RECITIRI: "IMNELE" LUI IOAN ALEXANDRU

Față de proiecțiile halucinatoriu-expresioniste trecute în peisajul unei geologii transilvane aspre, de o vitalitate adesea întunecată şi convulsivă, dar şi scăldată uneori în limpezimi paradisiace, unde lumea țărănească apărea dureros transfigurată printre ceremonialuri trudnice şi tensionate, universul Imnelor mărturisea un spectaculos salt spiritual. Îl anunțaseră, ca un purgatoriu necesar, poemele din Vămile Pustiei, ce remodelau, cu o impresionantă încordare a voinței de transcendere a datului imediat, acest univers imaginar învolburat de toate impulsurile unei energii vitale obstinate să se afirme contra tuturor obstacolelor, ca expresie hiperbolică a forțelor telurice solidare cu ființa poetului, transferate oarecum simetric în sfera frământărilor şi neliniştilor metafizice. Voința de „a fi! a fi!”, clamată în Infernul discutabil, se exprima de data aceasta ca vrere de a fi altfel, – o adevărată „schimbare la față”. Impunătoarea scenografie vizionară desfăşura panoramic decoruri cosmice, mări şi ceruri, întunecimi infernale, tărâmuri deşertice chemând asceza, cadre pentru o experiență inițiatică de mare format, asimilabilă ascensiunii şi răpirilor mistice, conducând printr-o nouă „noche oscura” a sufletului către vaste luminişuri transfiguratoare: itinerariu încă – din fericire! – accidentat, un „drum spre Ființă prin jertfa ființei”, îndatorat mai curând perspectivei dramatice veterotestamentare, cu teribile confruntări cu sine şi cu lumea, pe fundalul unei eschatologii cvasiapocaliptice, abia într-un târziu eliberatoare, după trecerea prin „vămi” şi probe severe. Din foarte concret-material, secetos-mineral ori năpădit de sevele sălbatice ale pământului, peisajul devenea unul mai curând generic, concentrat în simboluri şi embleme confirmate de Tradiție, împrumutate dintr-un repertoriu al «alegorezei biblice», din iconografia eclesiastică, din ritualul liturgic. Pustia mai era încă un ținut ca şi infernal, provocator şi punitiv, punând la grele pătimiri făptura, supunând-o unui foc purificator şi pregătind-o astfel pentru ultime revelații şi «făuriri» sub «tunetul» pedepsitor şi totodată lustral: «Să treci prin focul pustiului şi apoi în eter, / Fulgerele lui să te făurească», să fii aşezat tu însuți «pe rugul mistuitor, / Eliberat, acceptând». Dumnezeu e încă aici acel «cu totul altul» din definiția sacrului a lui Rudolf Otto, divinitate a spaimei şi a cutremurării, ce răvăşeşte lumea şi omul înainte de a-l reda transparenței spirituale definitive. O viziune mai intelecualizat-livrescă propusese, cum se ştie, şi T.S. Eliot în celebrul The Waste Land, unde apărea închegată din trimiteri bibliografice cam pedante, dintre care nu lipseau nici elemente din religia universală, iar «tunetul» biblic era de asemenea prezent aluziv în chiar titlul ultimei secvențe a poemului, Ce a spus tunetul, sub care se încheagă şi ruinează un decor apocaliptic, pus sub semnul simbolic al pustiei, – viziunea tăios schițată a prăbuşirii unei lumi în criză, secătuită de spirit. Ioan Alexandru e mult mai ataşat de simbolistica biblică, iar amplul său discurs se modelează într-un stil «imnic», amintind de odele lui Pindar, anticul frecventat cu pasiune de poetul român (care e şi autorul unei teze de doctorat, Patria la Pindar şi Eminescu), trecut sub regim accentuat expresionist, în prelungirea liricii sale din cărțile precedente, care capătă acum un puternic accent