Proză
Viorica Răduță
NU TE POȚI PUNE CONTRA VÂNTULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014
Laura nu se mai trezeşte la etajul patru. Numai durerea de oase, cam surdă, se foieşte prin încheieturi şi pe spate. Mai are şi un vis cu prietena ei Luşka, moartă de curând, care o plimbă în nişte prăpăstii, Dumnezeule! De acolo nu aveai cum să te întorci, mai ales că dormiseră amândouă într-o cameră fără duşumea. Parcă intrai şi ieşeai din pământ. Dimineața, trei fetițe cu basmale pe cap s-au băgat în pat în locul rămas cald, dar se vedea cum le creşte carnea, aşa că Larisa a privit pe geam. Vântul ducea praful pe un drum nepietruit. De parcă dimineața avea cuie în ea, Laura se nelinişteşte. Luşka dispăruse. I-a plecat şi chipul, pe care nu şi-l mai poate aminti. Iese greu din gândul ăsta înghețat. Drumurile duceau spre dealuri golaşe. Nicio stație de autobuz şi după-amiaza deja începea de la picioarele ei obosite. A mers mult, dar nu ea mergea înainte, o umbră se tot întorcea să vadă ce face şi o maimuțărea. În locul satului au apărut malurile, urcate de mărăcini.
Laura stătea pe o ridicătură şi se uita în jos. Uite că venea de la gară cu metroul. Asta era chiar real şi atunci reuşi să-şi mişcă pleoapele aproape lipite de o crustă. Da, schimbase la Victoria când Bucureştiul a fost tot o vijelie. Se întorcea de la tren, încă făcea naveta la liceul din Valea Călugărească, era obosită şi nemâncată. Vântul încărcat de praf bântuise mai întâi pe câmpuri, dincolo de vilele rezidențiale, când s-au ridicat lacurile deasupra capitalei. Vijelia nu s-a terminat nici în blocurile turn din centru, ba a intrat în sticlă, luând-o cu ea, în valuri şi schije. Arterele sunt în câteva ore metri şi metri de vânt. Chiar Luşka se vedea la ceasul de la Universitate, privind în întuneric. Norii, foarte jos, fumegau şi se întăreau ca nişte ferestre. Curgerea foliilor de plastic, a fâşiilor de hârtie, bucăților de tablă, sticlei fărâmițate era aşa de mare încât cei care au îndrăznit să iasă ca să-şi acopere maşinile s-au trezit cu hainele şi brațele departe, plezniți în locuri moi, paralizați. Trebuia să te ții de ceva la îndemână, dar stâlpii rămaşi în picioare te loveau înainte să-i ajungi. Umbra Laurei se zdrențuise, aşezată la fântâna țâşnitoare din fața Arhitecturii, în halat. De-a lungul bulevardului, trupurile, şi la răscruce privirile, se trezeau unele în altele, prin talaz o nălucă groasă tot venea şi se întorcea. Să cazi în ea era mai uşor decât să te opreşti. La primul moment de linişte scurtă marea de oameni cu maşini împreună s-a lipit într-un alt şuierat, care numai după eveniment a fost numit moarte. Nu numai oamenii sufereau. Câteva autobuze fuseseră smucite şi aruncate în seara care se lăsase deodată pe oraş. În loc de clădiri, un terci mişca picioare de om prin vaietul de aer şi de pământ. Până şi pietricelele de pavaj te priveau în ochi.
Larisa țipă când dădu de cearşaful cu picățele din apartamentul ei de la patru. Era ud şi mâna dreaptă înțepenise. Aşteaptă mult să o poată mişca, dar alte pietre au zburat până la etajele de sus ale clădirilor, şi aşa îmbulinate. Sticla securizată a crăpat în zeci de puncte ca în puțin timp să cadă geamuri întregi, în explozii. Mai ceva ca la război. Când primarul a apărut la televizor după măcel oraşul arăta ca o groapă de gunoi vie. Praful şi sticla pisată nu au recunoscut străzile, parcurile şi ce se mai ținea din oamenii făcuți cârpe. Praful depus de ani buni în oraş se răzbuna. Poate se răzbunau şi subsolurile.
