breviar editorial

California (pe Someş), de Ruxandra Cesereanu, Editura Charmides, 2014, 60 pag. „Someşul are vadul ca o cristelniță./ Încă se mai aud icnetele acrişoare ale celor ce cântă Hotel California/ Gingiile sunt de calciu, praful se izbeşte de cornee./ Zidarii îşi spală în râu salopetele cu țărână./ Toată lumea ar vrea să se îngroape în Someş ca într-o sacoşă./ Pe margini, urzicile au crescut cât pădurea.” 

Apa nu este ceea ce ne-am obişnuit să numim „apă”, ci este palimpsest, martor al tuturor vârstelor şi al tuturor călătoriilor pe mapamond, dar este şi vindecare, matcă şi loc propice unei hierofanii ce ne aduce, ca ultim dar vizibil, poezia – poezia scrisă sau citită: „Lângă râu, celulele omeneşti se lipiseră într-un stup,/ apa era o preacurată groapă comună,/ căptuşită cu limbile iubiților./ Sărutul se preschimbase într-o crimă frumoasă,/ inimile îşi deschiseseră floarea de lotus din burtă./ Pe Someş pluteau ghirlande de păpădii,/ bărbați cu brâuri portocalii țipau către un zeu indian:/ oare am ajuns pe Gange şi ne găsim în narcoza lui Shiva?// Febra în care am locuit se furişează sub pietre,/ dar eu o țin strânsă aici, în pumn, în mijlocul verii./ Poezia e o gară cu multiple săli de aşteptare.// Odinioară, în vremea arşiței, alergam prin conducte,/ muncitorii scurmau în pământ pentru canalizare./ Apoi conductele s-au preschimbat într-un tunel pentru poezie./ Am călătorit cu Budila-Express, prin dimineața tinerelor doamne,/ într-o carte de iarnă, zgâindu-mă la faruri, vitrine, fotografii./ Ninsoarea era electrică la fanion./ La sfârşit am găsit blindajul final.”

 

Respiră cu mine, de Diana Caragiu, Editura Vinea, 2014, 90 pag. Spune Felix Nicolau: „Diana Caragiu păşeşte pe o frânghie aşa de subțire! Curățenia şi dorul de ceruri-nalte sunt constant umanizate de pofta de joacă, de amintiri fragile şi nebunatice, precum şi de nesfârşite tandrețuri. Un anumit curaj manifest pe toate planurile – de la imagini până la vocabular – înviorează versurile şi le face libere.” Alte referințe critice care însoțesc acest debut sunt semnate de: Carmen C. Laswell (prefața), Chris Tănăsescu, Angela Mamier Nache, Moni Stănilă, Nicolae Tzone.

Poemele au o doză de prospețime şi de năstruşnicie, vorbim adesea de „o explozie a imprevizibilului”, cum bine remarcă editorul cărții: „geană pe geană încă o clipă/ în galopul cailor/ abandonându-şi călăreții/ la vremea amurgului// pulsul meu târându-se în țărână/ adulmecă timpul/ se apropie/ dar încă nu-i simt copita în venă/ sângele încă-mi stropeşte înaltul// iar lacrima mai udă pământul trecerii mele/ într-o colindă a cailor grăbiți/ la început ca un cântec de leagăn/ o fornăială în pântecul mamei/ la sfârşit ca un bocet/ un nechezat sfâşietor/ în colacul aburind al timpului/ din care fiecare îşi scoate răvaşul surpriză” (mă colindă caii).

Volumul Respiră cu mine include ilustrații de Arpad Racz.

 

Omul cu două inimi, de Florin Caragiu, Editura Vinea, 2014, 106 pag.

Cu acest tandem, Diana şi Florin Caragiu, vom mai avea de-a face, cu siguranță, de-a lungul timpului, dacă anii vor fi îngăduitori cu inimile şi cu respirațiile celor doi poeți, chiar dacă fiecare carte este – în felul ei – unică, nepereche, precum experiențele-limită din care unul sau altul dintre volume ia naştere: „vine o vreme când nu mai poți face asta şi aia,/ întinzându-te cu un aer de ființă gumilastică/ între două colțuri ale micului cosmos.// şi unii se duc să-şi vadă părinții/ părinților/ şi cazi cu capul pe masa de scris şi adormi/ ca un copac sprijinit pe o casă.// şi cât de repede trece noaptea aşa, prietene,/ şi viața te ajunge din urmă şi spune:/ hei, pe-aici multe s-au schimbat/ şi tu vezi că de o mie de ani/ n-ai mai aruncat o privire pe geamul crăpat,/ care de mult e nisip.// şi ca un om care ieri era în putere,/ iar azi nu mai poate nici să vorbească/ şi mâinile-i tremură îngrozitor –/ aşa îți stă gândul înaintea îngerului/ ce-l întoarce de pe o parte pe alta.” Referințe critice care însoțesc acest volum sunt semnate de: Carmen C. Laswell (prefața), Chris Tănăsescu, Octavian Soviany, Nicolae Tzone.

