Cronica plasticii
Florin Toma
VIAȚA CA O PARADĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014
Pe lângă depresivii resemnați (din care fac parte trei sferturi din populația lumii!), există, bineînțeles şi respectuos matematic, ultimul sfert. Compus din cei care au un fel de aprindere la suflet. Aceştia sunt îndrăzneții. Sau, mai degrabă, îndrăznitorii!... Aceia care se-ncumetă foarte repede şi nu stau pe gânduri nicio clipă. Nu ezită. N-au nicio reținere. Nimic nu-i poate domoli. Nimeni nu-i poate opri. N-au nevoie de nimic. Nu măsoară, nu schițează, nu fac antecalcul, nu au proiecții, nu comandă studii de fezabilitate. Ci sunt instantanei ca o expulzie. Îndrăznesc direct. Din prima. O merge, îşi zic, bine! Nu, mai încercăm şi altă dată. Pentru ei, viața e o veşnică paradă. O perpetuă defilare. Cu toate că filosoful George Santayana, mai vârstnicul prieten al nostru (spun mai vârstnicul, pentru că a murit la 89 de ani fără trei luni şi exact cu un an înaintea naşterii cronicart-ului care scrie aceste rânduri!), ne-a atras atenția – dar cine să-l ştie, cine să-l audă?! – asupra unui fapt foarte grav: Viața nu este nici spectacol, nici sărbătoare; viața e o situație dificilă.
Acum, însă nici noi nu ştim ce să mai credem despre concepția despre lume şi viață a filosofului născut la Madrid, dar stabilit, de la vârsta de 9 ani, în America. Fiindcă tot el este autorul unui aforism ce îndeamnă, dimpotrivă, la o viziune inversă, taman pe dos, ceea ce-l transformă într-un veritabil imn al bucuriei. Zice el: Naşterea şi moartea nu pot fi remediate, în schimb, ne putem bucura de ceea ce le desparte. Iar, de această derivă, de această confuzie, de această răsturnare de sens majoră, cine credeți că profită? Ei bine, tot aceiaşi plezirişti şi histrioni simpatici, aceiaşi dionisiaci şi hedonişti, aceiaşi petrecăreți şi perseverenți practicanți ai cultului lui Aristipp Cirenaicul, aceiaşi care îndrăznesc să nu aibă încredere în nimic altceva decât în bucuriile vieții. Deci, cum ar veni, Santayana se ține, ca un poznaş, de oximoroane... Mă rog, ne consolăm cu gândul că nu este singurul. Atunci, să mergem mai departe!
Da. Artiştii. Ei sunt aceia. Doar ei au puterea şi entuziasmul de a străbate marile bulevarde al vieții, cântând, dansând („trec acum prin fața tribunei oficiale membrii harnicului colectiv al...” – vă mai aduceți aminte cum decurgeau ceremoniile în vremuri nu chiar imemoriale?!) şi făcând – sau, mai degrabă, lăsând în urmă – nesfârşite semne de iubire născocite de mintea lor înzorzonată. Doar ei au mandat de călăuză spre a ne conduce pe noi, încă ne-isprăviții, spre tărâmurile pe care fiecare dintre noi le visează, dar, în acelaşi timp, se resemnează degrabă cu gândul că nu va ajunge acolo niciodată. Ei bine, doar ei, scociorâtorii prin ungherele lumii, în căutarea grăuntelui de strălucire kalokagatheică (acela care ne mai poate ține speranța vie!), doar ei mai sunt capabili, doar ei îndrăznesc să aprindă torțele, spre a ne lumina drumul ce duce spre ținuturile Binelui îngemănat cu Frumosul. Paradoxal, artiştii sunt aidoma filosofului amintit mai sus, George Santayana. Încurcați superb în firele unei contradicții. O contradicție, care, culmea, nu pare deloc sterilă sau contraproductivă, ci, din contră, e izvor de viață pură.
