ANA BLANDIANA ŞI MANIHEISMUL NUANȚAT

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

Cartea Anei Blandiana e subîntinsă de mai multe pânze freatice, toate interferând, în maniere adesea surprinzătoare, cu tema de suprafață, a manipulării. Punctul de fugă e chiar fraza poetei: „Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoționez şi să-i conving”. Cu acces timpuriu la cuvântul care magnetizează, A.B. stăpâneşte ceea ce egiptenii numeau „cuvintele puterii”, lăsându-se inundată de chiar farmecul, benign, al manipulării. Supărarea că, după 1989, cuvintele şi-au pierdut însemnătatea, mărturisită în câteva împrejurări, vorbeşte, în fond, despre brutala sărăcire pe care activismul politic postrevoluționar, entuziast şi oarecum naiv, a adus-o staturii sale vorbitoare. După reguli funcționând nu o dată şi la Europa liberă, ea colorează acum în negru smoală ori în alb îngeresc diversele personaje ale orei istorice, aşezându-se, o vreme, net şi nesăbuit, de o anume parte a baricadei. Cuvintele sale de altădată o fac să fie o voce crezută în alb, fără dovezi. „Vina” creşte imens în timp, când pariurile se dovedesc eronate. Cartea întreagă disecă, insistent şi fără plăcere, istoria cuvintelor Anei Blandiana, mărirea şi temporara lor decădere. Descoperirile nu sunt senzaționale şi nici noi. Viața însăşi e alegere vinovată, înşiruire de manipulări, de numiri tendențioase, de oferte de interpretare. Vorbitorii nu sunt niciodată inocenți. Cuvântul adresat celuilalt aşteaptă răspuns, adică transformare, modificare. Ținteşte să lase urme. În arabă, kalim înseamnă interlocutor şi rănit, deopotrivă. Dialogul este şi rănire reciprocă. Însemnare. Să intri în dialog înseamnă să-l impregnezi pe celălalt cu perspectiva ta asupra lumii. Limbajul, după Paul Zumthor, e „nu atât sortit comunicării, cât violării celuilalt”. Andrei Pleşu atrăgea altădată atenția asupra înrudirii dintre numele dialogului şi al interlocutorului, Cratylos şi Socrate conținând kras, krateo, kratos, kratis etc., toți termeni desemnând puterea: „Nu cu etimologii ne întâlnim aici, ci cu încercarea lui Platon de a contempla limba ca pe o kratofanie.” În Tratatul Anei Blandiana, semnalmente ținând de general-uman capătă, sub penița iscoditoare a scriitoarei, forța de a individualiza un destin. Biografia esențializată şi fragmentară a unei perioade istorice devine, pe nesimțite, autobiografie.

„O carte foarte tristă”, îmi notasem pe marginea filelor. Descopăr aceeaşi reacție la Cosmin Ciotloş. La un interval de vârstă de aproape patru decenii, efectul Falsului tratat asupra cititorului e acelaşi. Cauza stă în chiar atitudinea lucid-voalată, tranşant-ezitantă a Anei Blandiana, care ştie deja de la început că lucrurile nu pot fi înțelese fiindcă nu există un singur fel de a le înțelege, ci mai multe, mereu contradictorii şi în litigiu insolubil. Sigur, cartea „nu este o încercare de a-mi povesti viața, ci o încercare de a o înțelege”. Dar înțelegerea trece prin cuvinte, iar acestea trădează şi rănesc, ambiguitatea lor e funciară. Descoperindu-se „manipulată de alții sau numai de propriile iluzii” („cea mai periculoasă dintre formele de manipulare căreia i-am căzut victimă a fost capacitatea mea de a mă iluziona, de a mă entuziasma, de a începe prin a avea încredere”), face paşi spre „adevărul că în centrul tuturor forțelor, lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, personajelor stă – asemenea unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi dependente – dorința de a manipula. Iar aceasta nu este o inovație a istoriei recente”. Rememorarea momentelor în care s-a simțit folosită de oameni şi întâmplări surpă construcția de sine a unei scriitoare verticale tot aşa cum boala surpă trupul care avea până nu de mult naivitatea de a se crede invulnerabil. E o despuiere umilitoare în scop terapeutic care, descoperim la finele cărții, eşuează. Boala din lume şi din trup e mai tare.

