Răspuns domnului Marian Dumitraşcu, din Ploieşti.

 La prima lectură, poezia dvs. mi s-a părut trasă de păr şi am lăsat-o sastisit deoparte. Acum, recitind-o, într-o stare mai permisivă, fără sastiseala omeneşte de înțeles, sper, poate impardonabilă la un redactor „plătit”, observ că e o poezie bine scrisă, gândită ca atare, programatic kitsh-oasă. Numai că extirparea oricărui biet sentiment o eviscerează grav, devitalizând-o până la configurația  unui salon de spital intergalactic deratizat în exces: niciun fior de gânganie din povestea numită viață nu palpită în el. Şi totuşi, poezia e poezie, rezistă în paginile dvs. prin tehnica bine instruită a discursului poetic, a facerii/asamblării imaginilor după model supra/hiper/realist, şocant, cum spuneam, cu program. Riscul metodei insolitării neîntrerupte e că nu permite să se creeze psihofizic o stare – fiindcă imediat cade ghilotina altui vers-enunț care-l anulează prin „inadecvare” pe cel precedent. Şi stare poetică, din „masa critică” a versurilor, nu prea se coagulează. Tuşa e asa de fragil-subțire, că tremură şi fuge din pagină, neoplasmatică, înainte de a ni se insinua în memorie. Şi totuşi, şi totuşi, este poezie ce scrieți, una  poate prea „ploieşteană”, ce dă impresia răsucirilor/ruminării în exces. Se poate publica, o vom face într-unul dintre numerele viitoare, aici reproduc, ca izbândă delirică, „legea gravitației//un pas mare/pe sârmă/ cu capul în pământ/şi foarte uşor//realitate/înnodată la ambele capete//cine-a fost primul/ newton? cine-a fost/mărul?/se-ntreabă şarpe pe şarpe//până şi îngerii/cunosc legea gravitației/se-ntreabă nod pe deznod”