ARTA RELAȚIONĂRII

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

Daniela Şontică este poetă (autoarea volumelor Arlechini într-o pădure sălbatică şi Uitați-vă prin mine) şi jurnalistă. Face parte, însă, din categoria celor discreți, nestrăduindu-se în niciun fel să atragă atenția. Volumul Însemnări din pridvor (Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, cuvânt înainte de Pr. Nicolae Dascălu) reuneşte textele publicate în ultimii ani, în ziarul Lumina, al cărui redactor-şef este, şi în săptămânalul Lumina de Duminică. Sunt scrieri cu tematică diversă, relaționând, aşa cum se deduce din titlu, lumea mireană din afară, cu sacrul din biserică. Un numitor comun l-ar putea constitui încercarea de a desprinde câteva trăsături distinctive ale poporului ortodox. Una ar fi, numită chiar de la început (în Românii nu merg la moaşte ca la muzeu), evlavia, cinstirea moaştelor, la care, de praznicele sfinților respectivi, se fac pelerinaje, cu credință şi nădejde. Înrudită cu ruşinea de a fi români, cu care ne-am pricopsit (prin comportamentul unor conaționali), este atitudinea clişeistică, defăimătoare şi disprețuitoare, pe care a adoptat-o televiziunea față de credincioşii care se îmbulzesc cu desperare la agheasmă sau la sărutarea moaştelor: „Ce nu se înțelege referitor la îmbulzeală este faptul că oamenii ‹‹se silesc›› să intre în Împărăția cerului, se grăbesc de dragul sfântului, vor să-i spună mai curând o rugăciune, o mulțumire. Nu trebuie să vedem aici o lipsă de civilizație ori vreun egoism.” (Neînțeleasa îmbulzeală, p. 12).

Textele tratează subiecte desprinse direct din cotidian, unele stringente. Astfel, la acuzele aduse de Herta Müller atitudinii apatice şi laşității intelectualilor români față de regimul comunist, li se răspunde cu exemplul rezistenței prin credință, cu prigoana la care au fost supuşi preoții, monahii, drept-credincioşii. Neavând, cum spune Monica Lovinescu, vocația fericirii, românii ar putea-o avea pe cea a mântuirii. Constantin Noica socotea, ca trăsătură definitorie a poporului nostru, îndurarea (şi din punct de vedere moral, şi din punct de vedere fizic).

Tot ceea ce ține de om ține de Dumnezeu şi, desigur, ceea ce ține de Dumnezeu ține şi de om. Problemele zilnice, aspectele sociale, precum şi cele sufleteşti se află în atenția bisericii, a duhovnicului, în special. Autoarea relevă sinergismul care funcționează în lume, armonia existentului. Omul este chipul lui Dumnezeu, iar, prin Hristos, a fost ridicat la taina Sfintei Treimi. Daniela Şontică nu face deloc teologie. Ea are înțelegerea şi blândețea (duhovnicească) menite a cuprinde fragilitatea şi vulnerabilitatea omului, dar şi tăria acestuia (prin credință, prin înomenire), regăsindu-şi adevărata înfățişare. Nu una hieratică fiindcă aceasta ține de vocația sfințeniei, ci una autentică, leală Prototipului, dar supusă greşelii şi iertării. Sunt observate în carte, cu atenție, desprinse din realitatea concretă, defecte, abateri, denaturări ale modelului uman. Este deplânsă emigrarea, din motive economice, a tinerilor valoroşi, lipsa cunoştințelor minime cu privire la credința ortodoxă, fariseismul celor care vor să-şi creeze o imagine evlavioasă, din motive străine credinței (în special politicienii). În schimb, este elogiată abnegația medicilor de la urgență, mereu treji, neobosiți în jurul celor aflați în suferință. Boala, suferința nu sunt numai pedepse pentru păcate, ci şi remedii pentru suflet: „Dintre toate viețuitoarele, numai omul este capabil să sufere de bunăvoie, să-şi asume durerea pentru ca, trecând prin boală ca printr-o asceză, să iasă mai curat” (Cu fața spre Doctorul de sus, pp. 46-47). Sunt înfățişate metehne ale omului de azi: abuzul de telefonie mobilă, asaltul permanent al zgomotului şi muzicii nedorite (cişmeaua cu manele), agresivitatea nelipsitelor reclame, grija exagerată a oamenilor pentru câinii fără stăpân, în pofida dezinteresului pentru semenii defavorizați, recurgerea, fără procese de conştiință, la avort.

