O METAFORĂ CARE A FĂCUT ISTORIE: CORPUL UMAN

 Citindu-l, azi, pe Menenius Agrippa

 

Patricieni ?i plebei

Perioada de început a istoriei Romei, sfâr?itul secolului al ?aselea ?i începutul secolului al cincilea înaintea erei noastre, a cunoscut intense lupte între patricieni ?i plebei, cu rădăcini în nedreptăți de ordin juridic. Plebeii, pentru a-?i putea lucra pământul în condiții cât mai bune, se vedeau mereu în situația de a se împrumuta cu bani de la patri-cieni. Legislația în vigoare prevedea pedepse foarte aspre atunci când nu î?i puteau plăti la termen datoriile. Riscau să fie aruncați în închisoare, să li se confi?te pământul sau să capete, împreună cu familia, un statut de sclav. Dar în acela?i timp ei furnizau cea mai mare parte a armatei Romei, cea care lupta în războaie ?i aveau prin aceasta un mijloc de presiune asupra autorităților, dominate de patricieni. Juridic, viața Republicii Romei era reglementată, în acea perioadă de început, prin cele 12 Table ale legii Romane, elaborate în anii 451-450 înainte de era noastră. Ideea de bază era împărțirea societății romane în patricieni ?i plebei. Plebeii revendicau dreptul de a beneficia de tribunale populare, care să-i apere. În anul - 494, soldații plebei au părăsit Roma, dorind ca prin această atitudine să atragă atenția asupra revendicărilor lor nesatisfăcute ?i care erau în primul rând de ordin legislativ; ei cereau să se renunțe la pedepsele în vigoare aplicate celor care aveau datorii nerestituite la timp, dar se refereau ?i la alte nedreptăți legislative. Cum s-a ajuns la această situație? În urma unor atacuri adverse, armata romană fusese chemată la luptă, dar soldații plebei au refuzat să răspundă acestei chemări, înainte de a li se satisface revendicările. Consulul Servilius le-a promis atunci o lege mult mai blândă, reu?ind astfel să-i convingă pe soldați să lupte ?i să-i învingă pe du?mani. Dar odată pericolul trecut, Senatul Roman nu a mai respectat pro-misiunea făcută de senatorul Servilius ?i a revenit la legea aspră anterioară. Furia creată în rândul plebeilor era atât de mare încât ei s-au adunat gata să-i atace pe patricieni. Tensiunea era maximă.

 

Agrippa intră în scenă

În acest moment foarte delicat, Senatul Roman decide să-l trimită în fața plebeilor (pentru a-i pacifica, a-i convinge să revină în comunitatea lor din Roma), pe venerabilul senator Menenius Agrippa, pe al cărui prestigiu câ?tigat în calitatea sa de Consul al Republicii Romane ?i de învingător în războaie importante se conta foarte mult. A?a cum plebeii se aflau într-o dublă situație, una de inferioritate, de dependență de patricieni, ca stare financiară ?i, în general, socială, dar ?i în una de superioritate, ei fiind cei care duceau greul războaielor, Agrippa se afla ?i el într-o dublă ipostază, una care-l a-propia de plebei, prin originea sa plebeiană, alta care-l îndepărta de ei, prin calitățile sale de Consul ?i de Senator, care-l plasau de partea patricienilor. În mod surprinzător, în locul unui discurs direct de convingere, Agrippa a recurs la un procedeu indirect, care a depă?it prin semnificație situația din contextul romanic ?i a traversat istoria, înscriindu-se ca un termen de referință pentru un nou tip de înțelegere a fenomenelor sociale: analogia cu lumea biologică ?i elaborarea, pe această bază, a unor metafore cognitive. Folosim aici o terminologie contemporană. Despre ce anume este vorba?

