PERENITATEA EFEMERIDELOR

Dintotdeauna, văzute de la înălțimea marii culturi, articolele de ziar au avut un destin secundar, fiind privite cu un oarecare dispreț. Viața lor nu este mai lungă de 24 de ore (până la apariția ediției următoare a cotidianului), se citesc pe diagonală pentru a confirma, infirma sau detalia întâmplări din spațiul public ajunse deja, într-un fel sau altul, la urechile celui care le cite?te ?i care, tocmai de aceea, este dispus să sară repede peste detaliile inutile. În foarte rare rânduri o informație publicată într-un mare cotidian european din anii de început ai secolului XX (ca să vorbim de epoca lor de aur) depă?ea în greutate, din perspectiva cititorilor acelor vremuri, o ?tire difuzată în vremea noastră la telejurnalele de seară. Chiar dacă, un mic dejun aristocrat prevedea, aproape obligatoriu, prezența pe masă a celui mai respectabil cotidian.

„Efemeridele”, aceste articole de presă, cu existența de o zi, consumate cu aviditate, dar ?i cu o oarecare superficialitate în momentul punerii lor pe piață, uitate în ziua imediat următoare, dobândesc o surprinzătoare greutate ideatică ?i relevanță stilistică, dacă sunt (re)descoperite după 50, 100, 150 de ani de la momentul publicării lor inițiale. Totul devine plin de înțelesuri: a?ezarea în pagină, corpul de literă, celelalte articole publicate pe aceea?i pagină, disprețuitele ?i mereu ignoratele reclame publicitare. Prin intermediul unor asemenea „efemeride” de presă, respiri dintr-o dată aerul altui timp, intri în paradigma unor alte sensibilități estetice ?i a altui sistem de valori, înțelegi mai bine existența unor oameni dinainte de a te fi născut, ghice?ti principalele lor subiecte de conversație, temerile ?i speranțele lor, informațiile care le deschideau ziua, simți mai bine climatul cultural ?i atmosfera cotidiană a acelor vremuri. 

Cu puțin timp înainte de intrarea în noul mileniu, venerabilul cotidian britanic The Times, lectura zilnică, obligatorie, a vestitului detectiv Sherlock Holmes ?i-a publicat integral pe pagina online întreaga arhivă, începând cu primul număr, apărut la 1 ianuarie 1785. Este o experiență cople?itoare să cite?ti astăzi edițiile din ziua unor evenimente care au marcat istoria omenirii. Poți citi, de pildă, relatarea emoționată ?i terifiată a execuției reginei Marie Antoinette, făcută de un reporter aflat la fața locului, care descrie fiecare gest al condamnatei, discuțiile care au loc în mulțime, reacțiile celor prezenți în diversele momente ale supliciului. Citind ediția din 16 aprilie 1865 poți afla, împreună cu toți englezii onorabili ai acelui timp vestea năpraznică a asasinării pre?edintelui Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln, iar din felul în care este ea redactată în ziua imediat următoare atentatului înțelegi mult mai bine psihologia cititorilor, felul în care ea s-a răspândit la nivelul societății engleze. 

Spre deosebire de istorie, care consemnează faptele sec, obiectiv, rece, din înălțimea zborului avionului, presa le vede de la firul ierbii, cu întreaga emoție a trăirii umane, în contextul politic, social, moral ?i estetic al vremii respective. Recitite mulți ani mai târziu, articolele de presă sunt cele mai credibile relatări dintr-o epocă demult trecută. Pentru că ele captează ceea ce nu poate cuprinde niciun studiu de istorie: l’air du temps.

Toate aceste gânduri mi-au venit în minte citind cartea lui Alex ?tefănescu, Texte care n-au folosit la nimic. Sunt articole scrise pentru diverse publicații din 1990 până astăzi, altele decât cele de critică literară, activitatea „de bază” a autorului. Unele dintre ele se referă la evenimente politice, multe au legătură cu mediul cultural sau cu polemicile de idei din societatea românească sau pun în evidență aspecte sociale (adesea scandaloase), specifice anilor tranziției. Poate surprinzător în condițiile în care avem de-a face cu publicistica unui critic literar, Alex ?tefănescu nu este în aceste texte ceea ce s-ar putea numi un analist (a?a cum este, de pildă, Nicolae Manolescu în publicistica sa din primii ani de după căderea comunismului, în care disecă, cu precizie chirurgicală, cauzele ?i efectele unor evenimente care au marcat vremea), ci mai degrabă, un prozator care descrie cu mult har comportamente ?i situații dar ?i un moralist care nu ezită să ia atitudine de fiecare dată, să indice calea de urmat, chiar cu riscul declan?ării unor polemici foarte contondente cu adversarii săi de idei. Fire?te, a?a cum o sugerează ?i titlul volumului, aceste texte nu au avut niciun fel de impact (în planul acțiunii practice) la momentul apariției lor. Este o dezamăgire pe care o trăiesc toți autorii de texte publicistice încărcate cu o anumită miză ideatică. În momentul scrierii unor articole „de viziune” mulți î?i imaginează că soluțiile avansate de ei, puse în practică de politicieni, vor produce mutații majore în societate, vor determina un nou mod de abordare a relațiilor politice ?i vor îmbunătăți vizibil viețile compatrioților lor. În realitate, pentru politicieni tot ceea ce contează nu sunt soluțiile propuse de autorii de articole, ci, dacă ei, politicienii, sunt lăudați sau criticați în acele texte. Dacă sunt lăudați, articolele sunt considerate geniale, ele sunt imediat xeroxate ?i răspândite la cât mai multă lume (Ion Rațiu, de pildă, avea obiceiul să-?i xeroxeze interviurile pe care le acorda ?i să pună câte un exemplar pe masa fiecărui deputat, indiferent de culoarea lui politică), dacă sunt criticați, autorul este înjurat, devine indezirabil pentru o vreme, iar articolele sunt considerate proaste.