Multe texte rememorează cu afecțiune evenimente ale copilăriei de pe meleagurile Buzăului: este amintită o mătuşă, meşteră în poveşti şi pricepută la rugăciuni, de asemenea, desfăşurarea Liturghiei în bisericuța de țară, în vreme de iarnă, cu imaginea bătrânei venite la sfânta slujbă, dintr-un sat apropiat, înfruntând stihia: „Bătrâna aceasta nu este trecută în nicio carte despre succesul şi reuşita în viață, nu apare în topul celor mai frumoase femei ale țării, nu a făcut decât să vină la biserică, înfruntând iarna, cu un buchet de tufănele în mâna degerată.” (Purtătoarea de aur, p. 17).

Daniela Şontică observă, cu acuitate, în lumea de azi, distorsiuni morale. Asceza devine, astfel, formală, fără conținut, atunci când postitorul mănâncă pe săturate înlocuitori de carne, de brânză, de ciocolată, înşelându-şi simțurile şi conştiința. Se practică tot mai mult, mai ales la televiziune, dar şi în presa scrisă, o mistificare şi o comercializare a imaginii îngerilor: „Nu ne întreabă nimeni dacă dorim să vedem ‹‹îngerințe›› cu decolteuri ample, cu picioare dezvelite, dar cu aripioare albe lipite de spate” (Despre îngerii omului de azi, p. 94). Textele nu sunt simple articole de ziar, autoarea fiind, fără îndoială, şi literată. Are un discurs afectiv, un umor discret, o argumentație cursivă şi bine structurată, dar şi un stil atractiv. Tabloul chilipirgiilor lipsiți de scrupule este elocvent. Iată cum este prezentată categoria câştigătorilor de premii: „Se înscriu la concursuri ciudate, trimit cupoane răzuite, capace de sticle de suc, etichete de biscuiți. În final, este posibil să primească ceva pentru străduință şi fidelitate, un premiu cât de infim, şi sunt exaltați de izbânda lor şi le-o povestesc tuturor, aşteptând laudele.” (Ce preț are chilipirul, p. 104).

Sunt observate porniri nefireşti ale oamenilor, cum ar fi atracția pentru monstruos, pentru urât, pe care şi-o satisfac prin vizionarea filmelor hollywoodiene de gen: „Un amănunt: cam tuturor creaturilor acestora le curg balele, mereu sunt unsuroase şi le picură un lichid urât din gură şi de pe tot corpul cu aspect de leş scos din bălți cu petrol noroios” (Monştrii din filmele americane, p. 116). Alt text este preocupat de avantajele, dar mai ales de riscurile folosirii internetului de către elevi. Emoționant este cel numit Troițele copilăriei. Întorcându-se în satul natal, autoarea îşi aminteşte mulțimea crucilor şi troițelor care mențineau credința cea adevărată. Erau aşezate la intrarea în sat, lângă fântâni, la răspântii, în locuri de popas, în fața şcolii: „Satul era înțesat de cruci şi, vrei-nu vrei, te rugai şi te închinai aproape tot drumul. Nu aveai cum să călătoreşti fără Dumnezeu, te obligau troițele.” (p. 132). Atmosfera sărbătorilor religioase este evocată tot prin recursul la copilărie. Se deplânge mercantilizarea şi amestecarea acestora cu importuri, stricând tradiții cu încărcătură sufletească, mărginind sacralitatea. De altfel, viața trepidantă a omului de azi îl face să se despartă de sine, să-şi piardă natura originară, să se înstrăineze. Însă, tainica noapte a Crăciunului a rămas vie în mintea copilului de odinioară, adormit mereu înaintea venirii Moşului aducător de daruri jinduite.

Temele tratate, oferite din plin de contextul social, sunt nesfârşite: lipsa de politețe a românilor, manifestarea violenței, grija pentru aproapele, drama îmbătrânirii la femei. Sunt evocați, prin portrete concise, duhovnici sau scriitori pe care autoarea i-a întâlnit: Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu.

Textele cuprinse în carte, deşi editoriale la origine, demonstrează o reală vocație literară, având o uşoară intenție didactică, însă fără tendințe prozelitiste. Sunt prezentate paradoxurile lumii de azi, când conviețuiesc săraci şi bogați, virtuoşi şi libertini, credincioşi şi atei. Daniela Şontică este o ziaristă dublată de o scriitoare. Este sensibilă, are har şi, se înțelege, limpezime. Textele sale conțin o atitudine creştină firească, fiind captivante prin cordialitate.