metafizic, înrudindu-l, cum am notat, cu viziunile ascensionale şi ascetice, de mare tensiune dramatică, ale misticilor europeni (precum un San Juan de la Cruz sau Angelus Silesius). Şi trebuie invocat neapărat aici numele lui Höderlin, cel din imnurile zise «târzii», unde marele romantic german aşeza poetul sub fulgerul zeiesc, ca mediator ales între pământ şi ceruri, dator să-şi împărtăşească revelațiile «poporului» şi să-l cheme la un fel de transfigurare, la o depăşire a condiției precare terestre. Un profund interpret al său, Peter Szondi, vorbeşte chiar, pornind de la aşteptările lui Hölderlin privind conflictele epocii, de o «metanoia a raportului dintre oameni cu divinitatea, o trezire după somnul nopții care înseamnă îndepărtarea de zei şi izolarea» (v. P. Szondi, Poésie et poétique de l’idéalisme allemand, Ed. du Seuil, Paris, 1974, p. 171). Heidegger citise mai demult, cu mare atenție, ascelaşi imn, Precum în zi de sărbătoare, subliniind cam aceeaşi idee şi citând secvența cea mai definitorie: «Ci nouă, în furtunile lui Dumnezeu ni-i hărăzit / Poeți! să stăm cu fruntea sus, descoperită, / Fulgerul tatălui, chiar el, cu mâna noastră, să-l apucăm, şi-apoi ascuns în cântec / Poporului cerească ofrandă să i-o-ntindem» (v. M. Heidegger, Hölderlin şi esența poeziei, în Originile operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p. 203).

Atingerea condiției «imnice» a subiectului rostitor are loc, la Ioan Alexandru, doar după traversarea acestui purgatoriu, în consecința unor experiențe decisive care conduc spre starea de adorație sărbătorească a divinului, iar de acolo către lumea «istorică» concretă, impură, conflictuală, pe care se obligă s-o cheme, ca mediator, la depăşirea de sine şi la iluminare. E ceea ce ni se spune în termeni decişi, de pildă în eseul Starea de copilărie a poeziei, inclus în culegerea amintită: «Din această stare de puritate desăvârşită, de curăție şi bucurie fără sfârşit, din această stare de fericire eternă el [poetul] întoarce ochii spre lume, se umple de ea, se lasă umbrit de lume, umbra acestei lumi se aşterne peste făptura lui curată şi în stare adoratorie. […] În momentul acesta începe povestea graiului.[…] Prin arta lui, care este o justificare a acestei pătimiri, a faptului că a întors capul, noi luăm ştire de realitatea pe de-o parte a obiectului contemplației, a lumii de aici, şi[de] felul cum se arată ochiului ce cunoaşte deja înaltul». Datoria poetului îşi află aşadar sursa într-un «dor nemărginit de-a face părtaşă toată creatura rămasă pe urmele [s]ale la această bucurie şi plenitudine» (Iubirea de patrie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 135-136). Expresia poetică a acestui grai va fi numită aproape fără excepție în imn, discurs al laudei, al osanalei festive, al exaltării mistice, cu desfăşurări ample ale frazei în jurul unor metafore dezvoltate şi concentrări aforistic-sapiențiale care trimiteau şi la poetul german spre modelul pindaric, – de unde şi nota de solemnitate a rostirii. E de adăugat de asemenea exemplul imnografiei bizantine, la care face trimiteri şi autorul Iubirii de patrie, prin Roman Melodul mai ales, dar şi Efrem Sirul, căci «izvoarele imnului» pornesc din solul biblic, iar accentul edificator al discursului, ca «predică» adresată mulțimilor, se va regăsi şi în suita Imnelor. Covârşitoarea producție de «imne» care a urmat acestei opțiuni se înscrie pe o atare direcție, fără nicio abatere de la Cale. 