 

Gura păcătosului. Dialog cu Valeriu Armeanu, de Robert Şerban, Editura Brumar, 2013, 192 pag. Despre scriitorul Valeriu Armeanu, pe care îl ştie încă din adolescență, Robert Şerban se pronunță în aceşti termeni: „Valeriu Armeanu nu era doar barometrul exact şi plin de haz al unei vieți tot mai închise la culoare, tot mai sărace şi tot mai urâte (…), ci şi un poet pe care l-am îndrăgit de la prima lectură”. Nu numai Robert Şerban reconsideră ierarhiile poeților, pe plan local sau național, ci – se precizează în interviu – „chiar domnul Cornel Ungureanu a confirmat faptul că, într-o discuție pe care a avut-o cu Adrian Păunescu, acesta i-ar fi spus despre mine (V.A. – n. n.) că fac parte din cei cinci mari poeți ai țării.” 

Spirit rebel, disident în vremea lui Ceauşescu, rămas fără serviciu din cauza unui reportaj, „Apa nu ne mai vrea”, publicat în revista Flacăra, nealiniat politicii de partid şi de stat, Valeriu Armeanu îşi păstrează spiritul incisiv şi în zilele noastre, mai ales când priveşte, pieziş, blocada de care au parte, perpetuu, unii scriitori: „Pentru mine, Capitala a fost o cloacă şi o capişte a lichelismului de natură fanariotă, o adunătură de caractere josnice. Păcat că puținii oameni de onoare se pierd sau sunt sufocați de dejecțiile unor comportamente infame. Cred că Bucureştiul a luat ceva din spiritul Sodomei şi al Gomorei, acele boli ale sufletului.” (…) 

„Fireşte, mai sunt şi cazuri când mai vezi premiată şi câte o carte a unui scriitor de la margini de lume. Să nu crezi cumva că găştile s-au smerit şi au luat drumul milosteniei. Mai mult ca sigur acel autor din provincie intră în categoria «oițelor rătăcite», cu stăpâni îmbuibați şi câini mai bărbați, adică este agreat de una din găştile care au jarcaleți prin diferite comisii, oameni care votează doar cum li se spune.

Dragă Robert, lumea celor care scriu a început să devină o lume din ce în ce mai urâtă, chiar hidoasă. Uneori, oameni cu o operă subțirică, mă refer ca valoare, au drept de veto asupra unui destin literar pe care îl frâng dintr-un moft. Nişte moftangii, ar spune Caragiale, dar ei, aceşti moftangii se trag unii pe alții în tot felul de funcții, de unde dictează a cui capră trebuie să moară. Mi-e silă. Am o lehamite provensală, poate singura stare care mă face să mă simt un provincial incurabil.

Mă întrebi dacă înainte, pe vremuri, cum bine spui, era altfel. Nu vreau să te dezamăgesc, dar mizeria umană are nişte arhetipuri, are o faună microbiană care îi întrețin metehnele. La români, lichelismul a făcut întotdeauna prozeliți. Este suficient să priveşti viața în dungă, să o secționezi, că te lămureşti foarte repede de ce nu are acest popor verticalitate, decât în anumite răspântii de timp. Lichelismul este peste tot, dar la scriitori avem de-a face cu un lichelism rafinat, un lichelism care a adunat tot praful de pe cărți şi 1-a pus în slujba intereselor de clan.

Nu ştiu de ce, dar am momente când mă simt pe Planeta Maimuțelor, că obiceiurile urâte şi rele au făcut tradiție, că drumul spre demnitate a devenit o fundătură, că omul tridimensional, adică individul care una spune, alta gândeşte şi cu totul altceva face a început să devină omul cotidian, omul care îți intră în casă pe fereastră, nu ca să te fure, ci ca să îți întoarcă viața pe dos.

Am debutat cu o carte în anul 1970, la Editura Eminescu. Redactor de carte mi-a fost minunata şi divina Elis Buşneag, o femeie de o rară noblețe. Scosese pleiada marilor poeți de atunci: Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Constanța Buzea, Leonid Dimov şi alții.