Din cearşaful mototolit Larisa se văzu pe Romană, dădea să urce în întunericul din plină zi de la Coloane când norul s-a înțepenit la gura metroului, între valul de oameni din față şi cel din spate. Abia atunci zări câteva chipuri, din profil. Aaa, îşi spuse, mă întorc de la Gara de Nord. Şi se linişti o clipă, dar gurile strigau, cu o rugină brună în ele. Trebuie că visez iar. Gurile păreau o ciupercă din care bolborosea vântul, murdărie curată. O veni apocalipsa!?
Dacă te uitai în visul Larisei, adormită în şezut pe o pernă tare, vedeai mulțimea agățată în mânere de plastic din coridoarele metroului, deodată nopți mutate pe linii ferate. Sau pe cei aşezați grămezi în scaunele roşii de plastic la capătul scărilor ori stivuiți în uşi metalice cu acces interzis. Ce face punctul de comandă de la suprafață? A semnalat pentru o clipă trenurile bulucite şi în stații şi între ele ca pe nişte mieluşei la tăiere, dar comenzile s-a întrerupt. Tehnicienii nu aveau cum lua legătura cu cei de dedesubt, şi, pe urmă, nici ei nu erau suficient de liniştiți ca să ia o hotărâre la rece. În plus, la ferestre începuseră să se agațe cămăşi, folii, pungi, capote terciuite, vreo zdreanță de carne. Bine că nu era întreagă! Aveai ceva amețeli. Lucrătorii, prizonieri în sticla noilor clădiri, abia se gândeau la copii, soție, părinți, care cum putea să mai aibă gânduri fiindcă cel mai aproape e cămaşa de piele, asta-i şi pace. Era clar, lumea de dedesubt era şi mai neliniştită decât cea de la suprafață, aşa prinsă în tornada de obiecte şi de gânduri nimerite unele peste ele. În plus, un vuiet de departe le intra în nări ca un miros de umezeală. Apa mai lipsea! Apăruseră şiroaie pe pereții liniilor de metrou, fierbinți. Întunericul le intra resturilor de umbre în haine şi oase. Doar fețele mai dădeau o lumină tulbure, în care îşi înfigeau degetele lipsă ca să poată ieşi apă, om şi fier împreună. Se auzea cum chemau moartea deşi nu mai era nevoie. Clipa nu se mai termina odată.
Cu chipul în care apăruse deodată şi vârsta, Larisa crezu dinafara ei că visează urât. Se vedea singură cum se priveşte şi dădu să strige. Gura nu i se mişca. Mai trecu un timp cu ea în cameră şi cu ea adormită când îşi aminti o clipită, cât o respirație mai lungă, de lacurile Bucureştiului. Dacă se revarsă? Aşa spuneau specialiştii deşi, oficial, nimeni nu-i aproba. O fi apocalipsa aia mereu anunțată!? Dar nu mai zâmbi cum făcea de fiecare dată. Spatele îi era strivit de un bărbat solid, care stătea cu pieptul pe ea. O durea cocoaşa, ca şi cum ar fi fost pământ peste ea. Nu putea să se întoarcă, abia i se păru că respiră şi o săgeată îi străbate coşul pieptului. Deschise gura, dar de acolo un vuiet ca de talaz. Se trezi în subsol. Apa trebuie că venea din pereții metroului fiindcă trebuie că se apropia. Iese din umbra ei, fir-ar să fie, şi mulțimea din spate o împinge cu cei din gura metroului pe scară, buluc. Treptele nu mai erau acum numai de ciment, erau şi din oameni. Se ținu de balustradă să nu fie trasă în jos şi intră în şuvoiul de deasupra. Cocoloaşele de hârtie şi celofan zburau prin aer, ea şi-a rotit capul după aceste păsări zdrențuite, dar grozav de supărate în pustiul lor. Era chiar în stația de la Coloane. Doar că nici Coloanele nu mai stăteau drepte şi o săpătură pornea de sub ele cu zgomot. Vântul o ducea mai departe, cu Larisa ținându-se de o bară de fier. Era ca şi cum o pernă cu capul ridicat din ea ar merge odată cu strada. Larisa se înțepeni în mulțimea care se uita la magazinul Eva, aplecat într-o parte. Vântul se oprise pe trotuarul din față, la Teatrul Nottara. Era pe trotuar un actor mort de zece ani, Larisa crezu că e o vedenie şi se închină de frică. Frica nu se mişca nici ea. Citise despre Bucureştiul interbelic, ce dracu dracului! Şi a luat imaginea de acolo cu o mână care stătea pe banca de alături. Aşa întrupată!? N-a mai apucat să se uite cum o ia spre Pitar Moş că o gură ruptă striga dă-te jos. Strânsă pungă, înainta cu o umbră după ea. Dă-te dumneata, ar fi vrut să-i spună.
