SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL L I T E R A T U R Ă D E F R O N T I E R Ă MEMORIALIŞTI, DIARIŞTI, CĂLĂTORI

SONIA PALTY

„MAN TEITET IDN“

 

La vîrsta de 14–15 ani, din septembrie 1942 şi pînă în noiembrie 1943, Sonia Palty (născută Follender), elevă în clasa a III-a „la liceul Focşăneanu de pe strada Sf. Vineri“ din Bucureşti, a făcut parte dintr-un lot de 284 de persoane deportate în Transnistria (bărbați, femei, bătrîni, copii), sub învinuirea adusă celor maturi de a se fi sustras în timp de război de la prestarea muncii obligatorii. Un tip de activitate impusă evreilor de regimul Antonescu, prin lege, aşa încît (după cum precizează Matatias Carp în primul volum al Cărții negre), „trei ani, aproape fără întrerupere [...], peste 150 000 evrei, bărbați şi femei, au fost siliți să execute munci grele, uneori extenuante (şosele, drumuri de fier, cariere de piatră, măturatul străzilor, curățitul zăpezii, scoaterea cadavrelor sau răniților de sub dărâmăturile bombardamentelor, degajarea bombelor neexplodate etc. )“. Referindu-se într-o carte despre România la această discriminare practicată în raport cu evreii, istoricul Lucian Boia va face şi el următorul comentariu : „N-au fost trimişi pe front (nu meritau să lupte pentru Romania ! ), dar li s-au impus munci obligatorii, mai mult umili-toare decît utile [...]“ (în România, țară de frontieră, Bucureşti, 2002).

La aproximativ patru decenii de la deportare, Sonia Palty a publicat în Israel volumul intitulat Evrei, treceți Nistrul !, în care a consemnat toate etapele şi toate grozăviile calvarului prin care a trecut din ziua în care poliția i-a arestat familia în Bucureşti, şi pînă în momentul norocos al întoarcerii acasă.

Formele speciale, dar şi efectele generale ale coşmarului trăit de milioane de evrei mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, cînd exterminarea lor a fost programată la scară continentală, au fost rezumate de acelaşi Matatias Carp în partea introductivă a cercetării sale documentare (în capitolul intitulat „Privire generală asupra desfăşurării prigoanei antisemite în România, 1940–1944“, din seria celor trei volume intitulate Cartea neagră, Suferințele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste, 1940–1944, Bucureşti, 1947–1948, 21996) :

 

Prigoana şi teroarea fascistă, exercitate asupra populației evreieşti dintre granițele României, au fost tot atât de violente şi distrugătoare, ca în toate celelalte țări de influență sau dominație nazistă. Deosebirea între cele petrecute în România şi ceea ce s-a desfăşurat în țările în care prigoana nazistă a avut manifestările cele mai oribile (Ucraina, Bielorusia, Polonia, Ungaria şi Germania), constă numai în unele detalii de metodă şi în diferențe în cifrele absolute şi procentuale, ale evreilor ucişi. România nu a avut o organizare tehnică şi ştiințifică a masacrului. Nu au fost aici camere de gaze, nici crematorii de cadavre. Nu s-a industrializat părul, dinții sau grăsimile victimelor. Dar în afară de metodele clasice de ucidere, cunoscute de când s-a inventat ştreangul şi praful de puşcă, fascismul român a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor. Aici au fost oameni bătuți până la istovire şi expiere, sufocați în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduți din mijlocul convoaielor pentru a fi apoi omorâți şi comercializa îmbrăcămintea, tăiați în bucăți pentru ca, cu sângele lor, să se ungă osiile căruțelor ş.a.m.d. […]

Averea evreiască, devenită un fel de res nullius, a stat toată vremea la îndemâna oricui ar fi jinduit după dânsa, începând cu Statul Român însuşi şi terminând cu ultimul borfaş. Aici au jefuit tâlharii şi – cu alte metode – au jefuit miniştrii […].

Rezultatul prigoanei în România, se oglindeşte în două cifre:

1. Din populația evreiască a României, care în anul 1940 era de cca. 760 000 suflete, au fost omorâții cca 400 000 oameni. Din aceştia cca. 265 000 victime încarcă răspunderea guvernului român, iar restul – locuitori în Ardealul de Nord – pe cea a guvernului ungar.