Ei bine, în acele timpuri se publica mult mai greu o carte. (…) De atunci mă lupt cu această bestie cultivată, care este poezia. Din când în când se preface că îmi spune ceva la ureche, dar ea, parşiva, mă prinde în mrejele ei şi dă cu mine de pământ. Şi uite aşa trăiesc de când mă ştiu, lângă o bacantă cu aere de preoteasă delphică.”

 

Adăugăm cuvinte faptelor zilei, de Constantin Abăluță, Editura Muzeul Literaturii Române, 2013, 278 pag. Volumul include două secțiuni aproximativ egale, prima fiind chiar „Adăugăm cuvinte faptelor zilei (câteva acorduri, câțiva scriitori)”, în care sunt comentate cărți ale unor scriitori mai mult sau mai puțin cunoscuți, printre care: Dumitru Alexandru, George Almosnino, Constanța Buzea, Paul Celan, Nora Iuga, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, Henri Michaux, Gellu Naum, Sebastian Reichmann, Ştefan Stoenescu, Ilarie Voronca. A doua parte se intitulează „Intrusul şi lumea (câteva acorduri autobiografice)”: „Experiența majoră a vieții mele a fost Parisul, unde, între 1983 şi 1988 am fost de două ori, însumând aproape un an de zile (…). Unul din lucrurile capitale pe care l-am învățat, pe pielea mea, în sejurul parisian a fost renunțarea. Renunțarea este poate singura ştiință pe care – dacă artistul are inspirație – trebuie s-o mai învețe. A şti să te debarasezi de tot ceea ce alții nu înțeleg, căci nu-i atinge în nici un fel, este secretul adevăratei evoluții. Prin generalul alții înțeleg atât oamenii de specialitate, cât şi publicul larg (evident, cultivat). Întrucât, fără a ne mai ascunde după deget, scriem pentru cineva, căci dacă n-ar fi aşa ne-am arde manuscrisele imediat după ce le-am scris. Ca să nu mai vorbim de faptul că propriul nostru gust evoluează înspre simplitate şi coerență şi deci revizuirile şi renunțările sunt ceva firesc la un om lucid. Iar aici, în acest domeniu complex al renunțării, traducerea literară este cel mai bun sfetnic. Pentru a echivala un poem într-o altă limbă trebuie să adaugi/inventezi şi în acelaşi timp să renunți la ceva ce limba de sosire nu permite. Traducând, împreună cu prietenii (de obicei poeți) parisieni, poemele mele în franceză am descoperit, fără să vreau, valențele perene ale textului. Adică acele idei-imagini, acele sintagme existențial-ontologice fără de care aburul poetic nu se mai încheagă. O traducere este o operație chirurgicală, trebuie să te dispensezi de organe nemaifolositoare în noua limbă. Şi cercetând întreg organismul dintr-un alt punct de vedere descoperi şi multe lucruri nedorite. Te doare când afli că destule poeme îşi exhibă doar calofilia, pur şi simplu nu mai ai ce transla, sunt ca nişte flori presate şi atâta tot. Or, florile presate într-o altă limbă sunt opace ca nişte ochelari de cal.”

 

Identități critice, de Ana-Maria Cornilă-Norocea, Editura Salonul literar, Focşani, 2013, 184 pag. Autoarea urmăreşte „modul în care se cristalizează şi se stratifică sensurile Autorului şi ale Textului ca rezultantă a intervențiilor critice, a interpretărilor succesive”. Prima sută de pagini, „intitulată Identități argheziene, analizează fețele identității argheziene, aşa cum sunt conotate de biografia şi mărturisirile autorului, de comentariile critice întinse pe parcursul unui secol şi nu în ultimă instanță, de nucleul tematic şi stilistic al operei. Capitolul al doilea, intitulat Identități mixte, reuneşte o serie de articole ce şi-au propus să fixeze câteva ipostaze ale identității literare prin analiza unor indici identitari precum titlul, autorul, tema timpului sau tema intelectualului. Al treilea capitol (Identități vrâncene) este dedicat câtorva identități literare ale Vrancei contemporane, critici, eseişti, poeți, romancieri”. Între aceştia: Mircea Dinutz (critic şi profesor căruia îi este dedicată, de altfel, cartea), Culiță Ioan Uşurelu (profesor, care este şi sponsor al acestui volum), Gheorghe Andrei Neagu (fondatorul revistei Oglinda literară), George Cornilă (autorul al copertei Identităților critice)…

Debutul autoarei din 2006 – Reverii critice (Editura Pallas, Focşani) – a fost comentat favorabil de Adrian Botez, Dumitru Augustin Doman, Mircea Dinutz, referințe fiind de găsit la finalul acestui volum.

