"BĂTĂI ÎN DIALOG"

Articol publicat în ediția Viața Românească 5-6 /2014

Încep cu o mărturisire: cînd cumpăr miercuri dimineața Cațavencii, încep lectura cu editorialul lui Mircea Dinescu de pe prima pagină, continui cu „contraeditorialul” lui Doru Buşcu de pe ultima, apoi trec, încărcat de premonitorii delicii, la rubrica „Bătăi în dialog” semnată „stereo” de Mihai Radu şi Simona Tache. Rubrica – dacă-mi amintesc bine – avea alt supratitlu în fosta Academie Cațavencu, dar toată titulatura rubricilor a fost cumpărată, împreună cu marca, „brand”-ul „Academiei”, de un patron care-a crezut, probabil, c-a prins pe Dumnezeul satirei de-un picioar, iar azi – satiră divină! – e priponit pentru douăzeci şi nouă de zile, deocamdată... Cînd eram mai june, citeam – cum cred că făceau mai toți debutanții – prima oară textul publicat de mine nu importă unde; acum n-am asemenea orgolii, citesc mai întîi ce-mi place.

Şi-mi place mult ce scriu Mihai Radu şi Simona Tache care şi-au adunat, iată, textele în volumul Femeile vin de pe Venus, bărbații vin de la băut (Editura Trei, 2013). E o carte savuroasă, cu o structură inedită: un dialog pe diverse teme din postùri fixe: El din postura de (fals) misogin, Ea din cea de (falsă) misandrie sau, mă rog, de feminism exasperat. Aceste poziții tandru-antagonice le permit celor doi autori să abordeze o gamă largă de subiecte legate de ideea de cuplu, şi nu numai: fandacsiile bărbaților y compris ale femeilor (neveste, amante), ticurile, metehnele şi „idealurile” lor. Totul cu un umor debordant, mustind de imaginație, inteligență şi fine aluzii livreşti. Oriunde ai deschide cartea, paginile stârnesc zâmbetul, dacă nu de-a dreptul hohote de râs. Iată de pildă cum e descrisă, la Mihai Radu, spaima de îngrăşare a sexului slab: Cum îți dai seama, dacă vezi două schelete stând de vorbă, care dintre ele e de femeie? Ăla care se vaită că a cam pus pe el. Femeia se naşte grasă şi moare grasă – între timp îi slăbeşte nervii bărbatului de lângă ea. Dacă ar avea gură să vorbească oglinda din casă, în prima clipă când ai fi doar tu cu ea, ți-ar spune că aleasa inimii nu e sănătoasă, că o torturează mai rău ca bonele diabolice pe copii şi că cel mai bine ar fi să o rupi la fugă. (...) Trebuie să empatizezi cu ea, să te faci că te uiți cu atenție la coapsele ei după hălcile de carne pe care le invocă, să te încrunți ca un judecător când dă verdictul de închisoare pe viață şi, cu fața unui copil din Africa selecționat pentru clipuri UNICEF, să-i spui că nu a luat nici un gram în plus”. Şi iată şi replica sarcastică, „pe probleme de masculinitate”, cum ar zice un activist de altădată, a Simonei Tache: „Bărbatul trebuie să fie un pic mai frumos decât dracul”, zice o vorbă din bătrâni. Ce fericire, ce bucurie pe el! Singura perioadă când societatea îi cere să fie cât de cât frumuşel e aia în care e bebeluş. După aia, liber la urâțenie, nene! Liber la umblat cu păr pe picioare şi pe față, liber la făcut ditamai burtoiul, liber la chelie şi urechi clăpăuge, liber la trompă de elefant în loc de nas, liber la picioare scurte şi crăcănate, liber la orice”. Şi tot aşa, text după text. Se conturează astfel un soi de panopticum comic, cu personaje (Bărbatul şi Femeia) de irezistibil desen animat şi unde temele „mari” (superioritatea masculului, eternul feminin) sunt coborâte, rând pe rând, într-un derizoriu de mai mare dragul.

Pe scurt, o carte absolut încântătoare pentru cei care iubesc umorul de cea mai bună calitate.