Am întâlnit sute de artişti, în viața aceasta (în cealaltă, voi da, fără nicio îndoială, peste mult mai mulți!). Am parcurs milioane de pagini scrise, am ascultat mii de ore muzică, am lăsat privirea să se desfete în fața a nenumărate opere de artă. Concluzia parțială şi decentă este că artistul e singurul creator care se bucură de lucrarea sa. Atenție! fără să provoace suferință. Fără să lase în urma sa durere. Fiecare notă, fiecare pagină, fiecare scenă, fiecare tablou are capacitatea de a-l transfigura pe cel căruia îi este adresată. Îl transformă. Îl trece în altă stare de agregare. Chiar şi când, uneori, în interstiții, se strecoară premonițiile tragicului – cum observa cineva la piesele lui Cehov, că, atunci când în actul întâi apare în decor o puşcă agățată de un cui, pe perete, ei bine, în actul trei, ea în mod sigur va fi folosită! – aceste premoniții se prind mai degrabă de ghizdurile fântânii cu apa vie. Nu de „crețuloanele” Gorgonei. That’s Life! – cam aşa ne-ar fi şoptit acum încurajator, Frank Sinatra, în cântecul său faimos. Acesta este sensul ei – va comenta sec cel căruia i-a fost adresată provocarea devenirii întru (poate chiar) ființă sensibilă!
Carnavalul, festa, sărbătoarea, mâgâierea, dezmățul candorii – iată ce ne îndeamnă artiştii să admirăm la ei şi la care ne îmbie să participăm. Iar nu angoasa, depresia, spaima ori anxietatea (care, cum spuneam, aparțin cu nemăsură celorlalte trei sferturi din populația lumii!).
Pe cale de consecință şi, ca de un bun obicei, în paginile care urmează, cronicart-ul se străduieşte să recompună din memorie măcar un eşantion al unei astfel de serbări a vieții. Cu oameni, fapte, pățanii, cuvinte şi sentimente alese...
NIKOLAUS-OTTO KRUCH – Fantasmele năprasnice ale Domnului K.
Ca o ogradă. E, de fapt, bătătura lui Dionyssos. De regulă, la oamenii normali, lucrurile prețioase stau în casă. Unele, expuse în vitrină, spre a fi admirate cu grijă. Altele, ascunse în locuri greu accesibile sau de imaginat ori în sipete zăvorâte cu zeci de broaşte şi încuietori. Nikolaus-Otto Kruch aparție zodiei aceleia rare de artişti care, fizic, mental sau psihic, nu se consumă defel, odată cu trecerea timpului. Nu-şi pierd dimensiunile niciun pic. Nu-şi epuizează deloc zăcămintele de geniu. Nu se micesc după atâta efort de născocire, nu se tocesc la statul pe gânduri, nu se subțiază la calapodul răbdării. Altfel spus, ei nu se împuținează după atâta trudă. Şi la maturitate sau în pragul senectuții, ei rămân la fel de plini, de compleți, de zdraveni, de puternici, de proaspeți şi de neîndoielnici, ca şi la vârsta adolescenței lor creatoare. La ei, trecutul a fost şters din rândul timpurilor verbale. În vocabularul lor existențial, nu există cuvântul odinioară, iar cândva a fost răzuit cu lama. Lama minții. Dar, spuneam la început, inepuizabilul Nikolaus-Otto Kruch mai are o meteahnă solidă şi durabilă. Nu-şi tezaurizează produsele trudei. Nu le ascunde în cufere. Ci, dimpotrivă, dintr-un soi de nonşalanță extremă, de manfişism nedeochiat, de dezlănțuire exhibiționistă, are, aşadar, o plăcere imensă, aproape inconştientă, de a-şi expune toate nălucile delirurilor sale dionisiace, de a ni le arăta tuturor, ținându-le deasupra capului, ca pe nişte trofee, spre a ni le pune, în final, la dispoziție. E îmbulzeală mare de fantasme în curte la Dionis – dacă ar fi să parafrazăm titlul unei nuvele a lui Mircea Eliade, alt mare bolnav de fantasmită! Dar nu, noi luăm curtea miracolelor domnului K. drept bătătura lui Dionyssos, unde Niki – aşa cum îl vedem în închipuire: un ins puternic, nu prea înalt, dar solid, scurt şi îndesat, vânos-ațos-musculos-vânjos-vârtos şi legat trainic pe la încheieturi – umblă ca un jupân suprem, mereu cu chef de harță, printre mațele adunăturii sale de scorneli imposibile, printre maşinăriile lui infernale, printre invențiile sale cvasi-leonardeşti (ehee! dacă domnului da Vinci i-ar fi păsat măcar un pic de gluma lumii!), printre caii sfâşiați, torsurile plutind, pseudocentaurii infiniți, clovnii ce se scurg precum nişte mucozități înghețate, muzicanții