"DIN TOARTA INELULUI LUAI URMA LEULUI"

În folclorul românesc circulă în aproape toată țara, peste patru sute de variante ale unei colinde profane, de factură arhaică, ce se cântă, cu prilejul sărbătorilor Crăciunului, tinerilor neînsurați. Este o urare care izvorăşte din credința magică în capacitatea cuvântului de a institui realitățile desemnate. Ea se realizează, precum specia însăşi a colindelor profane, prin perifraza unei mici fabulații în care augurarea, înfățişată ca împlinită, este ținută să se proiecteze din imaginar în real prin efectul unui soi de similia similibus. În cazul de față este vorba de forță, curaj, bărbăție. Colinda de care vorbim istoriseşte lupta grea a unui june cu un leu şi aducerea acestuia, de cele mai multe ori, viu în sat, unde voinicul este lăudat pentru neobişnuita lui bravură sau, alteori, primeşte drept răsplată mâna fetei de împărat. Cum textul, se pare, nu circulă la vecinii noştri, deci ar reprezenta un produs specific local, şi cum prezența leului ca protagonist într-o zonă în a cărei faună nu trăiesc lei, colinda a suscitat de-a lungul timpului, începând cu Nicolae Densusianu şi până în zilele noastre, numeroase discuții, ipoteze, controverse. 

Răspunsul definitiv la întrebările legate de geneza acestei colinde – unde, când, cum – este dat de profesorul Ion Taloş, întemeietorul catedrei de folclor romanic comparat la Universitatea din Köln, cercetător în egală măsură de teren şi bibliotecă, autor al unor lucrări fundamentale, cu caracter monografic, în special despre balada şi mitologia populară românească, în perspectivă comparată.

Cartea de față este concepută ca un diptic.

Prima ei parte (274 p.) este o desfăşurare panoramică cu caracter enciclopedic a atestărilor prezenței leului în geografia reală, precum şi în cultura umanității începând cu cel de-al treilea mileniu î. Cr. şi până spre finele Evului Mediu european din Mesopotamia (Ur, Babilonia), trecând prin Persia, Egipt, Imperiul Roman, Dacia romanizată, Arabia, şi până în Franța, Germania, Cehia, Spania, Anglia, cu un accent special pe Orientul Apropiat şi pe lumea mediteraneană. În acest scop sunt convocate documente arheologice şi paleozoologice, literare (scrise şi populare), religioase şi apocrife, mărturii din zona istoriei artei, cataloage ale unor muzee celebre ş.a. Se înțelege că în această perspectivă cu tendință spre exhaustiv e vorba, pe de-o parte, de o strategie de abordare pluridisciplinară de anvergură, pe de alta de o bogăție de informație absolut amețitoare. Căci vedem cum „leul cultural“ este ubicuu, regăsibil pretutindeni în obiecte de uz personal (podoabe, mobilier, tapițerii) şi colectiv (monede, unități de măsură, fântâni), în mozaicuri, basoreliefuri, ceramică, sculptură, arhitectură, în narațiuni literare şi în texte sacre; leii ornează mese sacrificiale, păzesc intrarea templelor, figurează pe sigilii regale, îndeplinesc un rol apotropaic ca statuete funerare, ca imagini pe sarcofage, ori ca amulete; intră în mitologii ca atribute ale zeilor sau ca simboluri inițiatice, figurează în cărți de explicare a viselor, în Vechiul şi Noul Testament, în hagiografii, bestiare, romane cavalereşti etc. Abundența de atestări atingând limita leontomaniei (Taloş, p. 17), l-a determinat pe autor să găsească o modalitate adecvată de prezentare a lor. De aici, recursul la un fascicol de criterii încrucişate: temporale, geografice, tematice (natura relației om/leu, respectiv valorizarea pozitivă ori negativă a leului din perspectivă umană), subsumabile opoziției natură/cultură. De aici, pe de-o parte, numeroase pagini consacrate minuțios leului în arenă, leului la curțile regale, vânătorilor de lei în Orientul Apropiat şi în Imperiul Roman care subliniază, toate, ferocitatea „leului natural“ şi încercarea de stârpire a speciei leonine prin vânătoare, acte care duc la apariția tipului uman al învingătorului de lei (un prototip cu lungă descendență ar fi Hercule). Pe de altă parte, rezumate detaliate, contextate istorico-literar – care alcătuiesc un soi de crestomație sui generis, nu o dată plină de farmecul „poveştii“ spuse – de opere literare care tratează fie tema „leului combătut“ (Ghilgameş, Homer, Ovidiu, literaturi arabe şi epopei medievale precum Cântecul Nibelungilor, Cântecul lui Roland, Cântecul Cidului); fie tema „leului salvat“, consecutiv a leului salvator. Cap de serie în acest din urmă caz este celebra legendă a lui Androclus din sec. al II-lea d. Cr. în care un sclav condamnat la a fi sfâşiat de lei în arenă este recunoscut de animalul căruia îi scosese cândva un spin din talpă şi care îşi salvează astfel salvatorul de odinioară. Variantele „leului salvat“ sunt urmărite în Gesta Romanorum, apoi de-a lungul întregului Ev Mediu (tema „leul în gură de şarpe“), începând cu secolul al XI-lea şi până târziu prin sec. al XVII-lea. Scrierilor lui Petrus Damiani, Alexander Neckam, Chrétien de Troyes, Hartmann von Aue, feluritelor legende celtice, Alexandriei, precum şi multor altora le sunt prezentate subiectele, unele cu deosebire amănunțit, cu grijă pentru detaliul semnificativ, pentru suprapuneri şi diferențe motivice.

