FRATELE NOSTRU, IMPOSTORUL!

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

O carte întreagă despre sentimentul de impostură? Te cuprinde teama şi o strângere de inimă. O lectură ce se anunță „vicioasă”, de ținut în secret.O lectură de care te poți ruşina. Doar că tot citind te împaci cu ea, identificând impostura ajungi să o placi, strângerea din inimă rămâne până la ultima pagină dar la capăt te poate surprinde că e aproape o deschidere. Deşi nimeni nu va recunoaşte dinainte că este un impostor, şi nici până la sfârşit nu se va întâmpla dacă nu ar fi vorba totuşi despre un impostor simpatic – căci ca să încerci acest sentiment e nevoie de o sensibilitate anume, de o insuficiență întreținută în raport cu propria persoană, de o problemă de identitate şi de situare în lume etc. – va recunoaşte cu al doilea paragraf că poate fi unul sau că a fost aşa cel puțin într-o împrejurare. E ca privirea în oglindă. O clipă nu te vezi, ci te miri. La a doua privire abia te identifici.

Sentimentul de impostură, de Belinda Cannone, carte pentru care romanciera şi eseista franceză a primit Premiul pentru eseu al Societății oamenilor de Litere în 2005, este apărută în limba română în colecția Editurii Art, Demonul teoriei (traducere de Adina Dinițoiu, 2009). Este un volum uşor de citit, simplu în limbaj, ca un puzzle cu poveşti de viață, alcătuit din 36 de eseuri scurte, 36 de piese sau întâlniri cu sentimentul de impostură, pornind de la fapte trăite de autoare, dezvăluite ei de alții, de la exemple din cultură, personaje din cărți, filme etc. Dar este o carte care nelinişteşte, care pune pe gânduri, care provoacă la reevaluarea realității, la judecarea trăirilor. Eşti sau nu eşti impostor?, te întrebi de la o pagină la alta şi tot mai des. Şi nici nu îți dai seama când te-ai trezit cu impostorul din tine lângă tine, ironizându-te, făcându-ți cu mâna în semn de „bine te-am găsit, frate!”

Impostor înseamnă „persoană care uzurpă un nume sau o calitate care nu-i aparțin”. Impostor înseamnă aşadar că tu nu mai eşti unul, ci devii doi. Unul adevărat, celălalt impostor. Impostor eşti de fiecare dată când nu eşti natural, când te înşeli ca să-i înşeli mai ales pe ceilalți cu o imagine modificată a ta. A fi impostor înseamnă a fi urmărit pas cu pas de o himeră care-ți repetă obsesiv că ceea ce eşti nu eşti întreg tu, că ceea ce faci nu faci pe deplin, că locul pe care îl ocupi nu e chiar al tău. A fi impostor presupune a te strădui să dai lumii o imagine credibilă despre tine, înseamnă să ai un standard şi să vinzi standardul ca pe tine însuți. Aştepți, ca un mic ticălos, o confirmare din afară şi ea nu se lasă aşteptată, adesea. Dar sentimentul de vină şi ruşinea te tulbură, la fel de adesea.

Belinda Cannone constată că impostura este o „boală” destul de răspândită, că impostorul, alături de deprimat, e un om al zilelor noastre, provocat să se extindă de către o societate care nu mai are un singur reper, care te forțează să îți pui întrebări, să te critici, să te îndoieşti că eşti chiar aşa cum crezi că eşti, că nu cumva altul e mai bun decât tine sau mai bine orientat, că valorile celuilalt nu sunt mai solide decât ale tale, că nu ți-ai ales poate un standard nepotrivit naturii tale. Aş adăuga, în completare, că sentimentul de impostură e universal valabil, că e imposibil ca măcar o dată, într-o situație anume să nu-l fi degustat. Pe drumul întortocheat al vieții, mai devreme sau mai târziu, impostura se va intersecta cu tine, îți va pune o piedică, te va ajunge subtil sau cu paşi decişi din urmă.

Dar să o urmărim pe autoarea noastră şi să delimităm câteva situații şi impostori. Poți avea un serviciu în care ai succes, în care ai fost de curând promovat. Dar tu resimți că locul tău nu e acela, că nu ai visat pentru tine o asemenea funcție. Că, dimpotrivă, altul e mult mai potrivit acelei poziții şi că, într-un fel, i-ai luat locul. Zâmbeşti la felicitările celorlalți, dar nu crezi în succesul tău. Sentimentul de impostură apare când ai impresia că orice gest te trădează, că nu ştii să te comporți, că ceilalți îşi vor da seama că te simți neinvitat şi lipsit de manierele pe care le cere o ieşire în lume. „Oare te-a văzut cineva?”