 

Părinții abstracți, de Iustin Moraru, Editura StudIS, 2013, 346 pag., ediția a doua revăzută

Reeditarea, după 30 de ani, a romanului apărut la Editura Albatros (în 1981, după apariția romanului Vina, Iustin Moraru primea Premiul pentru proză al UTC). La trei decenii distanță, autorul îşi priveşte astfel personajele: „Sunt oglinzi în care mă privesc cu neostoită curiozitate. Şi mă regăsesc mai mult sau mai puțin în fiecare. Am ajuns să­-mi fie drag până şi doctorul Petre David, cel care dorind să salveze, să vindece, a ajuns să omoare. Pentru că a fost întotdeauna bine intenționat. A fost şi el prizonierul iluziei că este suficient să faci bine, chiar dacă nu te pricepi şi nu stăpâneşti consecințele. Este şi el o ilustrare a tragediei ce decurge firesc din orice utopie transpusă în practică cu entuziasmul fanaticului. (…)

Trăim, şi acum, ca într-un nor, alăptați de abstracțiuni tutelare – ideologiile, religiile, credințele, prejudecățile şi toate celelalte ființe fără corp care ne însoțesc modelându-ne viața. Dar noi nu suntem norul care ne întunecă orizontul privirii, noi nu suntem furtuna care ne spulberă speranța şi aşteptările, noi suntem cerul veşnic şi nemărginit de deasupra, noi suntem lumina divină, dătătoare de viață, din interior.

Ne putem îngădui, deci, cu puțină înțelepciune, să privim furtuna, din oaza de pace din sufletul nostru, fără să ne lăsăm perturbați de nimic. Noi ocupăm oaza de linişte din centrul uraganului lumii, contemplând cu detaşare tot ce se întâmplă. Doar astfel putem să fim proprii noştri stăpâni. Şi chiar suntem dacă suntem conştienți de asta.

Nu doresc să vă lăsați pradă emoțiilor pe care le veți trăi sau retrăi citind această carte. E doar o fereastră spre viață, o poveste. Dar dacă urmați povestitorul s-ar putea să vă conducă până acolo unde o să vă întâlniți cu voi înşivă”. 

A privi spre sine şi a devia, cum-necum, o dorința ardentă de răzbunare care a durat jumătate de viață – iată un traseu pe care Liviu Dorda îl parcurge cu maximă intensitate după moartea tatălui său (la numai 44 de ani, lăsând în urmă o văduvă şi patru copii). Într-un fel, fiecare din cei patru frați orfani poate spune, odată depăşite copilăria şi adolescența, ca şi Liviu Dorda: „Sunt singurul beneficiar şi stăpân al teritoriilor mele interioare. Stă în puterea mea să închid sonorul lumii şi să instaurez liniştea totală, de care am nevoie, pentru a-L putea auzi, în mine, pe Dumnezeu cântând”.

De menționat că Iustin Moraru a făcut parte, alături de Dinu Flămând, Adrian Popescu, Eugen Uricaru şi alții din grupul de la Echinox.

 

Magog Blues, de Constantin M. Popa, Editura Aius, Craiova, 2013, 124 pag. Despre Constantin M. Popa au scris elogios, în ultimii şapte ani, şi Constantin Cubleşan, şi Al. Cistelecan, şi Ştefan Borbély, şi Gabriela Gheorghişor, şi Nicolae Coande – şi vor mai fi scris şi alții, dar aceştia sunt preluați, cu aserțiuni succinte, pe coperta a patra a volumului. Constantin M. Popa îşi asumă spusele lui Gh. Grigurcu – „proza se coace pe nesimțite în adâncul poemelor precum sâmburii-n fructe” –, ca şi cele ale Norei Iuga: „eu pledez pentru ştergerea granițelor dintre poezie, proză, eseu, dialog, monolog, teatru, pledez pentru o literatură în care totul să existe într-o singură carte.” Elementele cotidianului (asfaltul, motorul ambalat, frânele maşinii) capătă au o redutabilă alonjă, până la a deveni parte a unei transcendențe care se lasă „dublată” prin ceea ce pare cu totul anodin: „Contez pe tine – mă asigură fâşia neagră de asfalt –/ alunecă până la capătul peşterii, cântă, strigă, înjură, taci,/ contez pe tine!/ Poate pentru că înzestrat cu mirosul umbrei,/ poate pentru că înzestrat cu ochii întunericului,/ gândesc în limba marmotelor,/ victime sigure ale autorutelor./ Cobor într-o fântână seacă/ fără să aud fărâmițarea,/ rostogolirea pietrelor odată cu trupul – motoare/ ambalate şi scrâşnetul frânelor –/ dinți muşcând din memoria firelor de iarbă./ Pasăre singuratică,/ izgonită într-un parc fără arbori,/ experimentez bătrânețea/ în aşteptarea întâlnirii cu blajinii./ şi totuşi, undeva,/ laboratoarele lui Dumnezeu/ lucrează la perfecționarea ideii de timp,/ poate pentru că înzestrat cu gustul dedublării/ ratez mereu ieşirea spre Terrebonne.”