Ultimul capitol al acestui amplu excurs de antropologie culturală, întemeierea şi totodată punctul său culminant, îl constituie „leul în literatura orală“ (basm, legendă), respectiv analiza colindei „lupta junelui cu leul“: privire de ansamblu asupra cercetărilor anterioare în domeniu, tipologizarea textelor, repartizarea lor în spațiu, chestiuni speciale de metodologie folclorică cum ar fi aceea a variabilității şi a contaminării, interpretarea principalelor motive, paralele în spațiul european. 

Clasificarea textelor ( în număr de 434) identifică existența a patru tipuri, dintre care primul este alcătuit, la rându-i, din şase subtipuri. Tipurile sunt, aş zice, relativ apropiate, diferența maximă fiind situabilă la nivelul episodului final: în primul şi ultimul tip, leul învins este este adus viu, aceasta fiind cheia în termeni „tari“ a colindului; în marea majoritate a variantelor celui de al doilea şi al treilea tip, leul este adus mort. Pe deasupra, în tipul III, o contaminare posibilă cu basmul: uciderea leului prădător e cerută de împărat şi funcționează ca probă de pețire, răsplata fiind mâna fetei de împărat. Aici, lupta cu leul şi izbânda voinicului se integrează totodată ritualului de trecere de la condiția de feciorie la aceea de maturitate, aptă de matrimoniu. De altfel, această incidență este implicată, într-o fază probabil azi depăşită, odată cu dispariția funcției magice a speciei, în toate celelalte trei tipuri ale colindei, tocmai fiindcă ea se adresează tinerilor neînsurați, voinicia care li se urează acestora prin forma ocolită a narării nemaipomenitei isprăvi sugerează ca finalitate tocmai aptitudinea de a întemeia o familie. 

Deşi, ne spune autorul, colinda circulă în Banat, în zonele subcarpatice ale Olteniei şi Munteniei, în Bihor, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, numărul cel mai mare de variante (aproape jumătate din totalul celor existente) şi cea mai mare diversitate tipologică se înregistrează în sud-vestul Transilvaniei, exact acolo unde, după cucerirea romană, au staționat cele două legiuni romane, Gemina şi Macedonica, respectiv în Dacia Apulensis, şi unde administrația imperială a exercitat prin funcționarii detaşați acolo o influență profundă asupra civilizației şi spiritualității locale (Taloş, p. 267). Tot aici, coincizând cu aria de maximă răspândire a colindei, cercetările arheologice au scos la iveală aşa-numiții lei funerari („lei de mormânt, altare, stele funerare, edicule şi medalioane funerare“), preluați „de romani de la etrusci şi introduşi, după cucerire, în Peninsula Iberică, în Galoromania, în Dacia“, unde au îmbogățit „cultura leului“ existentă anterior în aceste teritorii (Taloş, p. 267). Aici ar fi de menționat şi că, după cum arată autorul, cercetări relativ recente de paleontologie stabilesc că leul nu a fost un animal tropical, ci unul nordic care s-a retras cu 6000 de ani în urmă din Europa, menținându-se însă încă o bună bucată de vreme în Balcani (a dispărut din Grecia abia la finele primului secol al erei creştine). Totodată, fapt esențial, cercetători români au descoperit în Transilvania şi Oltenia fosile ale aşa-numitului „leu de peşteră“, felină apropiată de leul pe care îl cunoaştem astăzi. Concluzia se impune oarecum de la sine: „ ... arheologia nu numai că nu contrazice cele constatate cu mijloacele cercetării folclorice, dar ne arată cu degetul atât locul, cât şi perioada în care au existat premisele pentru crearea nucleului epic, a magmei din care s-a născut mai târziu colinda referitoare la lupta unui fecior cu leul. Locul îl constituie Dacia Apulensis, iar epoca, secolele al II-lea şi al III-lea, când avea loc aici un intens proces de romanizare“ (Taloş, p. 267). 

