Meridian

Péter Ràcz

Poeme

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

Poezie pe două voci

Am nouă ani şi acum îmi părăsesc castelul

zise Éa şi arătă deasupra capului meu:

Tata e de părere că lutul uscat rezistă mii de ani

dacă e ars cu aceşti copaci. Peste o săptămână

aş deveni regina palatului de teracotă,

dar eu pe tine te urmez.

Nu țin minte să ne fi îmbarcat pe mare

totuşi iată-ne aici, în urma noastră palatul tău

într-adevăr dăinuieşte în timp.

Tot ce a fost cerc, s-a scufundat. Nu-ți poți aminti

lucruri nesemnificative, odată ce umbli neîncetat în viitor.

Etajul întâi: bazine de lut.

În apa rece ca gheața se zbenguie peşti supli

şi emit o lumină strălucitoare.

N-am văzut nici unde se scurge,

nici pe unde curge apa. O drăcovenie ce primeneşte apa în bazin

dar ca vizitator m-a

încântat.

A doilea etaj e tot dreptunghiular

dar mai mic. La fel şi peştii, şi strălucirea lor.

Aşa, tot mai sus, am urcat pe treptele

negre trezeci şi unu de etaje. De altfel

cele spuse de tine explică bine

amintirile mele pline de lacune.

Ceea ce ştim e incomplet. Moartea

este ceea ce merită să se întâmple, nici mai mult nici mai puțin.

A muri înseamnă ca uneori să o şi

facem.

Pentru acest cuvânt din urmă mă poți însoți.

Dar ştie oare, că ades, când mă grăbesc prea tare

mă întreb

pe unde calc n-o fi chiar țărâna mea?

căci nu mă voi opri emoționat aici-

îi pasă oare cum să-mi intre în voie

(dacă tot nu doarme)

şi în timp ce curăț lampa

îmi şterg degetele murdate de petrol

de aceşti pantalonaşi?

Nu-i pasă.

Dar mă întreabă:

Nu-i seară?

Nu-i seară, dar (conform dorinței şi intonației putem

merge spre seară)

ar fi trebuit să-i spun demult

că unele gesturi

şi posibilitatea ispitei

sunt ispita însăşi.

Trebuie să dormi pe partea dreaptă.

Miere, sânge, trup

miere în care se lipeşte căpuşa la plecare

sânge gest mizerabil ce s-a nimerit să-l facă mâna

febră se întinde dezgheț târziu

apă tumoarea leagănă casa mării

aer se sufocă cel ce nu are credit la ocheade

baraj sfântul păzitor al spiritului, dar pe lung

foc cu lacrimi de aprilie în ochi

care temător devine zmeu

trup silueta-mi căzută în cursă o respinge

coboară încet de pe mine pe degetul de la picior

– un ba uite că da frust

oh, notița.

Din dosarul Ce-or să creadă

Transporți chipuri

sunete şi voci

îți muți în linişte calabalâcul dincolo

îți iei valea din lume

sau mai ştiu eu din ce

nu te temi nu mai ştii

de ce te-ai temut s-o părăseşti

nu ştii care e realitatea

socoți că ştii ce or să creadă

noii tovarăşi o zăreşti deja pe mama ta

în spatele uşii locuri binecunoscute

Punct mort

Unde se opreşte mâna

Se frânge gestul

va fi punct

Bolta privirii-

ne aşteaptă pe toți acolo:

cui arătăm

şi cel care arată

liniştea

spațiul creator

Să nu atingi

să vezi mâna care îmbrațişează

să semnalezi, ce a gravat

să aştepți când nu e respinsă

Să vezi pe fundul cutiei

pe globul argintiul al pomului de Crăciun

pe timp de vară.

Situația pe scurt

sau Was ist Der tiefere sinn des Lebens?

Eşti

cel ce stăpâneşte şi se bucură

de un complex de simțuri

- fără a pierde din vedere

politețea unui răspuns-

te ții bine

cu dinții încleştați

pe o ramură înaltă

eşti întrebat de

sensul mai profund al vieții

Poți

trăi, chiar fericit

aşa spre sfârşit

dacă nu vrei să te beşteleşti singur

pentru zilele la bandă şi iubire

Dacă poți.

La urma urmei (nu) atârni. Sau

ostatec al organelor de simț- eşti

Sunt multe ce trebuite

văzute, ca să le şi auzi

Sunt lucruri ce le poți

vedea doar dacă

şti.

Vizită

I-am văzut apropierea

imediată

Uneori reversul.

Dar niciodată

Ce se află la mijloc.

Nimicul este prin urmare

irepe

tabil

Totuşi

încurcă

între noi

amestecul

Ținutul

în care stăm

e înnobilat cu brazda

umbrei.

Prezentare şi traducere de Maria-Gabriela Constantin