Nişte cuvinte despre Sonetist.

 Adrian Munteanu strânge pumnul mâinii drepte, dar nu de tot, atât cât linia vieții să fie clară, bine pusă în evidență, lizibilă: „Scriind sonete am învins anostul/Scrâşneşte-n noi copilul nenăscut”. Cred că el a aruncat nada sonetului şi în balta regretatului, dragului Muşina, a cărui gândire creativă era mereu concurențială. În traducere liberă l-a influențat, l-a determinat, dacă nu cumva l-a convins să scrie sonete, iar Sandu Muşina nu era un scriitor influențabil. Greu de păstrat într-un volum pe an unitatea tematică, să scrii un sonet de dragoste când eşti în plin marasm sentimental, sau de pe patul de spital să trânteşti unul bahic, argotic, pseudo-golănesc. Sonetul este o formă de disciplinare a gândirii, toată lumea ştie că este sublima constrângere a creativității literare... Nu ştiu dacă (nu cred că) Adrian Munteanu ar fi alcătuit Odihna Zborului în cazul în care sonetele lui ar fi respectat forma rimei împerecheate a ultimelor şase versuri. Aşa însă, calitatea de aforisme a perechii de versuri se pretează perechilor de finaluri ale sonetelor sale publicate, şi noutății denumirii de soneforisme; este subtitlul cărții Odihna Zborului” (Arania 2014, Braşov). Să fie cartea aceasta un adio fidelității față de sonet, după +/- 1000 de întâlniri reuşite? Nu cred, titlul este un indiciu, – este o odihnă doar. Sonetul i-a limpezit lui Adrian Munteanu gândirea, fireşte şi pe cea critică, până acolo încât nimeni nu ar fi putut scrie o postfață mai lămuritoare decât el însuşi. (Poate Albert Camus, dacă s-ar fi priceput, ocupat, preocupat de poezie.) In aceste metonimii ale sonetului în care sensul explodează, Munteanu contrage încă odată obsesia genetică a poeziei sale: „ iar bufnița cea albă-n nopți goneşte/un car de foc prin timp neprihănit”. (s.n.) „Să ne urcăm pe munți în propriul sine/S-aprindem ruguri, primeniți să fim.”. (s.n.) Adevăratul țel al poeziei acesteia răzbate şi prin eschivă:“ Rămân în mine creaturi sordide /Sub un veşmânt ce l-am crezut sfințit.” ( s.n.) A fi sfânt, acesta este crezul vieții poetice, al poieticii şi poeticii lui Adrian Munteanu (desigur că hermeneutica nu se poate opri aici). În cadrul sonetului, cel care îl înnoieşte îşi permite libertatea de a nu plictisi, sau de a-şi impune constrângeri în cadrul altor constrângeri, prin lettrism, de pildă: „Birtaşi bicisnici blestemă beleaua/Bântuie bobul binele bizar”. Frumusețea sonetului, care poate fi orbitoare, a ridicat o mulțime de perechi de ochi înspre ea. După cum a demonstrat-o în postfața „Un termen inedit”, Adrian Munteanu poate fi un excelent critic/ eseist. Oricum, nu cred că se va apuca de reinventat rondelul sau glossa. Sau, mai ştii? Gheorghe Crăciun a plecat din poezie. Pe un plan mult mai înalt, E.M. Forster a excelat în critică, roman, proză scurtă, nuvelă.  „Sădeşte pomul vieții în grădină/Să ştie toți că nu-s decât pământ”. Un bun prozator este mereu predispus spre negarea existenței şi spre proslăvirea ei prin tenacitatea de a trăi şi a crea vieți fictive ori doar transfigurate. Pornit, liberat dintr-un corset de aur, rezultatele pot fi magnifice. Adrian Munteanu poate deveni un poligraf, nu este condamanat pe viață numai la poezie pentru motivul evident că şi-a dăruit şi a dăruit un preaplin de măiestrie şi forță până acum. Când ai terminat cu sonetele şi Moise, este timpul pentru Sixtină. Covorul zburător cu care intri în literatură, apoi o survolezi, nu poate avea numai motive rectangulare, nici numai curbe: „Nu-ți fie teamă când te stingi din lume,/De viața netrăită să te temi!”. ( Motto) Frumusețea va salva doar lumea unora, puțini. Nu există educație, reeducare prin frumusețe, există autoeducație prin ea, atunci când o creezi. Însăşi finitudinea vieții este o condiție a artei, acest poet a spus-o în mai multe feluri, de câte ori!