LAURA CELOR O SUTĂ DE CUVINTE

Cu Laura ne ştiam de o viață. Bilingvă ca şi mine, crescuserăm în acelaşi oraş; colege de liceu iubiserăm cândva aceleaşi cărți, aceiaşi autori, decupaje delicate, detalii insesizabile ale unei vieți guvernate odinioară de timpul parcă încetinit până la nemişcare. Pe atunci păruse puțin probabil că ceva, orice de fapt, avea să se schimbe vreodată şi, spre ciuda noastră aproape resemnată, timpul mort şi-ntinsese tot mai mult trupul, tânjind să devină nemurire. Aşa se face că şi noi ne agățasem pe atunci, de ce ne păruse a fi neschimbător, stabil. De valențele esteticului, bunăoară, care jucau rol protector, aproape exagerat; o lume a frumosului care încerca să alunece din domeniul politicului, ca o mână fracturată căreia i se face manichiura, ori un chip reanimat, fardat cu mult bun-gust. Prietenia noastră se voia a fi o solidaritate, aşa cum o înțelegeam. Cafele nechezol băute pe îndelete în după-amieze lungi de vară, pline ochi de lumină, ceaiuri de tei băute în serile friguroase de iarnă; lecturi, muzică, plimbări. A fost, pe scurt, o adevărată prietenie de ado­lescente. Apoi ne-am pierdut o vreme din vedere. Mai precis, ani. După Decembrie ’89 eu am făcut o buclă-două prin Europa, ea mai multe. S-a dus o vreme în Franța, apoi în Anglia, iar de acolo direct în America, unde şi-a făcut un doctorat în ştiințe politice. În acest răstimp abia dacă ne-am văzut de câteva ori. Ne-am scris, la început multe scrisori apoi tot mai scurte e-mailuri. Lungile epistole au fost treptat şi cumva pe neobservate înlocuite de note scrise în grabă, neglijent. Apoi o vreme n-am mai auzit nimic de ea.
Lucrând la o mare editură din capitala maghiară, într-o bună zi tocmai căutam o contract de traducere, când privirea mi-a căzut pe manuscrisul unui volum de cercetare cu numele Laurei. Nu se poate, mi-am spus cu uimire! Să fie chiar ea? Se întorsese din Lumea nouă? Şi de când se afla la Budapesta? Am sunat-o numaidecât, ne-am dat întâlnire a doua zi la o cafea.
Prietena mea nu se schimbase aproape deloc. Era doar îngrozitor de elegantă iar gesturile ei o idee mai reținute ca înainte. În rest, acelaşi entuziasm contagios în priviri, aceiaşi ochi frumos creionați de armeancă, părul creț şi necontenit rebel, zâmbetul vesel-năstruşnic bine pitit în colțul gurii, gata oricând să se dezvăluie. Stânjeneala ce ne-a cuprins în primele minute a trecut repede. Se îmbulzeau cuvintele ca fluviul la gurile deltei; parcă toți anii aceia trăiți în altă parte, consumați în alte poveşti n-ar fi existat; când nu simți nimic din cele ce te despart de celălalt, doar ceea ce te apropie de el.
– E curios totuşi, spuse Laura la un moment-dat, tu la o editură, eu la ştiințe politice. Te-ai fi gândit vreodată la asta, pe vremea când eu eram la secția de la grafică şi tu la sculptură?
– Măcar ne-am reinventat fiecare după cum s-a priceput, i-am replicat, pentru că la drept vorbind noi toți asta am făcut, sau în orice caz am încercat să facem. Tu ai vrut să te implici în trebile cetății, iar eu în lecturile ei. De altfel te-ar uimi cât de divers s-au reprofilat foştii noştri colegi de liceu. Chiar, mai ții legătura cu cineva?
– Dacă te gândeşti la mailul generic da, primesc o circulară de Paşti şi una de Crăciun...
Am început să râdem.
Prietena mea nu se căsătorise. Se afla de un semestru în capitala maghiară, unde preda la o faimoasă facultate de limbă engleză.
– Ştii, predatul e un lucru straniu, mi-a spus ea la un moment dat. Uneori mă înfior şi eu ce responsabilitate uriaşă înseamnă, dar tocmai asta îi dă savoare. Însă, una din muncile cele mai interesante pe care le-am avut a fost pe vremea când încă îmi făceam doctoratul.