Eşti femeie, ajungi într-o poziție de putere, într-o funcție de conducere. Dar e adânc înscrisă în mentalitatea umană că puterea trebuie să aparțină bărbaților. Poziția ta devine incomodă, chiar pentru tine. Te simți o impostoare! Impostor e şi săracul ajuns bogat, căci în sinea lui rămâne pentru totdeauna sărac. Apucăturile îl trădează! Suntem prada imposturii când nu suntem conformişti, când drumul nostru e al nimănui, când ne situăm în răspăr cu majoritatea, când calea aleasă nu e una comună, iar ceilalți nu ezită să ne facă să ne simțim prost pentru asta. Impostorul profesional poate să-şi inventeze profesia. Şi să trăiască în minciună ani la rând. Să convingă pe toată lumea că e medic, de exemplu, până ajunge să o creadă şi el.

De asemenea, orice instituție îşi are impostorii proprii, oameni care nu se simt confortabil pe locul lor, care ştiu că postul ocupat de ei e mult mai potrivit altora, mai serios pregătiți, dar nu-l părăsesc totuşi. Eşti puțin măcinat de sentimentul de impostură şi dacă ai câştigat un titlu olimpic, căci ştii că e doar o chestiune de noroc şi că altul, mult mai experimentat decât tine, ar fi trebuit de fapt să câştige. Şi dacă anul viitor vei eşua, ce va spune lumea? Eşti impostor până şi în dragoste, când te întrebi iar şi iar ce ai făcut tu să meriți dragostea şi grija celuilalt şi ți-e frică că cel care te iubeşte îşi va da seama într-o zi că nu eşti tu alesul sau că eşti prea puțin. Impostura, o problemă de identitate, provine din copilărie, căci acesta e timpul în care se construieşte sinele. Adult, te temi să nu cazi în capcanele părinților şi te simți impostor când nu te îndepărtezi de modelul lor negativ destul.

Se poate vorbi chiar de impostură colectivă. Ca exemplu, autoarea aminteşte de atitudinea stângii franceze după 1981, când ajunsă la putere începe să creadă că nu e locul ei acolo. Obişnuită cu opoziția, statutul puterii îi declanşează sentimentul de impostură. Este vorba tot de impostură colectivă în cazul străinului, acest concept care presupune prin excelență „a nu fi la locul tău”. Străin e evreul, e negrul etc. Există până şi o „impostură a vieții” dacă ajungi într-o situație-limită şi îi supraviețuieşti. Cazul Holocaustului. Mulți supraviețuitori s-au sinucis pentru că n-au înțeles sau nu au găsit răspuns la întrebarea de ce au meritat să supraviețuiască când milioane de oameni, în aceleaşi condiții, au murit.

Şi „pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume”, Belinda Cannone le-a spus: „sentimentul de impostură”. Strâns legat de ambiție şi de reuşită, acesta provoacă dorința de acționa, de a-ți realiza aspirațiile, de a merita locul pe care-l ocupi în lume, în societate. Impostura dezvoltă, altfel spus, o atitudine critică. Este un sentiment care nu afectează pe nimeni până la urmă, în afară de cel care-l poartă. Doar acesta cunoaşte lupta cu sine, cu vinovăția şi ruşinea pe care le resimte. Dacă nu este o piedică, este totuşi un sentiment dureros, în pofida lucrurilor bune care ies din neliniştea lui, conchide autoarea. Impostura te îndeamnă să devii mai bun decât eşti, să capeți o situare mai bună în lume şi față de tine însuți, să scapi de mustrarea fratelui tău, Impostorul.

Dincolo de parcursul ideatic al Belindei Cannone, aş spune că această dorință care declanşează sentimentul de impostură nu e altceva decât dorința de a fi fericit. Şi, mai ales, de a părea aşa în ochii celorlalți. De aceea te apuci să minți, să înşeli, să jonglezi cu realitatea, ca să te prezinți altcumva. Să arăți un ideal al tău şi al vieții tale, invariabil unul dorit, unul la care vrei să ajungi pe drept. Suferința e un dat, fericirea, însă, numai o dorință, pe care o aştepți mult şi o ai puțin. Resimți sentimentul de impostură când ştii foarte bine unde vrei să ajungi şi unde eşti de fapt. Cunoşti prăpastia dintre cele două euri ale tale, cel real şi cel ideal. Scapi de culpabilitate şi de ruşine când devii cu adevărat fericit, când ajungi să meriți locul tău de muncă, când simți că e binecuvântată şi reală dragostea celor din jur, când nu te mai îndoieşti că eşti ceea ce eşti. Cum fericirea nu stă prea mult, expunerea la imposturi viitoare rămâne deschisă. Dar sentimentul de impostură, trebuie spus, te ajută să vezi mai bine fericirea, chiar să o alegi şi să te împaci cu tine însuți.

În Evanghelia după Luca, cap. 9:58, stă scris aşa: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul”. Singur Fiul Domnului ştia că fericirea lui nu e aici, nu e pentru viața aceasta. Noi mai avem încă de cochetat cu Fratele nostru, Impostorul!