Programul din care am citat e respectat întocmai, procedându-se, pe de o parte, la proiectarea unor evenimente şi figuri exemplare ale istoriei naționale, a Patriei însăşi, pe un orizont spiritualizat. Lungi, aluvionare şi cam prolixe compuneri rezultă în aria evocărilor istorice, cu restaurarea unei imagini panoramice a Patriei cu majusculă, devenită teritoriu al unui soi de permanentă acțiune de evanghelizare, cu voievozi şi tribuni ai națiunii trecuți în fresce şi sub aure noi («Toate portretele voievozilor noştri ni s-au păstrat pe un fond de aur» – se scrie la o pagină), cu mulțimi de oameni perindându-se prin timp într-o nesfârşită procesiune de pelerini, într-un decor în mare măsură stilizat, «codificat», contras frecvent în embleme consacrate de Tradiție. Când face teorie literară, fie şi elementară, poetul e atent la principalele figuri de stil, la metaforă, simbol, «personificație», alegorie, parabolă, la sumare chestiuni de metrică – linia de unire fiind situarea în perspectivă istorică, cu accentul pus pe clasicitate: anticii sunt dați mereu drept exemple, iar pentru discursul imnic, grecul Pindar e, desigur, Exemplul, şi Hölderlin îl urmează îndeaproape, acesta ca evocator imnic al patriei şi al comunității, apropiat de marile texte profetice şi animat de suflul amplu şi maiestuos al poeților vizionari. Sentimentul unei bune aşezări într-o ordine respectuoasă față de Tradiție e în permanență afirmat, «marea moştenire», «marile datorii față de milenara noastră tradiție» sunt sintagme prezente în numeroase reluări, iar apropierea de istorie şi emblemele ei se cere a sta sub semnul acestei vederi luminos-integratoare. Scriind despre Vocația istoriei, Ioan Alexandru spune că «Rostul poetului este de-a ridica în grai marile evenimente din ființa Patriei. El trebuie să aibă limpedele discernământ între evenimentul săvârşit față de care trebuie să jubileze şi între evenimentul încă lucrativ [sic!], în şantierele căruia trebuie să intre cu dinamica vocii sale resurecționale» (Op.cit., p.155-156). Într-un text din 1972, Poetul şi istoria, adevărata istorie este privită ca mythos, într-un «ritual dialogic», în sacra «bucurie comunitară» pe care o va identifica şi la Hölderlin. Nu e uitată funcția mesianică a creatorului ca «întemeietor în grai», pe urma lecturilor heideggeriene din poetul amintit, interesul pentru asemenea «izvoare ale imnului» e permanent şi nu puține vor fi formulările de tipul «Logosul întrupat în istorie». 

Ampla suită inaugurată de Imnele bucuriei (1973), continuată cu Imnele Transilvaniei (1976, 1985), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988), ilustrează în esență aceste adeziuni de principiu, propunând o panoramă evocator-descriptivă precum odinioară Cartea Țării a lui Adrian Maniu. Decorativismul accentuat din poemele acestui poet-plastician cunoaşte aici un soi de replică, prin care sunt reactivate alte embleme, cele de factură biblică, imprimate unor biografii de mari personalități ale istoriei româneşti, evocate în lungi poeme cu mai multe variante, de la Neagoe Basarab, Brâncoveanu, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Bălcescu, la ardelenii Horia, Şincai, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, Vasile Lucaciu. Cel ce vorbeşte în «graiul patriei» preia ipostaza profetului, grăind prin limba mistuitor-purificatoare a «focului», «constrâns, nimicit, ghemuit, azvârlit, cotropit, potopit, pustiit» – acest ultim epitet însumându-le pe toate ca mărci ale unei experiențe fundamental transformatoare, cu consecințe radicale asupra discursului poetic însuşi: «De acum, de astăzi începu El să-i spună / Ființa, ceea ce nu ştim decât din veac / În alt veac prin vestea pierdută / A proorocului. Eu nu mai vorbesc / Vorbită mi-e jalea şi vulturul fluturilor». „A povesti vizionar” e formula autodefinitorie care apare,, bunăoară, în Imnul lui Ştefan cel Mare din prima culegere menționată: „Iertat să-mi fie Doamne / Graiul parabolic şi simboalele / Ce mă ocrotesc / Cu drag le-am învățat cu sângele / Şi rup din pâinea lor ca şi / Din pâinea trup. Profeții nu se vestesc pe ei. Şi-i Doamne vai, / De nu te-om povesti