normal de retarzi, oamenii-câini furioşi, taurii placați cu aer şi scorburi, triceratopşii cu floarea crescută din greabăn sau, dar nu în cele din urmă, toate apropourile sadico-umoristice – ce parcă țin de sezonul funciar ridicol şi caricatural-anecdotic al mentalului în care trăieşte pe dinăuntru autorul – cu, de pildă, cornete de înghețată legate cu lanțuri sau busturi de crişti cu fruntea încoronată de sârmă ghimpată (un motiv remarcabil de recurent în mistica geografiei vulcanice a fanteziei domnului K.!). Şi ştiți cum trece dumnealui? Nici nu vă vine să credeți. Nepăsător ca un dresor de circ, printre jivinele pe care le-a îmblânzit din materiile reci, din bronz, din aramă şi din resturi de viață bizare. Ca un fante genial de prusac, cu monoclul pus însă nu în față, ci în ceafă, la ochiul pineal, spre a privi înapoi cu strictețe şi a-şi supraveghea dârele. Şi, să nu uităm, aidoma unui Hamlet în straie de Dionyssos, însă cu ambele mâini ocupate (nu cu tigva lui Yorick!). Ci, într-una ținând o oglindă, iar în cealaltă, o halbă. Prima le e necesară plăsmuirilor, ca se privească singure, ele pe dânsele şi să se multiplice cât or vrea, însă numai pe barba lor, spre a împărăți lumea. Adică, fără să mai fie nevoie să se bage ditamai demiurgul în ițele acestei poveşti încurcate! Iar halba îi e de folosință, se-nțelege, doar lui, dionisiacului domn K. Instalațiile fabuloase – pe care Niki îndrăzneşte a le pune în mişcarea mâinii (nu mulți artişti am întâlnit, care au această încăpățânare de a nu pregeta, de a nu pierde nicio clipă din existență, la urma urmelor, finită, şi de a făuri instant, cu mâinile lor, ceea ce doar plăsmuieşte gândul, într-un moment al acestuia de reverie spumoasă şi emolientă ori de răzmeriță ancilară şi nesmintită!) – nu au nevoie de savante prelegeri despre artă sau de cine ştie ce voltaice apăsări pe gâtlejul epifaniei, ca aceasta să secrete rapid catharsis-ul. Viziunile lui Nikolaus-Otto Kruch – nervoase tot timpul, oribile şi monstruoase (uneori), groteşti şi absurde (alteori) dar, nu! niciodată serafice ori îngăduitoare cu calmul – nici n-au timp să se coacă. Fiindcă ele nu se nasc din chietudine. Nu se ivesc din valurile domoale ale vreunor câmpii elizee. Nu sunt produsul unor întinse desfăşurări ale eposului interior sau plasamente ritualice ale unui subconştient plictisitor de casnic şi placid. Nu! Ele sunt mai degrabă nişte decompresii năprasnice. Sunt ieşiri grabnice ale unor bule de gaz iute dintr-un temperament de adâncime cumplit de anxios şi de contorsionat. Sunt țâşniri la suprafață ale ideilor abnorme ce evadează din tocmeala osificată a ornamentului gratuit şi a semantemului mură-n gură. Sunt explozii de lavă incandescentă pe fața albă, curată şi feciorelnică a logicii enervant de domestice. Sunt izbucniri de ciudă împotriva normalului de hartă perfect caroiată, la milimetru. Sunt oficieri para-normale întru dinamica derutantă. Ca nişte urlete împotriva ordinii prestabilite şi a predictibilității. Tocmai de aceea, pe Nikolaus-Otto Kruch nu-l poți prinde. Nu-l poți separa. Nu-l poți decanta. Nu-l poți transforma nici măcar în coloid. Fiindcă el îşi pierde configurația inițială, instantaneu. Se hibridează în fiecare moment. Se schimbă cât ai zice peşte. Are un polimorfism absolut inelegant pentru teoreticienii amatori de clasamente. Şi o plastică atroce pentru ambițioşii ce se iau la trântă cu senzaționalul efemerului. Trece dintr-o stare de agregare în alta, numaidecât. Şi, dacă nu eşti atent şi te uiți în altă parte, într-o clipă l-ai pierdut. Ți se rostogoleşte din palma discernământului, aidoma unei boabe de hidrargir. M-am gândit serios înainte de a v-o spune: dacă, cine ştie, într-o zi, veți întâlni pe stradă o maşinărie diabolică, un fel de centaur cu patru roți, care, de fapt, sunt două busole fără ac şi două coifuri de kaiser poleite cu ciocolată, iar, deasupra, pocitania învârtind pe deget o declarație de independență turnată-n bronz (dar un pic isterizată pe la margini!), să ştiți că drăcia a fost sigur inventată de Nikolaus-Otto Kruch... Catch him, if you can!