Postfața volumului este semnată de Gabriel Coşoveanu, care ține să evidențieze, mai ales cu privire la exegezele şi la cariera didactică a autorului: „C. M. Popa depăşeşte rupturile dintre a şti şi a fi, drept care nu-1 poți prinde vreodată în exercițiul sofisticii. Demonstrațiile sale sunt curate, eliberate de suspiciuni, prețuind mai mult eleganța traiectului logic decât elansarea speculativă, încă o dată buna-credință structurală, dublată de «iluzia» că există întotdeauna cel puțin un tunel între lumile incompatibile, îl face să gândească mereu constructiv, în spiritul vorbei lovinesciene pe care a pătruns-o cu sagacitate, cu concretețea, adică, a unui efort propriu: «obligațiile față de viitor depăşesc pe cele față de trecut».

De aceea îl admir pe Constantin M. Popa.”

 

Sânge de pasăre pe haine, de Liviu G. Stan, Editura Herg Benet, 2014, 272 pag. Lumea copilăriei şi a imaginației exacerbate a lui Dawid Jarek, între violența Istoriei şi a celei cotidiene, a micii familii cu destine deturnate (dizidentul polonez Ulryk şi soția sa Irena, româncă originară din Brăila), este cumva asemănătoare celei din cărțile Aglajei Veteranyi: „Totuşi, chiar dacă Ulryk şi Irena dădeau dovadă de un comportament neglijent față de Dawid, căutau însă ca la disputele dintre ei copilul să nu fie martor. Prin acord tacit, îşi stabiliseră dormitorul drept «câmp de luptă», iar disimularea era cuvântul de ordine internă ori de câte ori se nimerea ca Dawid să fie prin preajmă. Însă această metodă îşi dovedi rapid ineficiența, deoarece, noapte de noapte, prefăcându-se mai întâi că doarme, copilul se dă­dea jos din pat şi-i spiona, trăgând cu urechea prin gaura cheii. Apoi, aprinzând o lanternă sub pătură, îi transmi­tea, şoptind, băiețelul-care-fuge-după-o-pasăre tot ceea ce auzea.

Dawid: «Mama i-a zis lui tata că ține mai mult la hârtiile alea pline de minciuni decât la ea şi că amanta aia pe care a ascuns-o în bibliotecă o să-i facă rău. Ce înseamnă asta? Ce e amanta?»

Băiețelul-care-fuge-după-o-pasăre, oprindu-se din aruncat cu pietricele după pasăre: «Asta înseamnă că tata tău e un om rău, care vă iubeşte numai ca pe nişte jucă­rii, pentru că lui îi plac hârtiile. Amanta e o hârtie.»”

Despre această carte, Cristian Robu-Corcan notează următoarele: „Lanțul generațiilor şi țesătura complexă a transfigurărilor trasează, cu fermitate, un desen febril, puternic şi, paradoxal, auster în luxurianța lui descriptivă. E semnul unei rigori etice de atitudine care reface cu acribie traseul originar şi complet al speciei literare, cu dorința de a o anula complet şi pentru a o redefini cu o privire onestă asupra trecutului. Inserțiile experimentaliste cad natural în context, aşa cum faptele, indiferent de sensul lor, țes lumi viitoare. Totul e dorință şi regret, adică viață şi moartea care ne atrage în ea. Sânge de pasăre pe haine păstrează ceva din paloarea indefinitului post-tenebras, conținând acel efort remarcabil şi uluitor de a reține ceea ce nu este întuneric în tenebre şi nici strălucire oarbă în lumină.

Liviu G. Stan – un debutant care pare a-şi fi scris primul roman ca pe ultimul, cu câteva luni înainte de moarte, când totul încetează să existe şi totul începe să se adune din ecoul nesfârşit al imaginilor, sunetelor şi gândurilor.”