vizionar”. Şi, într-adevăr, toate poemele înscrise în această formulă a „imnelor” asociază mereu datul concret, referința istorică, cu grafia simbolică a imaginii şi organizarea parabolică a ansamblului discursiv. Poemul Graiul Patriei (din Imnele bucuriei, de unde am citat) vorbeşte, de exemplu, despre «ochiul acesta potolit din poruncile candelei» – privirea contemplativă, starea de veghe -, despre întunecimile ce împrejmuie «cupa asta, potir dincolo de poarta de aur», de asemenea despre o viață concentrată în metafora (sau alegoria) drumului, a călătoriei în căutarea patriei, dificilă, adesea descumpănită de mulțimea potecilor şi răspântiilor, a răscrucilor, până la aflarea dumului «bun, drumul nemişcat, drumul inexistent, / Umbra patriei» – adică până la decantarea spirituală a faptului trăit în devălmăşie şi neliniştită frământare. Căci se mai păstrează încă îndeajuns din învolburarea şi tensiunile cărților precedente cu al lor «infern discutabil», într-un spațiu năpădit acum şi de embleme amestecate cu concretul realului trăit, dilatat expresionist: «Unde este Dincolo de zarea aceea, / Apusului semn din sângele Pelicanului / Scurs pe crucile părăsite. / Clopotul, turma, mieii împrăştiați / Pe stâlpii porților coroanele mirilor / Smulşi din preajma Duminicii. / Unde e orbul şi cămaşa săracului / Bănuțul Văduvei, Lelea Todosia, / Nebunul strigător şi steaua împrăştiată / Prin lanurile de grâu rătăcite. /…/ S-au smintit rădăcinile, s-au încâlcit focurile din glia străbună / S-au încurcat murmurele-n fântâni, / S-a pierdut biciul lacrimei din graiul / Tunet al vestitorului»… Cuiul bătut în tălpi, fulgerele spinilor, «zarurile pentru veşmânt», coardele de pe «instrumentele moarte» sunt astfel de trimiteri la universul de simboluri şi efigii biblice ale căderii, suferinței şi pustirii infernale a ființei şi lumii ei pământene. Dar şi repere ale vămilor de trecut dinspre aceste zile ale mâniei şi tunetului, către «acea dulce / Lumină din zorii de zi cu vestea liniştirii», pe drumul pe care trec «armatele luminii», «neprețuite oşti în zale de crini». Este lumina ce va domina imaginarul poetic propus acum, care este prin excelență al unui iluminat, cu privirea întoarsă spre un spațiu «unde sunt frații unde voi / Iubite mari de altădată / Aveați în mersu-ntunecat / O gălăgie minunată. // Unde sunt pruncii, voi părinți / Şi satele acelea spânzurate / De clopotul departe răstignit / Pe funii de cenuşă luminate. // Lumini lumină mă-mpresor / Oriîncontro e Linişte lumină / Pe zare stoluri mari cobor / De păsări uriaşe de lumină».

Sunt secvențe ce-şi au corespondențe în multe din întinsele discursuri imnice din această etapă ultimă a scrisului lui Ioan Alexandru, ilustrative pentru modul cum poetul contopeşte propozițiile programatice cu rostirile ce convoacă figurația alegoric-simbolică, marcată de prestigiul textelor sacre. E un pas în plus dinspre Vămile Pustiei spre acea zare transcendentă, către saltul în metafizic şi «transmutarea din înțelesul meu obişnuit» a ființei şi limbajului său, pe cale de a deveni curat imnic. Întoarcerea poetului, un alt text din aceleaşi Imne, reactivează metafora drumului, de data aceasta ca itinerar al acelei «transmutări», traversând însă destule zone întunecate, «aspre piscuri… furtuni şi fulgere», mai înainte de a proclama ascensiunea, răpirea mistică («Nu mă voi duce, voi fi dus»). Decorul se schimbă treptat, uzând tot de repere stilizate ce conferă un aer sacral tablourilor panoramice: «Spre răsărit sunt munții sfinții / În care vulturii păstori păzesc / Turma de miei în preajma Învierii. / Jelind e veşnic fluierul de noapte / Şi maica pururea pe drum de toți / Cercând pe fiul supt de inelul luminilor. / Poieni senine şi uşoare străbat izvoarele / Din loc în loc sălaşul ciocârliei / Coşnițe mari cu zumzete de aur»… Cum ne spun alte versuri, «Sărbătoarea creşte, se-ntinde peste lume», «copacii vechi şi curați / În veşminte liturghice înflorind / Transfigurați în prapori greoi», satul «miroase-a smirnă şi a omenie, / Miroase a-nviere şi-a curat», «păstorul cel bun» care ia «cu drag pe umerele sale oaia pierdută» e plasat în Carpații transilvani. 