FLORIN ŞUȚU – Bolnav de modestie fără leac
A fost una dintre surprizele mari ale acestei veri, că l-am cunoscut pe Florin Şuțu. Şi ale cărui lucrări le-am admirat într-o după-amiază blând-ploioasă, în atelierul lui de la Ploieşti. Sigur, nu legăm surpriza de faimoasa şi trista retorică de oroare frazeologică, cu Ploieştii – oraş fără cultură, nu doar pentru că ea este demult depăşită, dar şi fiindcă , deşi pare un pocif ceea ce vreau să spun acum, frumusețea nu se adăposteşte în locuri fără suflet. Or, Ploieşti este una dintre cele mai însuflețite de spirit aşezări ale tărâmului acestei țări. Faceți doar socoteala unui nume în strălucire dublă: Caragiale-Nichita. Sau invers (merge şi-aşa!): Nichita-Caragiale. La nr. 15 de pe o stradă aproape de intrarea în oraş dinspre Buzău şi la o aruncătură de băț de casa unde a locuit Zeul Nichita, într-o curte scoasă parcă din E.A. Poe, cu ateliere de artişti – unde numai uluirea pare că le mai sprijină, spre a le ține-n picioare – am dat peste un artist absolut bizar pentru vremurile astea de încordare a tuturor muşchilor. Mai modest decât Sf. Anton (conexiunea nu e întîmplătoare, pentru că el este, totodată, şi dascăl, şlefuieşte iubirea copiilor pentru artă!), mai timid decât un puştan cu ochii scăpărând înfiorați de neputința mărturisirii iubirii de duduci şi, aveam să descopăr singur, intrând în atelier, mai harnic decât un truditor serios şi devotat al oricărei idei magisatrale, fixe şi insistent de prolifice. Atelierul pictorului Florin Şuțu e o simfonie fantasmică a curățeniei delabrate cu gust. Modestii, cum spuneam, ca pietrele prețioase răspândite ici-colo, bunuri de simț, tăceri respectuoase, stinghereli adolescentine, cafea la greu, Chopin la Radio România Muzical, apoi, tratamente ambulatorii cu napolitane, bomboane şi pistaşe pe masă (însoțite de de o sticlă din gustosul soi call me simple, Jack!), prosop imaculat şi săpun de iasomie la baie, antichități valoroase, instrumente muzicale dezgropate din tot felul de timpuri sau, nu în ultimul rând, panseluțele de la ferestre. Apoi, deodată, explozia. Dezmățul artei. Desfrâul ochiului chemat. Arheologia stupefiantă de pasiuni neînfrânate. Combustii de interior scoase cu forța la lumină. Într-o disonanță de-a dreptul brutală, catastrofică, violentă cu molcomeala decentă, tristețea delicată, stângăcia galeşă şi simplitatea (totuşi, moderată, şi asta!) ale personajului în sine. Sobrietatea artistului se destramă numaidecât, atunci când îi vezi lucrările. Predomină albu. Albul de toate nuanțele. Apos-clorotic, precum în Venețiile cotropite de acqua alta. Uscat cu coji, în zidurile bisericilor. Contaminat cu griuri străvezii, în spectacolele cerului. Sau strălucitor, eclatant, aproape fluorescent, în „descrierea” stropilor din pensulele sale adunate în oale căni de lut şi pictate cu o minuție mai mult decât stranie. Apoi, predomină lucrurile. Pe ele le însuflețeşte Florin Şuțu. Profitând că nu prea este băgat în seamă (karma lui e cam buimacă!), el se strecoară în adâncul tuturor lucrurilor ce-l înconjoară (de la o râşniță de cafea, la o oală de pământ sau la o vioară fără coarde şi, de la un felinar al oraşului, la un târş sprijinit de peretele casei sau la o jardinieră cu pansele!), de