2. Pagubele suferite de populația evreiască a României întrec suma de un miliard dolari.

 

Numeroase probe elocvente, capabile să susțină rechizitoriul general întocmit de Matatias Carp, pot fi extrase şi din memorialistica Soniei Palty. Jidani neputincioşi, lipsiți de apă şi de aer şi expuşi frigului şi foamei în vagoanele pentru vite în care au fost înghesuiți, oameni jecmăniți sau prădați fără nici un fel de scrupul de către paznicii lor, fete şi femei violate bestial şi batjocorite, comandanți de lagăr sadici sau jandarmi care se defulează bătînd, torturînd sau devastînd precarele adăposturi ale deportaților, şi mai rău decît toate acestea, spectrul morții, întîlnit la tot pasul („Man teitet idn!“ – „Se omoară evrei!“ – este ceea ce îşi transmit îngroziți evreii, unii altora, în idiş), dar mai ales în lagărul de la Bogdanovka, unde ajunge şi grupul Soniei Palty şi unde, din 21 decembrie 1941 şi pînă în ianuarie 1942 (cu o „pauză“ de Crăciun!), 60.000 „de evrei basarabeni, bucovinieni şi ucrainieni“, potrivit cifrei pe care o indică autoarea (sau 48.000, după cum rezultă din cartea lui Matatis Carp), au fost exterminați „de polițişti ucrainieni, ostaşi români şi nemți“. Un martor ocular, întîlnit mai tîrziu şi citat în Evrei, treceți Nistrul!, rezumă şi acestepisod al unui etnocid infernal, pus la cale şi executat de nişte indivizi cărora parcă le-a luat Dumnezeu mințile, dacă le-au avut vreodată :

 

Se ucideau cam 2.000 de oameni pe zi: femei, bărbați, bătrîni. Pe copii nici nu-i mai împuşcau, îi aruncau de vii, direct în rîpă, peste foc. […] Pe marginea rîpei stăteau polițişti ucrainieni şi jandarmi români. Împuşcau cu schimbul. Cîte opt mai odihniți luau locul celor opt… obosiți de atîta împuşcat…

Echipele de evrei dezbrăcau morții şi îi împingeau în rîpa din dosul păduricei, lîngă malul Bugului. Trupurile lor cădeau peste focul făcut în fundul gropii. Inițial, soldații români i-au pus pe evrei să strîngă crengi uscate, buşteni, trunchiuri de copaci. Au stropit acest rug cu benzină şi i-au dat foc. În aceste flăcări erau aruncate cadavrele evreilor ucişi, sus, pe malul rîpei. De acolo şi fumul!

 

Tot din lagărul de la Bogdanovka evreii asistă îngroziți la trecerea unor coloane de țigani peste Bug, „la Pervomaisk, la nemți“, unde urmează să fie executați :

 

Țiganii erau transbordați pe malul unde îi aştepta moartea. Plîngeau, strigau, țipau. Şi pe ei Domnul îi uitase, nu îi mai putea ajuta.

Trecu un bac. Multe femei, cu copii. Una, în zdrențe, s-a ridicat în picioare. Ținea în brațe un copil mic. Gol. A urlat ca o fiară. A ridicat copilul spre soare şi l-a zvîrlit în apele tulburi ale Bugului.

Un urlet uriaş. Toate femeile de pe bac s-au ridicat în picioare şi şi-au aruncat copiii în apele Bugului. Şi îndată s-au aruncat şi ele. Unele încercau să se înapoieze înot, pe malul românesc. Soldații de pe mal au început să tragă cu armele. Țiganii de pe ambele maluri au început să urle.