Citind, la apariție, Imnele Maramureşului, întăream de fapt impresii de lectură din versurile ceva mai vechi, conducând către acelaşi set de teme, motive, simboluri, din marele repertoriu tradiționalist al poeziei româneşti interbelice, cultivate de cercul ortodoxist al revistei Gândirea. Programul, «teza», sunt aceleaşi de la o culegere de imne la alta, – le regăsim şi într-un poem ca Bogdan Vodă, plin de amintiții termeni generici: «Drumurile ne sunt cu ținte precise cum zilele dinspre devenire cuprinse / Ferecat timpul Simbol totul şi Ritual» (subl. n. – I.P.). Om şi peisaj, obiect sau eveniment sunt interpretate ca epifanii ale sacrului, ca «logos întrupat în istorie» – «Logosul / Transfigurează pământul» (O antologie din 1982 este intitulată chiar Pământ traansfigurat). Ca atare, totul va fi citit prin grila unor mari simboluri – Păstorul şi turma, mielul dus la junghiere, Mirele mistic, pâinea şi vinul, mâinile rănite de «piroane», giulgiul gol din mormântul Învierii; trandafirul, vulturul, porumbelul, pelicanul, crinul, garoafa, participă la acest proces de remodelare a viziunii în sensul «alegorezei biblice» despre care vorbea Ernst Robert Curtius. Ele îşi pun pecetea deopotrivă pe peisajul natural («Păstrăvii în râuri vulturii în plisc mieii în junghiare / Vița de vie şi holdele poartă în sânge rana izbăvitoare»; «În păduri sunt poieni / Rămase din rai / cu noi / Peste-nfloriri»), şi pe eroii neamului au figuri stilizate conform aceluiaşi cod simbolic (Mihai Viteazul «merge la junghiere de bună voie», e «agneț» străpuns pe altare sau Mire; haiducul Pintea «Precum pustnicii cu toiag lovea stâncile / În creştet şi-i răspundeau cu izvoare /…/ Când muri, Maramureşul pentru o clipă s-a-ntunecat / Era cu răstignitul în legătură»). Evocarea unor mici scene familiale, la lumina lămpii din satul de altădată, trimite la tiparul biblic al Cinei, în decor țărănesc cu blide, ştergare, icoane şi candele, ca prin Goga. Veştmintele țăranului apar, la rândul lor, drept «Portul nostru uscat de trudă dar sacru / Prefăcut în sanctuar şi catedrale», emblema provinciei evocate ține de heraldica sfântă: «Păstorul cel bun cu oaia pierdută în / Spate / Simbol Transilvaniei pentru eternitate», relația dintre țară şi cântărețul ei e definită în termeni asemănători: «Tu eşti văpaie jar sanctificat de Mire / Eu lut ars cădelnițând iubire». Precum în viziunea teologic-ortodoxă a unui Nichifor Crainic, totul se încreştinează, luând parte la un ritual generalizat: «Se potrivesc cu oile-n mers măgăruşii şi-n smerenie / Cu pământul / Cu post şi rugăciuni sfințite turmele / La troița dintre păşuni şi grâie / Până pe vârfurile munților duc pe frunțile lor / Mireasmă de busuioc şi tămâie / De pe coline pe obcini pe cărărui cât e țara / S-o-mprăştie vântul / În străiți agheasmă şi anaforă / Dinainte sfințite / Nu poți purta neprihana munților îndelung / Cu inimile neîmpărtăşite» (Ascensiune). Asemenea versuri pot uşor trimite spre stilizările ortodoxiste din desenele unui Atanasie Demian care punea îngerii la arat ori la secerat grâul, şi pot avea avea efectul ambiguu pe care orice convenționalizare a viziunii conform unor tipare date îl produce: pe de o parte, un soi de emoție a recuperării stilistice, formale, sub semnul prefixului neo-, ce transferă spre decorativ conținuturile tari ale «mesajelor», aici biblice, dar şi – citit cu o altă atenție – o emoție aparte, generată de angajarea aproape patetică în construirea acelei viziuni «panoramice», de frescă deschisă spre cosmic, a unei lumi convocate «coral» în discurs, ca într-un oratoriu liturgic. Aici moştenirea pindaric-hölderliniană îşi spune cuvîntul, ca şi cea bizantină, aceasta din urmă detectabilă în secvențele edificatoare, ce par a fi rostite dintr-un amvon, pe care unele imne le conțin. Iată una: «Nu vă înspăimânte iubiții mei frați / Nu vă fie cu supărare. Îngânând / De departe cu voi lumina lină / De seară. Laud pe Tatăl fiu şi / Foc ceresc vărsat în fiecare casă / Şi mult e minunat să-mpărtăşim / Această veste bună / Cu multă frică şi cutremur blând / Să nu se stingă candela lumină» (Rohia).

Dintre aceste poeme desfăşurate pe spații mari, uzând de versuri ample, cu trimiteri spre tradiția imnică exemplară, cele ce rămân în picioare întregi cedează ca număr în fața unor compoziții pletorice, insuficient controlate de o conştiință «critică» în stare să le elibereze de balastul verbal şi să le concentreze în jurul unui ax ideatic-simbolic rezistent. Programul acestei «evanghelizări» sui generis apare adesea prea explicit, intrând în conflict cu depozitul de simboluri/alegorii care ar fi trebuit să fie lăsat în mica-marea ambiguitate a polisemiei. Riscul acestui fel de «trimiteri» nu e deloc mic, şi el e măsurat de ispita preluării mecanice a prefabricatului alegoric-simbolic, pentru a fi grefat pe corpul sumar-descriptiv sau reflexiv al discursului. De aici nota de didacticism care, dacă e cumva inerentă acestui tip de rostire edificatoare, nu e puțin dăunătoare efectului poetic. E un «tezism» ce corodează discursul liric din cauza prea direct afişatei misiuni «pedagogice» asumate: «Trebuia salvată ideea / La loc sfânt de profanare şi risipire», «Supraviețuiască ideea de-a viețui ca neam / Până la sfârşitul veacurilor împreună», «N-avem din carnea şi sângele acestui pământ / Mai mare idee întregitoare de țară» etc. Sau, în alt registru, aceste cuviincioase îndrumări morale, proferate dintr-un amvon al poemului1]: «Uită relele ce le-ai îndurat răsplăteşte cu bine / Totul /…/ Să nu te laşi îngrăşat de duhul trufiei / Nu-ți lipi inima de avuție», «Nu sărăcia, păcatul / Întunecă mințile şi pustieşte satul», «Vai de noi ce ne folosim priceperea şi ştiința / Celor aflați în creştere otrăvindu-le conştiința» ş.a. Predicatorul o ia atunci înaintea poetului vizionar şi locul comun, clişeul e îngăduit alături de expresia lirică mai decantată, reiterarea cam aceloraşi «figuri» face monoton discursul şi îi toceşte expresivitatea. Scriind mult şi grăbit (într-un fel de competiție oratorică, de la tribune totuşi foarte diferite, cu Adrian Păunescu), autorul Imnelor Maramureşului (dar nu numai al lor) lasă în fluxul discursiv şi destule aluviuni nedecantate, cu neglijențe surprinzătoare de ordin lexical şi stilistic (şi ținând, s-ar putea spune, chiar de gust), precum următoarele: «sfinții… se pun şi mai teribil la strâns pentru țară», «cel fără fals nu-şi ia în deşert rostul», «Fetele Ieudului… toți bănuții îi strâng la ciorap», «spânzură (= atârnă, n. m. I.P.) iertarea osatură», – ori seria «doxologiilor» şi «doxologizărilor»… Multe poeme sau secvențe de text rămân expresive ca deschidere vizionară, stilizare iconografică a imaginii, ținută sapiențială, ritmică apropiată de sugestivitatea ceremonioasă a «metrului antic». Sub tiparul de psalm al unor poezii se mai poate recunoaşte freamătul unei personale nelinişti, nevoia de certitudine a comunicării cu «creaturile»: «Măcar columba să am certitudinea că reveni-va întruna / Oricât hătuită / În pumnii celor cinci simțuri / Îşi va regăsi Patria cuibului fericită / Mă mai recunoaşteți creaturi fratele vostru? / Mai este cu putință între noi dialogul? / S-au înmulțit şoarecii pe pământ / De când mănânc numai eu singur stogul»… Atundeva, ca într-un Atelier, surprinde densitatea unei geologii livreşti: «Scriu între cărți ca-ntr-un mormânt în straturi / Catacombe morți dedesubt şi-n laturi»; sau în Miorița urme ale reperelor din Viața deocamdată, cu «Turnuri betege pe dealuri sărace»… 