unde ne transmite nouă – în direct – snopuri de emoții. Tocmai de aceea, titlurile tablourilor lui sunt veritabile declarații de dragoste. Frânturi de poeme. (NOTĂ: Excepție fac portretele celor două frumuseți de fiice ale sale, cărora nu mai e nevoie să le facă declarații de dragoste!). Şi, în fine, ploaia. Multe, foarte multe studii cu perechi surprinse în ploaie. Analize şi cercetări pluvioase. Sau poate sunt strigătele prin care cuplul îşi cere de urgență certificatul de „amnioză”. Toate acestea le găsiți într-o casă din sec. XIX, de pe strada Ion Creangă din Ploieşti. Acolo, inventează, fantazează, se destrăbălează, se mortifică şi îşi aminteşte isprăvile din stadiul de increat spiritul – ca un galop – al lui Florin Şuțu. Un sobru şi simpatic năuc artist. Mai tânăr doar cu un secol decât casa.
SILVIU ORAVITZAN – Principele Semnului, într-o gospodăreasca risipire
De curând, aflându-mă cu o delicată treabă în Timişoara, am avut surpriza şi – aveam să aflu mai târziu – privilegiul uriaş să fiu invitat de către pictorul Silviu Oravitzan la el acasă şi la atelier. A îmbinat cele două spații în exprimarea invitației, eu crezând că a făcut-o din spiritul economicos tipic bănățenilor. Programul vizitei – de aproape două ore – a fost metodic întocmit de către maestru. Dincolo de uşa grea a unui imobil cu specific chezaro-crăiesc din centrul Timişoarei, am pătruns în holul răcoros, prevăzut cu cămăruța portăresei (întâlnisem aşa ceva tot într-o clădire cu gang interior ce dă într-o curticică şi, apoi, cu scara veche, cu trepte de marmură, atunci când mi-am vizitat un vechi prieten parizian, Roland Ménard – pictor, poet şi dramaturg – care locuia pe Avenue Secretan!), apoi, în stânga, scara ce duce la etajul doi. Dar, înainte, o minunăție, fiindcă în curticică mijea sub ochi un gazon scăldat în soare, o minunăție continuată dincolo de uşa apartamentului său, în pragul căreia stătea, zâmbind aproape misterios, Silviu Oravitzan. Muzeu. Imposibilul de descris. Căruia nu-i poți face decât cu mâna. Camere înalte, răcoroase. Mai întâi, la salle à manger uriaşă, cu dulapuri şi rafturi pline cu veselă scumpă – o cromatică spectaculoasă, pe care o întâlnisem cu doar două luni în urmă în casa-muzeu a Claude Monet, din Giverny, i-am spus asta, iar el a zâmbit pierdut! – apoi, dincolo de uşile cu vitralii meşteşugite de însuşi maestrul, sufrageria în două spații-alveolă. Din nou, am resimțit aceeaşi senzație de stinghereală, întâlnind pe pereți lucrări celebre ale lui Oravitzan – dintre care, o cunoscută cămaşă (cu dubla ei simbologie culturală: Cămaşa lui Nessus şi Cămaşa lui Hristos), apoi spectaculoase vase de porțelan şi ceramică scumpă, aşezate pe polițe, pe etajere şi pe placa de marmură a sobei de teracotă, miniaturi prinse cu pricepere de peretele alb, tablouri de valoare, sculptură mică şi statui de lemn... în fine, dar nu în cele din urmă, o instalație home-cinema uluitoare, la care am urmărit împreună filmul despre Oravitzan, realizat în aprilie acest an, de Radu Preda şi Virgil Babuscov. L-am admirat uluit cât de lejer lucra, din fotoliul de lângă mine, cu tehnica aceea complicată şi l-am întrebat: „Cum sălăşluieşte simbolul crucii din lucrările de pe pereți cu tehnologia video