Secvențele cele mai frumoase ale cărții, mai fondatoare – evocările tatălui, cu momentele dramatice, lăsând urme pentru o viață întreagă: arestarea, absența, moartea violentă; şi ale mamei, oarecum surdinizate – sunt şi cele mai puțin „interpretate” în sensul disecării obstinate a firului în patru în speranța că răspunsul ar putea fi diferit. Tatăl transformat în efigie magică explică temele obsesive ale singuraticei scriitoare înrolate („calitatea de martor”): responsabilitatea, datoria, implicarea în cauze comunitare.

Celelalte teme sunt disecate, tălmăcite, ambalate în cuvinte multe, ezitante ori tranşante, sperând o împăcare târzie cu propriul trecut. Maniheismul recunoscut ca atare – „un anumit maniheism, o incapacitate de a combina culorile şi chiar de a accepta combinarea lor” – întreține tensiunea amară. I se alătură doza de candoare insinuant-ambiguă, de copilărire pe suprafețele aspre, îmbătrânite ale zilelor: „Nimeni, niciodată – în orice caz, niciodată nici unul dintre cei care m-au acuzat în atâtea rânduri de naivitate –, n-a ştiut cu ce încăpățânate eforturi am reuşit eu să-mi păstrez, de-a lungul vârstelor, rezervele de naivitate ale copilăriei, cu ce obositoare grijă am reuşit să le drămuiesc pentru a nu le epuiza, pentru a-mi rămâne în permanență o cantitate suficientă supraviețuirii“. Autoportretul e alcătuit în principal din diferențe, cu exasperarea copilului minune care nu vrea să renunțe la coroniță şi nici la favorurile decurgând din adjudecarea ei prelungă. Am reținut câteva linii care intră, la o altă scară şi cu alt impact, şi în portretul meu: incapacitatea de a suporta discuții „ca între femei” sau nesfârşite şuete literare „ca între bărbați”; oroarea de noi, de uniformă care de-responsabilizează; complexele de vinovăție ale premiantei eterne şi ale fetei frumoase; cititul de la vârste foarte timpurii; nevoia de a-şi demonstra mereu „altfelul”; încercarea politicienilor de a o anexa, imediat după 1989, ornamental, ca garanție pasivă a gesturilor lor interesate; convingerea că şi criticii sunt scriitori, unii care se confruntă cu literatura, nu cu viața etc. Dar, deşi „unicitatea” se repetă, firesc, la nenumărați indivizi aparținând aceluiaşi loc şi timp, manipularea de către circumstanțe diferă: „aceeaşi suferință traversată de două personaje diferite va fi nu numai descrisă diferit, ci şi îndurată diferit”.

Cartea e doldora de subiecte incitante, de provocări la marginalii. Ea ar merita dezbateri publice, nu doar consemnări în spațiul îngust al unei cronici. A.B. nu şi-a realizat profețiile politice. Dezamăgirea se citeşte la fiecare pagină: „libertatea în sine nu este decât un gol – uneori înspăimântător, asemenea unei găuri negre – ale cărei caracteristici depind de substanța pe care o găzduieşte”; e de cântărit „în ce măsură sistemul represiv, oricât de organizat şi infailibil părea, era unul profund subiectiv, deci vulnerabil”; şocant „sâmburele tragic de ridicol care se ascunde în miezul eroismului”. După revoluție, scriitorilor li se rezervă „situația jignitoare de tolerați”; „Lipsa de măsură şi lipsa de scrupule au înlocuit lipsa de libertate şi lipsa de curaj, rezultatul fiind la fel de periculos şi fără de speranță“. 1989 nu a putut fi un nou 1918, adică un început miraculos şi exuberant, fiindcă, în multe privințe, se renunța chiar la ceea ce a însemnat 1918. Povestea fostei „Europa Liberă“ e o stranie parabolă a Penelopei: țările din Est părăsite de Ulise şi croşetând abulic, docil, în aşteptarea unei întoarceri care nu mai putea schimba aproape nimic. Se vede că „nici un rău nu dispare înainte de a fi sigur că unul şi mai mare îi va lua locul”, dar se mai poate încă alimenta, trudnic, înțelepciunea că „tot răul este spre bine.” Maniheismul altădată operant se vlăguieşte, deprinde arta nuanțelor infinite şi, într-un fel, se eliberează: „albul şi negrul au dispărut, albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanțele pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfârşite şi confuze game de griuri”.

Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare, Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, 484 pag.