Şi Laura se apucă să-mi povestească povestea celor o sută de cuvinte. În fapt, era vorba de mai multe, dar aşa îşi botezase ea surâzând povestea.
– Am fost căutată de o editură pentru a redacta un mic dicționar.
Am zâmbit amândouă şi, sorbindu-ne tacticos cafeaua, am căzut o clipă pe gânduri. Dicționarul… era o poveste veche, din adolescență. De această mărturie vie a efortului Iluminist de a încerca să explice un cuvânt prin multe alte cuvinte şi de a face o colecție de cuvinte, frumos legată şi numită generic dicționar fusesem cândva amândouă fascinate. Dicționarul: o rigoare, un labirint, un joc. Magica atracție păruse cu atât mai intensă cu cât pe atunci noi desenam la liceul de artă, alegând ceea ce se afla dincolo de limitele cuvântului, chiar dacă era doar un alt limbaj, al necuvântării. O linie ştiam, se voia aprope întotdeauna o linie; la fel: o pată de culoare era ceea ce era, iar lutul era aproape una cu viața care plămădea din nimic o frumusețe efemeră. Dar un cuvânt: era oare mereu un cuvânt? Şi rămânea mereu egal sieşi? O propoziție aducea prea ades cu un teren minat.
– Mai citeşti dicționare? m-a întrebat ea. I-am făcut semn din cap că da.
– ¥ii mine cât am răsfoit dicționarul onomastic? Şi cel de neologisme? am întrebat-o.
– Bineînțeles. Dar ştii, dacă după mai bine de două decenii, aş adăuga critic ceva fascinației noastre comune de atunci, este reținerea față de încrederea investită aproape cu trufie în ideea ca lumea poate fi desfăşurată şi explicată în totalitate. Analizată, disecată, desacralizată.
– Da, dar dacă te gândeşti, noi căutam cu disperare certitudini. Era şi vârsta, erau şi vremile tulburi, ca o apă murdară, năclăită.
Am mai sorbit din cafea în tăcere. Întreaga cvasi-mitologie a Ilumismului avusese pentru noi ceva fascinant; amestecul eclectic de mituri, în care exista Prometeu cu focul furat oamenilor de la zei; dar însuma şi ideea de revoltă, care nouă ne plăcuse, deşi în literatura creştină avea ceva mai degrabă luciferic, anume ideea că răspândirea cunoaşterii fără viziune şi, fireşte, fără credință, desface armonia lumii astfel încât în loc să ajute, devine o cunoaştere vătămătoare. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, m-am trezit murmurând în vreme ce ea îşi reluă povestea.
– În cazul meu era vorba de un mic dicționar bilingv. Între cel de buzunar, care are o utilitate întrucâtva precisă şi o aplicativitate clară, şi cel mare, acest dicționar mediu era cumva înşelător. În primul rând pentru că era mai puțin evident cui se adresează, în ce scop şi cu ce mijloace. În principiu cuprindea cam 25 000 cuvinte din lexicul de bază. La început am tot corectat diacriticele, uneori sinonimele. Aruncam o privire călătoare peste cuvinte, le mai cântăream din ochi cum îşi cântăreşte țăranul cumpărătorii la piață. Încet-încet însă am început să am un sentiment straniu de lipsă, apoi m-am cufundat într-un soi de melancolie. La început nu ştiam de ce. Apoi brusc, mi-am dat seama: ceva nu era în regulă cu dicționarul.
– Ce anume?
– Alăturarea cuvintelor. Dacă le citeai cursiv, ca pe un roman îți lăsau un gust amar, de mizerie.
Am mai comandat câte un ceai. Povestea prietenei mele începea să mă capteze tot mai mult.