Pe de altă parte, se înşiră de la o carte la alta de «imne» (a se nota puralul marcat de mediul monastic) un foarte mare număr de poezii reduse ca dimensiune, care nu mai desfăşoară ample narațiuni ca în prima categorie, ci înscriu pe un suport peisagistic minimal câte un concept biblic cerând fie asceza, «arderea de sine» pe «un rug interior,» fie «stingerea de sine», lepădarea de grija cea lumească, afirmând obsesiv nevoia transfigurării, a căutării «celuilalt pământ», printr-un act euharsitic ca şi generalizat (prefacerea apei în vin, potirul cuminecăturii sunt motive frecvente), a vegherii spirituale (candela şi icoana apar şi ele froarte adesea), cu certitudinea Învierii deja dovedite şi într-o mereu sărbătorească ipostază a ființei. Scheletul programatic să străvede mai întodeauna şi în aceste poezii mai concentrate, cu aceleaşi propoziții ca dintr-o nouă «carte de învățătură»: «Fără iubire cosmosul îşi pierde tot rostul», «N-are infinitul statut ontologic / Ci numai existență fenomenală», «Numai cele sacre rămân», «Să învie cuvintele unui neam / Aceasta-i menirea poetului», «Patria noastră nu-i dat să fie întreagă / De cea de dincolo de nu se leagă»… Apropierea de imnografia lui Roman Melodul se poate face şi aici în măsura în care revin de la un poem la altul, ca în acatiste, mai ales în Imnele iubirii, aceleaşi refrene, precum «lumina stingerii de sine», «frumusețea celuilalt pământ»,«transfigurarea celuilalt pământ», jertfa care «s-a făcut cuvânt», «mormântul gol», pregătirea pentru Înviere, «Învierea ce s-a săvârşit», «apa (care) la nuntă se preface-n vin», «Logosul», … Prozodia cu tipare mereu aceleaşi sporeşte senzația de monotonie. Câteva poezii din această serie imnică se remarcă totuşi prin puritatea muzicală, datorată armoniei aliterațiilor, contribuind esențial la sugestia stării de elevație spirituală. Mult şi pe drept citata Lumină lină, ecou muzical din Credo, face parte dintre aceste piese de rezistență, – ea inaugurează promițător Imnele bucuriei: «Lumină lină lini lumini / Răsar din codrii mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Sorburi cu miere milenară / De dincolo de lumi venind / Şi niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lină lumină din lumină lină /…/ I-atâta noapte şi uitare / Şi lumile-au pierit în zare / Au mai rămas din veghea lor / Luminile luminilor»… Şi nu trebuie omisă nici poezia Zborul curat, una dintre cele mai curate expresii ale extazului mistic din poezia lui Ioan Alexandru, şi numai a lui, din acelaşi volum, de citat în întregime: «Treptat luminile s-au stins / Şi noaptea răsări fierbinte / Şi-am fost din nou răpit şi dus / Pe aripi tinere şi sfinte. // Unde-am ajuns nu cunoşteam / Trecurăm dincolo de ape / Şi-am coborât într-un târziu / Pe țărmul marilor garoafe. // Fluturi de aur străbăteau / Plăpânda mea alcătuire / Şi iar am început să plâng / Lovit de milă şi iubire. // Ochi blânzi veneau în jurul meu / Cu candele de mir uşoare / Şi-ncet se închega un imn / Țesut din lacrimi şi-ndurare. // Cuvânt nu mai era – şopteau / Doar adâncimi fără de nume / Cu roua umbrei luminând / Curat, de dincolo de lume». 

