CHIPURILE UNEI FĂPTURI

Pe linia biografismului dominant în ultimii ani, dar atent controlat şi mai întotdeauna echilibrat de trăiri filtrate, Krista Szöcs se revendică explicit din lirica Marianei Marin (are un motto dintr-un poem al acesteia) , dar – dincolo de carnația textului – şi din limpezimea Sylviei Plath ori chiar a lui John Berryman. Introvertită, la limita imploziei, poezia Kristei Szöcs (ivită în principal din spaimă, din vulnerabilitate dislocantă şi din participare sublimantă) e înghesuită în spații mici unde, în loc să se asfixieze, aşa cum ne-am aştepta, respiră dinamic şi se exprimă organic: „poți să te trezeşti într-o dimineață/ crezând că sânul ți-a putrezit/ te pipăi buimăcită pe toată partea stângă/ întorci capul/ în locul lui/ altcineva visează mâini deasupra unui cuib/ de fapt/ cred că am pipăit şi partea dreaptă” (p. 7) Multiplicată contrapunctic (prin sânul putred şi „mâinile deasupra unui cuib”), intimitatea cărnii e valorificată mai degrabă prin intensitatea substanțială care ar reda valorile căldurii ascunse. Sau ale omogenității din umbra vieții şi a morții, purtând semnul (şi sensul) profunzimii. Chiar în poemul care deschide cartea debutului se întâmplă ca sensul profunzimii să se schimbe pe neaşteptate şi să adere, abil, doar la suprafețe. Asocierea cu imaginea mamei aduce cu sine refularea imaginilor şi reconstrucția de sine, confundabilă cu falsa involuție psihică: „în drum spre market toți mă privesc ca pe o proaspătă mămică/ împingând o tricicletă/ cineva care nu a învățat niciodată să înoate// am mers cât am putut mai repede” (p.7) 

Regăsirea sau reconstrucția sinelui porneşte în singurătate. Iar singurătatea devine materia primă a reflexivității eului aşezat „cu genunchii la gură”, ca o încercare de asimilare a rădăcinilor vizibile, cu întregul dramatism al dinamicii lor. Astfel înrădăcinat, eul intră în confruntare cu adâncul şi cu înaltul său, cu temerile sale, cu destinul şi cu limita sa. La Krista Szöcs intimitatea funcționează în avanpostul introspecției, prin care frisonul rece al însingurării se metamorfozează în capacitatea conştiinței de a se lăsa absorbită de metabolismul lumii, fără a (mai) încerca să intervină cu voința ei. Nu deliciu se găseşte în această decuplare, ci o retragere când zguduită de temeri, când resemnat-senină, dar care asigură nutrienții reconstrucției unei interiorități îndelung vulnerate: „cu genunchii la gură totul pare mai uşor de privit/ tot cu genunchii la gură e mai uşor de aşteptat/ să crească iarba/ cineva să strângă mizeria/ de trei săptămâni// şi ştiind că sora ta va aduna covorul lenjeria aruncată pe jos/ va şterge praful/ prietenii vechi nu vor şti să trimită scrisori/ vor inventa poveşti despre cât de bine o duci/ prietenii noi vor suna alt număr la interfon// iar tu o să taci în continuare/ pentru că nu poți face mai mult” (p. 9) Chiar de la debut, Krista Szöcs arată că ştie să foloseasă mecanismul de filtrare a trăirilor şi să impună cadența repetitivă a stărilor, punând accentul nu pe psihoza (calm) ambalată, ci pe traseele pe care aceasta pierde sau recuperează sensul existenței. Greutatea primei secțiuni a cărții aici stă: în tensiunea dintre asumare şi reprimare (a sentimentului, a stării, a ludicității, a amintirii), depistabilă în efortul eului de a impulsiona o reconfigurare salvatoare.