– Au, e om, gândi Larisa, şi nu mai gândi când mulțimea o luă cu ea şi o depuse fără să mai simtă nimic, în grilajul clădirii Ariel. Cum durerea nu are capăt, Larisa rătăci cu privirea printre gratii. Intrase de câteva ori în clădire şi asta o linişti. Dar nu era timp de linişte, respirația i se lovi de aerul din curte ca de ceva tare. Stătea agățat de o fereastră sau era chiar în locul geamului, împrăştiat în bucățele, oglinjoare în care râsul şi plânsul se amestecau cu ce mai apuca să fie om în minutele care s-au rupt şi ele de marginea vântului. Una cu scările mâncate de vreme ale sediului asociației, pe care o bucată din mulțime a mers în brațe, fără să mai poată ieşi decât după multe încercări. De fapt, Larisa a înghițit praful dinăuntru odată cu mirosul de hârtie de arhivă al documentelor călcate în picioare. Numai când uşa dinspre curtea interioară a cedat a respirat cu tot pieptul şi s-a uitat afară, unde un zid de ciment oprise talazul de haine şi fețe bine rumegate. De acolo a venit un țipăt scurt, care i-a ținut pe loc şi ăsta a fost norocul. Câțiva au reuşit să se întoarcă încet spre grilajul de la stradă, pe fereastra spartă s-a văzut că nu mai era atâta popor şi că vântul stătea agățat de copacul din parc.
Că Larisa a reuşit să se apropie de prima bancă şi trupul a luat-o înaintea durerii ca şi cum nu mai avea margini e o imagine limpede. S-a înghesuit la un capăt şi s-a făcut dintr-odată lemn în somnul comun, prin care treceau umbre neclare. Trebuie că erau cablurile încurcate unele în altele, păienjeniş în care banca a fost înghițită şi zvârlită în stâlpii de ciment din apropiere. Larisei i s-a părut că a căzut de pe bancă. Mâna dreaptă stătea pe un sac de carne. Mâna e cea care a scos-o din leşin în şanțurile proaspăt săpate de Apa Nova când a reuşit să pipăie locul, ceea ce i-a salvat trupul şi aşa încovrigat şi lipsit de chip. Nu mai ies din vis, ce fac? Şi-a trecut mâna peste față, i se refăcuse. Dar palma unei mâini reci o acoperi şi mai să-şi piardă răsuflarea sub cerul ajuns exact la vitraliile Casei Verdi. Reuşi să se ridice în coate, jupuită de o durere nouă, pe care încercă s-o asculte. Auzea mai degrabă tăcerea care-i venea din urechi şi rămase în jurul ei ca în gol. Poate ațipeşte.
Pentru cine îşi rotea privirea de deasupra în măruntaiele metroului dezgolit, era mai rău. Acolo apa băltea, iar şopârlica aia cu comuniştii care au schimbat subteranele în linii ferate o fi mai adevărată decât Baba Vancea. Şi ea prea le ştie pe toate şi încă de pe vremea fanarioților.
– Ce faci, cucoană, auzi deodată deasupra şanțului.
Un tânăr se uita la ea ca şi cum ar fi fost goală. L-a apucat de mâna întinsă şi a ajuns repede la gura metroului, cu o senzație de răceală de la brâu în jos. Era dezbrăcată. Se pipăie, dar finetul moale îi înțepeni degetele. Era tot o apă. Îşi simți deodată mâna pe frunte şi asta o făcu să țină în ochi fereastra apartamentului de la patru. Se făcuse de ziuă, dar ea încă se mai gândea. Numai că din gânduri nu-i ieşeau mâinile, tot țepene. Aşteptă până când s-au dezmorțit singure. Era soarele ridicat de fereastră.
(Fragment din Cărțile Larisei)