Autorul Imnelor a mărturisit, însă, în mai multe rânduri, că pentru el «potrivirile» de cuvinte trec în plan secundar, centrul de greutate al rostirii sale fiind conținutul, mesajul, înălțimea şi intensitatea angajării în slujba «Logosului». Ca şi Hölderlin, şi el crede că «Ceea ce rămâne, poeții ctitoresc». Însă la maarea poezie şi la Cuvântul cu majusculă, întemeietor, se ajunge, totuşi, prin… potriviri de cuvinte. Din acest punct de vedere, poetul nostru alege să rămână cu un pas în urmă față de metamorfozele poeziei în etapa ei «neomodernistă», optând nu doar pentru «tradiționalismul» tematic (admis şi în interiorul limbajului modernist), ci, practic, în exclusivitate – pentru restaurarea tematico-stilistică a unui discurs pus ca şi definitiv sub semnul Tradiției. Într-un fel, face şi el calea întoarsă către «pământ» şi «Țară», ca Adrian Maniu, însă la acesta din urmă conştiința modernistă a convenției literare era încă funcțională, iar stilizarea, să zicem «decorativă» , a peisajului şi atitudinilor subiectului liric păstra organic asimilarea primei sale vârste poetice nonconformiste. Imnograful Ioan Alexandru renunță din punctul de plecare la asemenea distanțări şi libertăți ale «jocului» cu limbajul, iar «convențiile» le preia – din bogatul instrumentar biblic-liturgic – reciclându-le ca modéle şi exemple conservate în nimbul lor. Hieratismul figurilor, atmosfera de ceremonial «coral», dispoziția în frescă a figurației poetico-simbolice nu-şi pierd cu totul valențele expresive, patosul «misionar» (pe linia Octavian Goga) are şi el puterea lui de reverberație, însă cititorul de azi rămâne în bună măsură cu sentimentul că se află mai curând în fața copiei decât a originalului, ca în practica picturală. Interzicându-şi orice libertate față de «canon», el nu lasă nici măcar posibilitatea oferită de stângăcia iconarilor pe sticlă de a împrospăta imaginea, ci apasă mai curând pe tipare şi matrițe. De aceea, tot ce mai rămâne, în şi printre imnuri, din puternicele deschideri expresioniste, dramatice, vitale, tensionate, din primele sale cărți de poezie inclusiv din vizionarismul transfigurator din Vămile Pustiei, (re)aduce o notă de prospețime şi autenticitate salutară. Printre neomoderniştii generației sale, făcea, într-un fel, figură de… «neotradiționalist», dar mai mult în sensul acestui atribut admis în spațiul «modernist», căci reactiva într-o formulă originală a «autenticității» un expresionism de substanță, de puternic angajament existențial, doar parțial «blagian» ori situabil în tradiția statuară a reprezentărilor lui Aron Cotruş, însă fără retorica aceluia. De la «imne» încoace, angajamentul a devenit «ascultare» în sens cvasimonahal, iar «nevoințele» de odinioară atât de încordat exprimate în vers, au trecut şi ele sub acelaşi accent, anulând orice impuls de a mai trece «dincolo de legile cuviinței». «Nu s-a sinucis Oedip şi-a luat numai / Vederea / Să poată-ntrezări prin suferință Învierea» – spun nişte versuri din Imnele Maramureşului. Distanța se vede imediat: «infernul discutabil» a fost aproape uitat, fiind înlocuit definitiv cu «paradisul indiscutabil».