– Tot răsfoind şi comparând cu alte dicționare am realizat că nu găseam multe cuvinte importante, nu erau acolo, iar altele dimpotrivă figurau cu prea multe sinonime. Nici nu-mi pusesem inițial problema într-atât mi se părea de la sine înțeles totul. Cum să-ți spun, erau prea multe cuvinte ale dezintegrării şi prea puține ale speranței. Nu se poate, mi-am spus uimită, trebuie să fie o greşeală. O eroare. Eu ce să fac cu o lume descrisă ciobit? Cum să mă descurc cu un dicționar, fie el cât de mic, în care nu există cuvântul bunătate, nici bucurie, dar am cinci variante ale furiei, mândriei, lipsei şi sărăciei? Ce mă fac dacă ele îmi descriu o lume mai mult decât violentă, în care există remiză dar nu există cuvântul decizie?!! Să fi fost o greşeală datorată neatenției, era vorba de un şir de omisiuni distrate ori pur şi simplu prostie sau, dimpotrivă, rea-voință de-a dreptul malefică? Nu-mi dădeam seama, dar la drept vorbind asta mă interesa cel mai puțin. Dicționarul, mai cu seamă unul de buzunar şi prin extensie şi unul mediu, sunt un decupaj, de comunicat cu alții. M-am văzut nevoită să-mi pun întrebarea: ce definim prin a fi esențial la nivelul cuvintelor? Şi răspunsul nu e nici pe departe atât de limpede. Cuvinte ieşite demult din uz, precum: maşină de scris, telegramă, duel, zilier, sau verbe precum: a ara, a cârpi, a merge în buiestru sunt ele esențiale, într-atât încât să le includem într-o asemenea colecție de cuvinte? Şi de ce ni se pare normal ca nişte cuvinte precum tun, puşcă, să facă parte dintr-un asemenea dicționar? Deci iată că m-am trezit pe nepusă-masă în plină criză semantică.
– Tu ai fost mereu obsedată de structuri, i-am spus.
– Nu, nu, crede-mă era cu totul altceva. Simțeam că de aceste cuvinte depinde ceva nespus de important, un fel de condiționare a subconştientului a celor care vor citi sau doar răsfoi acest mic dicționar, condiționare pe care trebuia să o confirm sau să o corectez dar nu puteam să mă prefac că problema n-ar exista. Nici n-aş mai fi putut, nu-mi mai dădea oricum pace.
După o clipă de reflectare prietena mea a continuat.
– Măi, Gabi, prostie este, sunt de acord, un cuvânt din lexicul de bază. Mi se pare deopotrivă uman şi logic. Dar te-ai gândit de ce este cuvântul delir un asemenea cuvânt?! Delirul ar trebui să răm~nă doar un simplu cuvânt din oceanul de cuvinte al unui mare dicționar. Nimic mai mult. şi uite aşa, spuse Laura, am început să caut cu înfrigurare ca să văd cum rezolvau alții acest balans delicat între indispensabil, necesar şi probabil. M-am uitat pe diferite dicționare, de buzunar şi „dicționare mici” ce combinau diferite limbi între ele. Am descoperit ceva greu de descris, un fel de miracol, anume: colecția de cuvinte de bază nu este de fapt aceeaşi pentru toate limbile! Unele cuvinte pur şi simpu nu pot fi omise din anumite limbi, în vreme ce în altele sunt indiferente, dacă nu chiar nesemnificative; pe de altă parte lexicul ales are implicații subiective, mai cu seamă de când scrierea şi editarea unui dicționar nu mai este sarcina exclusivă a academiilor. Asfel încât colecția de cuvinte alese devine un material maleabil, schimbător, iar în cadrul acesta puternic subiectiv, omul contează foarte mult: unii nu puneau sub semnul întrebării formatul, cadrul larg, însă adăugau totuşi niscaiva cuvinte. Alții, dimpotrivă, acceptau negativul doar în măsura în care şi pozitivul se decupa egalitar, prin antiteze. Da, ai ghicit, era cazul celor mai multe dicționare din care una din limbi era franceza. Dacă, exista într-un dicționar de buzunar să spunem de trei ori cuvântul demon, drac, şi satanic atunci şi înger îşi avea un raison d’etre de a figura măcar o dată. Era un echilibru. Descoperirea m-a uluit. Pe neobservate lumea a început să se împartă pentru mine în două: în a celor pentru care aportul la real era activ, creativ şi a celor care doar se conformau să-şi facă treaba, pasiv. Au fost oameni pe care i-am iubit fără să-i fi văzut niciodată. Mă simțeam solidară