Valoarea cărții lui Alex ?tefănescu stă, cum spuneam în prima parte a acestui comentariu, în ?ansa pe care o oferă cititorilor săi de a retrăi primii ani ai tranziției, aproape pas cu pas, de a face posibilă reîntâlnirea cu personaje care au fost la un moment dat în centrul atenției, dar care s-au scufundat demult în uitare (cine î?i mai aduce astăzi aminte de Alexandru Bârlădeanu, de generalul Gheorghe Florică ?i alte vedete ale începutului anilor ’90, multe dintre ele trecute în lumea drepților), de a retrăi polemicile de idei care au încins la un moment dat spațiul public românesc (un loc aparte îl ocupă faimoasa revizuire a valorii ?i locului lui Eminescu în cultura română, declan?ată de revista „Dilema”, dar ?i discuțiile despre „a treia cale”, monarhie, naționalism, implicarea scriitorilor în politică) ?i de a vedea care erau marile probleme sociale pe care le-a avut de înfruntat România în multele etape ale nesfâr?itei sale treceri de la comunism la capitalism, multe dintre ele nerezolvate ?i rămase la fel de actuale ?i astăzi. Dincolo de toate, Texte care n-au folosit la nimic este o care despre Alex ?tefănescu, despre consecvența ideilor sale politice ?i culturale, spiritul său civic, atitudinea fermă care i-a caracterizat prezența în spațiul public în ultimul sfert de secol. Emblematic pentru atitudinea civică a lui Alex ?tefănescu este răvă?itorul text O bătrână plânge, publicat în anul 1993. Este un fel de proză scurtă despre o bătrână jefuită în miezul zilei, de către trei hoți, chiar într-o farmacie, sub privirile înghețate de spaimă ale farmacistei. Drama reală a femeii la care o lume întreagă asistă la?ă, indiferentă ?i neputincioasă, este pusă în paralel cu discursurile sforăitoare ale politicienilor, cu parada de democrație a reprezentanților puterii ?i veselia lor împlinită la mulțimea de momente festive. Drama femeii căreia i s-au furat banii de medicamente se izbe?te de un zid de beton al indiferenței generale, iar finalul articolului este cât se poate de relevant pentru civismul lui Alex ?tefănescu: „Pentru ca bătrâna din Bucure?ti să nu plângă ar trebui doar ca oamenii de care depinde destinul României să aibă o fărâmă de suflet. De ce nu aveți suflet, domnule Ion Iliescu? De ce nu aveți suflet, domnule Nicolae Văcăroiu? De ce nu aveți suflet, domnule George Ioan Dănescu? De ce nu aveți suflet, domnilor senatori ?i deputați? De ce nu aveți suflet, hoților? La voi, hoților, mi-e ultima speranță.” (p. 123)

A?a cum sugerează titlul cărții, Texte care n-au folosit la nimic, atitudinile civice rostite adesea pe un ton foarte apăsat de Alex ?tefănescu nu au avut niciun efect practic în societatea românească. Multe dintre dilemele oamenilor de la începutul ultimului deceniu al secolului trecut sunt la fel de actuale ?i astăzi, după un sfert de secol. Multe s-au schimbat în plan tehnologic ?i chiar politic după aderarea noastră la Uniunea Europeană ?i la NATO, dar dilemele de natură morală au rămas acelea?i, ba pe alocuri se poate spune că s-au agravat. Sentimentul de e?ec, pe care îl resimte autorul, este transmis cu melancolică tristețe, iar căderea în depresie este evitată doar la gândul că viața sa conține ?i cealaltă componentă, literatura, ale cărei drumuri bine ?tiute îi sunt încă la îndemână, pentru a fi străbătute în voie: „A?a cum un copil aflat în autobuz, cu mâinile pe spătarul din față, are impresia că el execută virajele sau, apăsând cu piciorul pe podea, crede în mod naiv că el face ca autobuzul să meargă mai repede, ?i eu, orbit de entuziasm ?i recăzut în infantilism, aveam impresia că schimb ceva în țara mea. N-am schimbat nimic, nimic, nimic. Am îmbătrânit mai repede decât alții, mi-am obosit inima (care acum nu mai bate, ci se zbate), mi-am uzat ochii, până la opacizarea lor. Mi-am pierdut mulți prieteni, am dobândit mulți du?mani. Noroc că în tot acest timp nu am renunțat la literatură, din care mi-am făcut încă din copilărie o religie, astfel încât am încă pentru ce să trăiesc (cât am să mai trăiesc).” (p. 8)

Volumul lui Alex ?tefănescu, Texte care n-au folosit la nimic, poate fi citit, până la urmă ca un altfel de jurnal al cunoscutului critic literar. O mărturie a trecerii lui printr-o perioadă destul de tulbure din istoria țării, cu oamenii care au marcat-o, cu întâmplările care i-au atras atenția ?i față de care a simțit nevoia să reacționeze în spațiul public ?i cu ideile care i-au străbătut mintea în contextul anilor respectivi. O carte alcătuită din texte care, a?a cum am încercat să demonstrez, sunt mai relevante astăzi decât în momentul în care au fost scrise ?i publicate pentru întâia oară. 

 

Alex ?tefănescu, Texte care n-au folosit la nimic,