 

O poveste despre corpul uman

S-a întâmplat odată, de demult, ca diverse organe ale corpului uman să se solidarizeze într-o acțiune împotriva stomacului, suspectându-l pe acesta că este un trântor care nu face altceva decât să profite de serviciul mâinilor, al picioarelor, al gurii. Dar la scurt timp după ce trecuseră la boicotarea sto-macului au constatat că nici ele nu mai erau ca înainte; mâinile, picioarele, gura începuseră să slăbească ?i ceea ce a?teptau să se întâmple cu stomacul se întâmpla ?i cu ele: intrarea într-o stare de inaniție. «Vedeți» le spunea Agrippa soldaților, «fiecare organ din corpul nostru depinde de celelalte organe, slăbirea unuia dintre ele duce la slăbirea celorlalte, toate sunt destinate sau să le fie bine la toate, sau să le meargă rău la toate». Apoi a continuat: «Tot a?a, în Roma noastră, toți depindem unii de alții». Efectul acestei pove?ti pare să fi fost imediat, la bogați ?i la săraci. Datoriile au fost anulate iar datornicii din închisori au fost eliberați. Au mai urmat convulsiuni, ezitări ?i reveniri legislative, dar impactul pozitiv al pove?tii pe care Agrippa o spusese soldaților s-a manifestat puternic pe tot parcursul de existență al Republicii Romei. 

 

Preliminarii la acțiunea lui Agrippa 

Se află în volumul I din Titus Livius, De la Fundarea Romei, Editura ?tiințifică, Bucure?ti, 1959, paginile 145-148. Vom reproduce aici numai o parte, deocamdată preliminariile (p.145-146): 

«S-a iscat o mare panică la Roma. Toată lumea era într-o nemaipomenită încordare, însă nimeni nu sufla o vorbă. Ceilalți cetățeni, răma?i pe la casele lor ?i care nu se luaseră după grosul gloatei, se temeau că asupra lor se va revărsa mânia patricienilor. La rândul lor, ?i ace?tia se temeau de locuitorii răma?i pe loc, în cetate, ne?tiind ce au de gând: «Vor să rămână pe loc? Doresc să se ducă după ceilalți? Câtă vreme va sta lini?tită toată această mare mulțime plecată din Roma? Ce se va întâmpla dacă între timp va izbucni un nou război dincolo de hotare? Dacă nu se va instaura armonia ?i solidaritatea dintre toți cetățenii Republicii, s-ar putea spulbera orice nădejde de viață. Trebuia cu orice preț, pe orice cale, să se pună capăt dezbinării, realizându-se din nou unitatea în sânul Republicii». În aceste condiții, Senatul a găsit de cuviință să trimită pe Muntele Sacru, ca purtător de cuvânt, pe Menenius Agrippa, care avea darul vorbirii ?i era foarte iubit de popor, pentru că se ridicase de jos, din popor, pentru a ajunge apoi la înalte funcții.

 

Povestea lui Agrippa, în relatarea lui Titus Livius

«Agrippa s-a apropiat de popor ?i i s-a adresat într-o limbă bătrânească, fără înflorituri, dându-le următoarea pildă: A fost odată o vreme când în acela?i fel de făptura omenească cum sunteți voi acum, toate mădularele erau dezbinate ?i î?i arătau revolta că numai ele au grijă de stomac, căruia îi pun la dispoziție tot ceea ce are el nevoie, în timp ce stomacul nu se sinchise?te de nimic, trăie?te în tihnă ?i huzur, bucurându-se de toate plăcerile oferite de mădulare. Drept urmare, au hotărât ca mâinile să nu mai aducă gurii mâncare, gura, la rândul ei, să refuze să mai primească mâncare iar dinții să nu mai ostenească să mestece bucatele. Numai că, vrând să-l învețe minte pe stomac, înfometându-l, mădularele s-au trezit într-o stare generală de slăbiciune ?i, pe urma lor, întregul trup a rămas fără vlagă. Abia atunci ?i-au dat seama mădularele că stomacul nu lâncezea, î?i făcea treaba lui, hrănind toate mădularele, a?a cum ?i mădularele îl hrăneau pe el. Stomacul este acela care preface hrana în sânge, care ne dă posibilitatea să trăim, să avem putere, deoarece sângele este împins deopotrivă, cu ajutorul vinelor, spre toate părțile trupului».

Punând astfel față în față dezbinarea dintre patricieni ?i plebei, revolta u-nora împotriva altora, cu indignarea ?i anarhia mădularelor trupului, răsculate împotriva stomacului, Menenius Agrippa a izbutit să-i înduplece pe oameni să renunțe la ură ?i dezbinare. Efectul a fost excepțional. Poporul a obținut dreptul de a avea propriii săi dregători, dreptul de a se împotrivi consulilor prin veto etc.».

 

Istorie sau ficțiune mitică?

