INADAPTABILUL EMIL BRUMARU

 Emil Brumaru: un mare neadaptat. Dezinvoltura d-sale mergînd pînă la ostentație, fantezia pururi debordantă pe care ne-o oferă n-ar putea fi interpretate decît ca o repliere din mediile existențiale resimțite surd ca un adversar. Nu e o confruntare francă, ci un boicot. O constrîngere, s-ar zice, în vederea unei cedări ideale. Frenezia stilistică nu reprezintă altceva decît un alibi al refuzului. Făurindu-şi un univers extrem de personalizat, cu funcționalitățile unei imagistici bine puse la punct, poetul s-a arătat incompatibil nu doar cu contextul totalitar ci şi cu actualitatea în genere, cu civilizația galopantă ce înghite viața pe care o denumim patriarhală. E un paseism marcat individual, aidoma unei ultime redute. Emil Brumaru cultivă memoria copilăriei şi, deopotrivă, se copilăreşte: „Ce corp subțire are clipa!/ Eu sînt naivul ei copil,/ Parfumurile le distil/ Ca limbile unui pistil;/ Şi mobilele ondulează,/ Sînt munți în cărți de geografie,/ Uimit susțin pe mîini o vază/ Şi-o duc plîngînd în dreptul frunții…” (Cîntec naiv). De remarcat subtila relativizare a clipei care ne îngăduie s-o percepem ca pe un agent deopotrivă al efemerului şi al eternului, al jocului şi al gravității. Această ambivalență a clipei, ca o consolare a dificultăților adaptării. Înstrăinat de real, autorul îşi îngăduie a o supune unei integrări „naive” şi totodată constituind o provocare a misterului. Dezarmanta simplitate infantilă iscodeşte străfundurile inexplicabile: „Pentru ce se duc, Nichita,/ Trenurile lungi pe linii// Tremurînd de infinita/ Gingăşie a luminii?/ Şi de ce se iau la harță/ Îngerii lîngă cantoane?/ De ce are roua scoarță/ Şi amurgul vechi bidoane/ De ulei pentru elita/ Leuşteanului grădinii?// Pentru ce se duc, Nichita,/ Trenurile lungi pe linii?” (Scrisoare). Reîntors la vîrsta începuturilor, Emil Brumaru face uz de un imaginar copios. E acesta nu doar un omagiu adus anilor mirifici, ci şi un mijloc de căpetenie a rezistenței față de „proza” mult apăsătoare a prezentului. Un exces de fantezie precum o armură în fața deziluziilor, incluzînd suave complicități naturiste. Bardul se aliază cu porumbeii, cu pisicile, cu fluturii, cu prepelicarii, dar şi cu pătrunjeii şi crinii: „Semeț ca roua, blînd ca arpacaşul,/ viteaz ca fulgul dalb de porumbel,/ Înflăcărat de fluturi, trist şi frel,/ sufletul meu nu şi-a pierdut curajul.// Ci-mbobocind în fragede căpițe/ De pătrunjei celeşti şi crini bufanți,/ Încheie dulce lanțul vechei spițe/ A îngerilor la pantof cu glanț.// Şi de aceea c-o sfială sfîntă/ Pisicile mă iau de după gît/ Şi, ruşinat, prepelicarii cîntă/ La clavecin să-mi treacă de urît” (Primele tangouri ale lui Julien Ospitalierul, 6). E peste tot atîta prospețime, atîta grație dansantă, încît se simte nevoia unei organizări a acestei copleşitoare revărsări de candoare corporalizată. Drept care Emil Brumaru instituie un ritual serafic-galant al nălucirilor paradiziace pe care le-a stîrnit pînă la superfetație: „Să facem leneşi noduri la batistă/ Spre-a ne aminti de noi şi de azur/ Şi, fericiți că fluturii există,/ Ținuți de mîini de razele din jur,// Tu nasturi mari să-mi coşi cu ață tristă/ La pardesiul meu de bun augur/ În timp ce-o să-ntocmesc naiva listă/ A vieții cu creionul cel mai pur.// Voi pune roua-ntîi ca-n vechi lighene/ Să ne spălăm rîzînd cu calzi clăbuci,/ Miresme-apoi cu talie şi gene” (Şapte cîntece naive pentru parfumat gura, 4). Precum Leonid Dimov, poetul instituie o lume fabuloasă care se opune celei aievea nu prin stări conflictuale, prin durități, ci prin delicatețea-i inofensivă, punînd în dificultate replica. Prin non-violență. Mai mult, prin seducția unui spectacol orbitor, prin feeria unor ornamente irezistibile: „Aeru-i cald şi roz ca sub umbrele,/ Crini înjugați trag care de parfum,/ Fagi ceruiți în sobe fac un scrum/ Mirositor şi fin, ca să-i înşele./ Grieri răscopți de cîntece, din rană,/ I-ademenesc țîrîitor şi dulce,/ Oh, pipe cu capac de porțelană/ Vor între fumuri trîndave să-i culce” (Asceți). Rezultatul e dat de convertirea ambianței la o armonie inedită, plutitoare în neprihănirea entităților sale. Păşim pe un tărîm al analogiilor edenice, care par fără fine. Parfumurile ne bagă degetele-n nări, candoarea adăposteşte în cămări nu mai puțin decît un kilogram de fluturi, în suflet clipocesc untdelemnuri, plicurile sînt lipite cu albuş de ou, brumele îşi aşează urechea la pieptul poetului, lămpile se surpă cu un suav ecou, pe coarnele triste ale unui cerb cresc mari portocale şi bucăți de zahăr candel ş.a.m.d. Artificiul pare insațiabil de sine. Însă bucuria prezumată a creatorului nu consistă chiar în senzația unui artefact creat de mîinile sale? A unei maşinării fantaste cu o productivitate ieşită din comun al cărei operator se recunoaşte? Inadaptarea nu e lipsită totuşi de recunoaşterea unei înscenări. Iată o umilitate jucată (declararea ei însăşi e voit suspectă): „A fost un timp cînd vă spuneam şi vouă/ Umila mea părere despre rouă// Şi chiar purtam, topită-n fragi, pe scuturi/ Umila mea părere despre fluturi,// Iar uneori v-a speriat puțin/ Umila mea părere despre crini// Şi parcă şi acum pluteşte-n burg/ Umila mea părere despre-amurg…” (Ultima elegie). La un moment dat intervine un anecdotic care împinge imaturitatea inițială într-o etapă a aventurosului adolescentin, vălurit de senzualitate: „Piratul ce n-avea o mînă/ Iubea în taină o balenă,/ Dar delicat şi plin de jenă/ Bea whisky cu cealaltă mînă,// Atunci o vampă făr-un sîn,/ Fiindu-i foarte veche-amică/ Şi pe balene purtînd pică,/ Îi arătă, dur, cel’lalt sîn.// Şi-astfel piratul făr-o mînă,/ Oh, vampei ce n-avea un sîn,/ Îi prinse cu cealaltă mînă,/ Sub vela trincă, cel’lalt sîn” (Cîntec de pirat). Aşadar trecem mai departe pe filiera vîrstelor.