Acelaşi efort al reconfigurării conduce la activarea unor măşti pe chipul subiectului poetic, nu grimase de bazar, ci alter-ego-uri prin care se abordează pieziş întrebări fundamentale. Balansul între K, antik şi romantika, defineşte raportul eului cu sinele, eludând clivajul schizoid şi opunând viul ramificat omogenității unui neant care îşi conține criteriile. Într-o asfel de aşezare, relația cu universul întrebării, cu atât mai mult al întrebării lipsite de un răspuns prompt, stimulează nelinişti şi măsoară adâncimi imprevizibile: „de tata nu mă puteam apropia în nici o duminică/ mă îmbrăcam într-o zi ca antik/ alta ca romantik/ [...]/ oricum nu observa pentru că eu/ nu am reuşit niciodată/ să deosebesc un fluture de altul” (p. 18), „când orice aş face nu îmi amintesc ce anume/ am visat azi-noapte/ şi mirosul pielii mele e prea mult// antik mă aşteaptă după fiecare uşă trântită” (p. 19). De altfel, cea de-a doua secțiune a cărții se va dezvolta pe alternanța tonalităților plecate din aceeaşi voce, una astringentă şi distanțată, fără a deveni demolatoare (antik), alta care luminează fulgurant aşteptări, culpabilizări şi emoții, fără a fi atinsă de exaltare (romantik). Cu tăietură abruptă şi expresie lapidară, versurile acestei secțiuni esențializează punctul de fugă al încremenirii. Sau o deschidere integratoare, protejată de geometria imaginii şi de exercițiul schimbărilor de ton.

O prietenă, Madi (formulă prin care Mariana Marin intră pe un alt itinerar al existenței), dar şi o fetiță cu stea galbenă prinsă pe piept, Madanne (alter-ego al Annei Frank, simbiotic legată prin dialog interior de Madi) întregesc scenariul poetic din ultimele două secțiuni ale cărții. Fetele apelor cuminți şi Madanne sunt părți integrate fluxului ascendent în care intră realitatea şi intimismul. Sau reverberațiile lăuntrice ale exteriorității şi autoscopia – nu doar o înşurubare de stări, ci cu priză în abisul problematizării. Măştile care glisează pe chipul subiectului poetic dovedesc o nebănuită aptitudine de pliere şi probează un uimitor impuls al receptivității. Al participării. Al consimțirii de a intra în pielea altcuiva, în măsura în care intri cu totul în propria piele, conştient de rostul momentului şi de sensul înțelegerii umane. Poemele integrează mai multe chipuri în acelaşi făptură – nu prin înlocuire, ci prin îmbogățire. Nu întotdeauna uşor de suportat. În jocul de copii, în cântecul lor, în desenul pe asfalt, identitatea se află în necontenită metamorfoză. Are o plasticitate exemplară (aceasta e una dinte reuşitele indubitabile ale Kristei Szöcs). Prin focalizarea succesivă de la un chip la altul, versurile absorb atât raportul subtil dintre instanțe (in)distincte, cât şi amenințarea insidioasă a nevrozei. Iar prin imagini tari, tributare imaginarului violent („o să ardem casele k şi voi locui în tine// antik şi-a pus țiglele peste oasele mele”), nepotrivirile contextuale şi indeterminările existențiale primesc o nouă definiție.

Poem structurat în nouă secvențe, Madanne încununează impulsul receptivității şi solidaritatea unei a-filieri nu doar poetice (raportată la Mariana Marin), ci şi ontologice. Există aici o modulație a vocii lirice şi o flexibilitate a eului care fac ca poemul să descopere subteranele relației dintre suferință şi sublimare. Dintre livrarea de sine şi creativitate. Dintre suspendarea şi regăsirea identității. Iată un fragment: „facem cu mâna celor cu stele galbene în piept/ împiedicați de propriile picioare/ să ajungă devreme la casele întinse ca aripile de zid peste ei/ stelele din piept ard mai tare de fiecare dată când grăbesc pasul// [...] teama să nu stric liniştea şopteşte madanne madanne e şi romantik aici/ mă ascund sub pat/ fug de mine cum fuge romantik/ de supraviețuitorii întâlnirilor pe întuneric// [...] m-a zgâriat romantik pe față şi arătam / ca un băiat ridicat de sub roțile trenului/ m-a zgâriat madanne  arătam/ ca o fetiță abia ieşită dintr-o baie fierbinte”... (p. 53-56)

Verigile rafinate care fac ca poemele din cu genunchii la gură să curgă unul dintr-altul într-o creştere continuă a tensiunii lirice arată o finețe a construcției întregului greu de obținut, în general, de un debutant. Dacă nu va exagera cu eşafodajul eliptic, Krista Szöcs are toate şansele să fie o poetă în toată puterea cuvântului.

Krista Szöcs, cu genunchii la gură, Editura Charmides