HD?” Şi, din nou, a zâmbit dulceag-năuc, ridicând din umeri: „Nu ştiu. Nu e treaba mea!” Apoi, după ce am băut paharul cu citronadă şi am gustat cafeaua, mi-a spus: „Haideți să mergem sus, în atelier, e mai aproape de... !” Da, acolo, la masardă, era, într-adevăr, mai aproape de cer, pe care-l zăream prin geamurile de pe acoperiş. O lumină stranie, întinsă bine, ca stratul de miere de pe pâinea cea de toate zilele (cred că se punea la socoteală, poate, în toată povestea asta, şi biserică de vizavi, a cărei clopotniță în alb şi galben o zăream prin aceleaşi ochiuri dreptunghiulare de geam!) îmbrăca tot acest spațiu – numit atelier, dar, de fapt, era şi dormitor, şi bibliotecă, şi seră – într-un veşmânt care n-aş fi jurat că nu fusese atins de aripa sacrului. Pentru că acolo nu doar că se afla Centrul de convergență a luminilor interioare ale artistului – într-un colț, bine definit, cu masa sub unul din geamurile din acoperiş, deci doar lumină şi cer, iar alături, rastelul până-n tavan cu borcănaşe şi tuburi închizând în ele toate culorile de pe lume – ci şi locul de odihnă sau fabulosul spațiu verde de afară împrejmuit cu sticlă (construit într-o nişă a acoperişului, un fel de miniatură a unei grădini japoneze), pe care-l admiră stând la masa de lucru sau pe unul dintre fotoliile stil. Şi alte şi alte minunății – de la operele prietenilor, un adevărat muzeu de artă contemporană, până la piese de mobilier rare, relicve prețioase ale unui patrimoniu care nu numai că e slujit cu neprihană şi smerenie de către Silviu Oravitzan, dar pare că el însuşi este integrat acestuia. Face parte din sfințenia lui. Acea mansardă mai aproape de Dumnezeu mi-a dat impresia unui spațiu sacru în miniatură, de un ecumenism cuminte, sănătos etic şi încărcat de umilință. Îmi spusese mai devreme, jos, la cafea, sub privirile blânde ale doamnei sale – nu vreau să trec, acum, când îmi resuscitez amintirile sinestezice, peste o apariție serafică superbă; cea a doamnei Oravitzan, învăluită într-un abur de cafea, de migdale prăjite, de vorbă cumpănită şi de o tandrețe domoală absolut extraordinare; o prezență discretă, modestă, fulgurantă, însoțită de o respectuoasă consistență, o amabilitate afectuoasă şi de un aer la fel de delicat-solemn, ca şi interiorul casei pe care o isprăvniceşte – deci, îmi răspunsese la întrebarea: „De ce Crucea? De ce mereu simbolul Crucii?”, că, de fapt, şi Crucea, şi Semiluna, şi Steaua lui David, şi absolut toate simbolurile ce orânduiesc vizual o credință, toate sunt transpunerea în semn a aceluiaşi unic, trainic şi comun fluid subteran... „Eu am ales Crucea!” – a adăugat, modest. Impasibil de modest, artistul. Artistul. La Timişoara, am primit indulgența tainică, dar uriaşă, de a fi lăsat să pătrund într-o altă dimensiune a fabulosului. Într-o casă emoționantă, cu parfum de palat vienez. Într-un muzeu răvăşitor al esențelor. Şi în atelierul de la mansarda acestei case, acolo unde unul dintre cei mai frumoşi şi mai dăruiți cu har artişti români descrie semnele. Un Principe al semnului. Nu pentru toți – nu, să ştiți că semiotica nu e deloc democratică! – ci doar pentru cei cu obişnuința de a ține sufletul şi ochii deschişi. Timp de două ore, am levitat printr-o gospodărească risipire!