lor, le mulțumeam în gând pentru gentilețea lor atentă. Pe de o parte erau cei care considerau că un cuvânt precum lumină face parte din lexicul esențial, pe de alta ceilalți, care primeau o colecție de cuvinte pe care apoi o traduceau pur şi simplu fără să reflecteze. Eu doar am tradus. Ei da, tocmai aici era problema. Şi în război unii doar au executat ordinele, mi-am spus. Bine, dar atunci cum rămâne cu teoria stringurilor, de care îmi vorbise cu ani în urmă un fizician cu mâini generoase şi calde, care îmi relatase că, potrivit acestei teorii, o simplă zvâncnire de aripi a unui fluture poate avea urmări nebănuite, producând chiar şi un război mondial, datorită unei reverberații de unde ce se propagă la nesfârşit, intensificându-se? Aşa se face, continuă prietena mea pe un ton egal, că am privit această colecție de cuvinte ca pe desenul unei bătăi de inimă pe o electrocardiogramă; am plantat un brad, câteva sălcii plângătoare, am scos cuvinte precum nenorocire, nenorocit şi am adăugat multă mâncare, fără să uit să adaug cuvântul glumă căci umorul e ca sarea în bucate. Iar o lume fără umor e strivitoare – ții şi tu minte câte bancuri se spuneau odinioară, a fost o formă de apărare a sănătății mintale a unui întreg popor. Ideea e că se pot face paşi cât de mici, chiar mititei. Gândeşte-te puțin, dacă bagatelizăm violența, dacă nu ne surprinde deja, că ne lipsesc cuvintele luminii să nu ne mire că lumea devine şi ea mai agresivă, mai grăbită. Însuşi modelul lumii, aşa cum îl descriem prin cuvintele de uz, se schimbă.
– Un model semantic al lumii, am repetat mai mult pentru mine.
– Întocmai.
Mă uitam la prietena mea cu tot sufletul şi creştea în mine bucuria ca pâinea pusă la dospit. Ştiam că avea dreptate şi simțeam o admirație greu de ascuns față de ea. Probabil de aceea ne regăseam prietene şi după atâția ani. Fiecare rămăsese în adâncul sufletului fidelă unei idei despre ce înseamnă candoarea, străduindu-se să păstreze acea privire uimită asupra lumii obişnuite şi deja cunoscute, sau, oricum, familiare.
– Cuvintele scoase, altele adăugate şi înlocuite, cam o sută la un loc, au însemnat aportul meu modest la dicționarul de care ți-am povestit, fiind în acelaşi timp cea mai creativă muncă din viața mea de până atunci. Chiar şi un simplu cuvânt este o chestiune de reponsabilitate. Iar două cuvinte formează deja o genune, îngemănează începutul unei lumi.
– Să înțeleg că ai început să vorbeşti mai puțin? i-am spus mai mult în glumă.
– Da, să-mi caut cu mai multă grijă cuvintele şi aşa cum spuneai, să tac mai mult. Această întoarcere a vocii spre înlăuntru era cândva un exercițiu obligatoriu la aproape toate ordinile mănăstireşti. Oricum, şi cele mai mărunte gesturi contează. Cele aparent neînsemnate. Mărturisesc, pentru mine acest dicționar a fost inițial un asemenea lucru neînsemnat. Dar atenția, grija trebuie să cuprindă totul ca într-o îmbrățişare. Trebuie să ne îngrijim grădina, incusiv cea lexicală, ele descriu o lume, care depinde de noi. Este o problema de integritate. Cultivons nos jardins, vorba lui Candide, fiecare pe a lui, spuse Laura sorbind încă o gură de ceai verde. Dar ce e cel mai frumos este că povestea celor o sută de cuvinte nu s-a încheiat odată cu dicționarul, ci doar a început, adăugă prietena mea, zâmbindu-mi misterios.
– Cum aşa?
– De atunci s-a petrecut ceva aparte în viața mea. Cuvintele alese atunci au început să vină spre mine sub forma unor întâmplări. Să se desfăşoare ca un fus, într-o poveste. Lumea a început să se petreacă; din stări s-a preschimbat într-o mişcare în care cuvântul zideşte, ca la meşteri odinioară. Scriam pe o hârtie câteva cuvinte, pe care uneori le repetam în gând şi aveam răbdare plină de încredere. Chemam cuvintele să se petreacă. Iar răspunsul nu se lăsa mult aşteptat. Şi bănuieşti probabil care a fost cea mai frumoasă dintre întâmplări: dragostea, spuse Laura zâmbind. Dar asta e o altă poveste pe care am să ți-o spun data viitoare.

Maria-Gabriela Constantin