Această poveste o deținem deci din Ab Urbe Condita de Titus Livius, care a trăit între anii 59 ?i 17, cu alte cuvinte, cu vreo 500 de ani după întâmplarea cu Agrippa. Este ca ?i cum ni s-ar relata abia acum evenimentele privitoare la ?tefan cel Mare. Este clar că istoria s-a scris de această dată cu multă imaginație ?i cu relatări indirecte, care conferă întregii acțiuni a lui Agrippa un statut apropiat de cel al unei structuri narative de proveniență folclorică. Faptul că înțelepciunea populară, ?i nu un personaj individual cu identitate precisă, ar fi zămislit această poveste, nu schimbă prea mult situația. Istoriile lui Herodot nu sunt ?i ele în bună măsură o operă de ficțiune?

 

Repetă lumea alcătuirea ?i funcționarea corpului uman?

Fapt este că, într-un fel sau altul, istoria a legitimat o ipotetică analogie între o situație din lumea biologică, în cazul de față corpul uman, ?i o alta din domeniul socio-uman. A accepta, fie ?i implicit, că societatea umană, sistemul ei juridic repetă, în esență, modul de alcătuire ?i funcționare a corpului uman este un fapt de o considerabilă semnificație, care face din corpul uman un termen de referință pentru ?tiințele sociale, în particular, pentru cele juridice. Este Constituția un corp? Dar ansamblul legilor unui stat? Dar parlamentul? Multe utilizări metaforice ale cuvântului „corp” confirmă această ipoteză: corpul didactic, corpul profesoral, corp de armată, corpurile legiuitoare, corpul numerelor reale, corpul numerelor complexe, încorporare, întrupare, a prinde corp.

 

Corpul ca paradigmă universală

În perioada oct. 2008 – ian. 2010, profesorul Alexandru-Florin Platon (AFP) a predat la Universitatea Al. I. Cuza din Ia?i un „Curs special de istoria Evului Mediu”, intitulat „Metafora corpului în cultura medievală ?i modernă timpurie apuseană (secolele V/VI-XVII)”. Programul cursului său vine exact în întâmpinarea ideii care prezidează acest text, de aceea vom menționa aici câteva aspecte la care el se referă ?i care sunt pe deplin lămuritoare asupra diversității ?i amplorii prezenței metaforei corpului uman în cultură: trupul în religia cre?tină; corpul ca metaforă a universului (Platon, expresii medievale, corpul grotesc ?i semnificațiile sale); corpul ca metaforă a Bisericii (Epistolele pauline, perioada post-paulină, corpus Christi, corpus mysticum, metafora corpului ?i theocrația papală); corpul ca metaforă a societății (Adalberon din Laon); (prefigurări în cultura clasică: Platon, Aristotel, Seneca; corpul politic: trupul ca metaforă a statului, între Antichitate ?i Evul Mediu: Augustin ?i Calcidius; expresii medievale, Toma din Aquino; expresii renascentiste: metafore ale corpului politic în Spania secolului al XVI-lea ?i în Anglia epocii elisabetane); la finele Evului Mediu: «corpul politic» ?i reabilitarea corpului fizic în cultura medievală occidentală; începuturile modernității ?i noua ima-gine a trupului uman; de la corpul organic la corpul mecanic. După acest parcurs, motivarea titlului acestei secțiuni este deplină.

 

 

 

Semnificația transferului metaforic

Rămâne să ne întrebăm care este semnificația proliferării acestei metafore. Prin ce anume a putut corpul uman să se impună ca metaforă decisivă în domenii ?i probleme atât de variate? Este de apreciat în cercetarea lui AFP modul în care s-a prevalat de ideea de metaforă. Trimite la Ricoeur, un autor profund. Dar ne rămâne nouă să facem joncțiunea cu noul stadiu, cel al metaforei cognitive, care a apărut începând cu anii 70 ai secolului trecut, odată cu emergența ?tiințelor cognitive. Primul autor pe care îl avem în vedere este George Lakoff. Asupra acestui aspect vom reveni cu altă ocazie. Deocamdată vom observa numai faptul că, prin transferurile sale în atâtea domenii, corpul uman se supune la două contaminări la fel de importante: pe de o parte, universul, Biserica, societatea, statul, viața politică nu mai pot fi înțelese, citite cu maxim folos, făcându-se abstracție de reprezentarea lor ca proiecții ale alcătuirii ?i funcționării corpului uman; pe de altă parte, corpul uman devine o entitate care depă?e?te biologia, impregnându-se de semnificații provenind din domeniile cu care interacționează. Are loc deci o îmbogățire reciprocă, din care atât entitatea corpului uman cât ?i cele cu care ea î?i dezvoltă metabolismul trăiesc schimbări care pot fi majore. Rezultă că prin metaforă nu realizăm doar o cre?tere în expresivitate, ci ?i una de cunoa?tere, de înțelegere mai profundă. 