Deci pe fondul matricial al unei tradiții milenare în plan universal, posibil şi de substrat în Dacia preromană, iar în imediat sub influența unor cutume romane continuate şi în perioada romanizării Daciei (vânătoarea de lei ai cărei învingători erau imortalizați, între altele, şi pe monede circulante în tot Imperiul) a unor rituri funerare, a cultului mithraic (una din treptele inițierii era reprezentată de gradul de leu), în fine, a valorii enorme pe care o deținea la romani virtutea bărbăției, a curajului asumat, s-a putut plămădi, arată autorul, narațiunea luptei voinicului cu leul, căreia ulterior i se va fi atribuit funcția de colind. Iar aceasta, de adăugat, poate nu întâmplător de vreme ce linia rituală şi magică este, şi ea, o constantă în cultura leului de pretutindeni. 

Pe de altă parte, între social şi imaginar nu pare să fie întotdeauna o relație de tip cauză/efect. Astfel, bunăoară, în Persia secolelor VI-IV, „principii erau selecționați pentru şcoala curții regale în urma absolvirii unor probe de bărbăție, cum era victoria asupra unui leu; se povesteşte că, după ce a trecut probele mai uşoare, unui tânăr i s-a cerut să aducă doi lei vii, care se țineau după caii regelui; tânărul porneşte în căutarea leilor, îi prinde, le pune lațul de gât şi-i aduce în fața regelui, care îi cere apoi să-i ucidă. Pe baza acestei fapte de eroism, tânărul era promovat comandant al unui mare oraş“ (Taloş, p. 17). Avem aici tot scheletul motivic al colindei noastre: leul prădător, proba de bărbăție cerută de rege – condiție a excederii la o stare de superioritate (tipul III) –, căutarea animalului, prinderea, legarea şi, mai ales, aducerea lui la curte viu etc. Ce legătură poate fi între cutuma regelui persan, atestată istoric, în primul mileniu de dinaintea erei noastre, şi narațiunea/colinda apărută în Dacia romanizată în primele secole după Christos? Dacă o relație cauzală, fie şi mediată, ar părea puțin probabilă, atunci poate existența inconştientului colectiv care dictează anumite comportamente exterioare, dar şi răspunde de apariția unor motive recurente în timp să poată furniza sugestii lămuritoare în astfel de cazuri mai puțin obişnuite.

În această ordine de idei, ar merita spus că fascinația exercitată de leu asupra imaginarului colectiv, exprimată în universalitatea prezenței şi în varietatea formelor sale de manifestare aduce „leul cultural“ în proximitatea, dacă nu chiar în sfera imaginilor arhetipale, care în cazul de față asumă un simbolism ambivalent: pe de-o parte ferocitate, devorare, pe de alta forță, grandoare, regalitate. Iar sumedenia de exemple care fac, între altele, obiectul primei părți a cărții este suficient de grăitoare tocmai în privința acestei polarizări simbolice. În atare perspectivă, vocația arhetipală a „leului cultural“ ar sta la baza unor imagini pe care se va fi grevat traiectoria complicată a genezei istorice a temei în discuție. 

Cel de al doilea panou al dipticului cărții (294 p.) este alcătuit din corpusul celor 437 de variante de colindă, adunate atât din colecții publicate, cât şi din arhive. Ele sunt grupate după succesiunea celor patru tipuri, în interiorul acestora după județe, iar în cadrul județelor în ordinea alfabetică a localităților. Sunt evident însoțite de toate datele complete de proveniență (loc, timp, informator, vârsta acestuia, după caz, culegătorul etc.). Textele au fost culese între sfârşitul secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului nostru. Ele denotă o remarcabilă vigoare funcțională: față de alte cântece lirico-epice (precum Miorița, Meşterul Manole, Cununia fraților) care circulă atât ca balade, cât şi ca colinde, Junele şi leul şi-a păstrat nealterată, ni se spune, pe întreaga arie a răspândirii sale doar funcția de colind. 

Studiul masiv este însoțit de o bibliografie foarte întinsă (28 de pagini), de 60 de ilustrații frumoase, bine alese ca varietate şi proveniență, de un indice de nume şi locuri, precum şi de un glosar de termeni regionali.

 Aşa cum a fost proiectat şi realizat, Omul şi leul este, prin amplitudinea deschiderii pluridisciplinare, prin bogăția enormă a informației adusă în discuție, ca şi prin corpusul valoros de texte, multe inedite, reprodus cu maximă acribie şi în totalitatea pieselor existente până în momentul de față, o lucrare fundamentală în zona culturii noastre umaniste de astăzi, un instrument de lucru de prim rang şi mai ales un model stimulator de urmat.

Omul şi Leul a primit premiul „Ioana Em. Petrescu“ al filialei Cluj a USR, pentru anul 2013.

 

Ion Taloş, Omul şi leul. Studiu de antropologie culturală,