 

De la corpul uman la componentele sale

Concomitent cu proliferarea metaforei corpului s-a produs un proces similar cu unele dintre componentele corpului. Capul, gura, ochii, nasul, mâna, piciorul etc., au dezvoltat, fiecare pe cont propriu, procese metaforice dintre cele mai bogate. Capul o?tirii, gurile Dunării, ochi de pădure, are nas pentru cutare lucru, mână de ajutor, piciorul mesei, sunt numai câteva exemple de acest fel. Cum se corelează aceste metafore cu aceea a corpului care le include pe cele de mai sus drept componente? Nu ?tiu să se fi studiat a?a ceva.

 

De la Agrippa la componentele sale actuale

Să ne întoarcem la povestea lui Agrippa. Mai întâi observăm că nivelul principal luat în considerație este cel anatomic, iar din el sunt selectate doar organe secundare, ca stomac, mâini, picioare, gură ?i dinți, pentru ca spre final să se facă referiri la sânge ?i vine, deci la fiziologie; dar nu se fac referiri la organe centrale: creier, inimă, plămâni. Agrippa a căutat să se facă înțeles de oameni cu o cultură rudimentară, cum erau cei mai mulți plebei. Pe de altă parte, nivelul general al cunoa?terii medicale era în urmă cu 2000 de ani foarte scăzut. Ce urmărea Agrippa prin povestea sa? Urmărea oare să-i invite pe plebei să găsească analogul stomacului, mâinilor, gurii în Republica Romei, în viața ei publică, în legislația ei? Nu respingem eventualul interes al unui asemenea exercițiu intelectual, chiar îl propunem cititorilor cu imaginație bogată, dar ne îndoim că acesta să fi fost scopul bătrânului înțelept, de?i nu putem exclude varianta în care patricienii sunt simbolizați prin stomac iar plebeii prin celelalte mădulare. Credem că analogia pe care o avea el în vedere era nu una de natură substanțială, ci una de natură structurală, relațională, interactivă, ceea ce noi numim azi modul sistemic, deci care vizează dinamica relațiilor ?i interacțiunilor, aspectele globale. Agrippa avea intuiția statutului de sistem al corpului uman, izomorf sau măcar analog cu structura sistemică a societății Romei, a Armatei ei, a legislației ei. Dar inteligența sa i-a permis să atingă simultan două ținte. Una ?tiințifică, de înțelegere a modului în care funcționează atât corpul uman cât ?i Republica Romei; alta morală, de educare a con?tiinței fiecărui individ, a fiecărui colectiv social de înțelegere a faptului că trebuie să servească pe ceilalți cetățeni ai Republicii, instituțiile pe care ace?tia le-au format, tot a?a cum acestea îl servesc pe el. O simetrie perfectă între ceea ce dai ?i ceea ce prime?ti. A trebuit să treacă peste 2000 de ani pentru ca aceste intuiții ale lui Agrippa, pe care el le sconta perfect inteligibile ?i pentru plebeii cărora li se adresa, să se cristalizeze într-o disciplină care acum se află la maturitate: teoria sistemelor. Iar faptul că, prin metaforă, putem pune în legătură sisteme dintre cele mai diverse este o altă recentă cucerire ?tiințifică ?i culturală. 

 

*

 

Cum s-ar schimba povestea lui Agrippa azi, în funcție de reprezentarea incomparabil mai complexă a corpului uman, pe care o furnizează ?tiința actuală, cultura actuală? Cum se modifică în consecință metafora corpului uman? Am publicat un studiu care propune o tipologie a identităților corpului uman: Solomon Marcus «Towards a typology of the identitites of the human body” (Episteme, no. 6, 2012, pp. 23-44, Center for Applied Cultural Sciences, Universite Korea, Seoul).