 

Într-un fragment plasat în primele pagini ale memorialisticii sale, Sonia Palty îşi aminteşte de una din numeroasele discuții purtate în timpul războiului, în casa unui unchi, fotograful Aurel Bauch, unde „se întîlneau de obicei, o dată pe săptămînă, cîțiva prieteni: Geo Bogza, Traian Şelmaru (pe atunci Selmar Terner) etc.“ :

 

Acolo, în casă, am auzit vorbindu-se de tot ce-au făcut nemții cu evreii din Germania. De tot ce făceau acum în Polonia, nimicind comunitatea evreiască. De tot ce făceau în Franța şi se pregăteau să facă în întreaga omenire.

Despre „soluția finală“ nu se vorbea, poate nici nu luaseră cunoştința de ea, dar despre ticăloşii, fărădelegi, ucideri în masă, deportări, da, auzeam. Unul dintre cei mai indignați, dar în acelaşi timp dintre cei naivi, pentru că credea în curățenia sufletească a românului, în incapacitatea acestuia de a ucide un om nevinovat, era Geo Bogza. Miron Radu Paraschivescu încerca să-l contrazică, vorbindu-i de instincte animalice, de curentele de masă, de războiul care scoate fiara din om, despre propaganda mincinoasă şi otrăvitoare…

 

Este adevărat, în epoca în care evreii au fost hăituiți s-au înregistrat şi destule acte de omenie. Despre cîteva dintre ele (puține) scrie şi Sonia Palty în Evrei, treceți Nistrul !. Însă după ce războiul a luat sfîrşit şi etnocidul a fost condamnat şi în România regală, a urmat o lungă perioadă în care regimul comunist le-a impus tuturor punctul de vedere susținut de Geo Bogza. Opinia lui Miron Radu Paraschivescu a intrat în regim de tabu, iar adevărul a fost acoperit de minciună. În felul acesta, românilor le-a fost răpită pînă şi posibilitatea de a-şi cere iertare. Dacă memorialistica lagărelor de tip nazist ar fi circulat înainte de 1989 în țară, ea ar fi fost un echivalent documentar (mult mai direct şi mult mai impresionant) al aşa-zisului roman politic românesc. Ar fi impus meditației (altă formă de trădare creatoare) teme pe care discursul politic oficial a refuzat să le ia în considerare.

 

Evrei, treceți Nistrul ! (cu o prefață de M. Rudich), Tel Aviv, 1980 (Bucureşti, 1992, cu un „Cuvînt către cititor“ de Magdalena Popescu Bedrosian).

MARIUS MIRCU

DESPRE CÎȚIVA „DREPȚI PRINTRE POPOARE“

 

Imediat după război, Marius Mircu a publicat cîteva cărți prin care a documentat „crimele comise în România, în perioada fascistă“ (Iosif Eugen Campus). Mai exact – pogromurile de la Iaşi (unde s-a deplasat ca reporter cu un nume fals, chiar a doua zi după consumarea tragediei), din Bucovina şi Dorohoi (unde a reuşit să ajungă tot clandestin) şi din Basarabia şi Trans-nistria (în legătură cu care s-a informat ca reporter acreditat de N.D. Cocea, pentru ziarul Victoria, şi de G. Călinescu, pentru Națiunea, la Tribunalul Poporului, în timpul proceselor intentate în 1945 criminalilor de război). „Eu am dat la iveală primele cărți despre pogromurile româneşti“, va scrie el în 2005. A mai făcut-o, sub raport documentar, Matatias Carp, în 1947–1948, cînd a publicat cele trei volume ale Cărții negre.

Aproximativ trei decenii mai tîrziu, Marius Mircu a oferit unor edituri din R.S.R. manuscrisul unei cărți despre „oamenii de omenie“ care şi-au riscat viața pentru a salva evrei de la moarte sau de la deportare (ceea ce nu de puține ori a însemnat acelaşi lucru). A fost refuzat. După 1989, în volumul intitulat Cele 60 de cărți ale mele (Editura Globus, Bat-Yam, 2005), autorul a rememorat şi această experiență, edificatoare pentru mentalitatea celor de care, în epoca totalitarismului comunist, a depins apariția oricărei cărți:

 

N-aş fi crezut că România nu este interesată să se afle că în timpul marii prigoane s-au ivit acolo şi OAMENI.

Tot cercetînd pogromurile înfăptuite de unii români, am întîlnit şi unele – nu puține cazuri – cînd români au ajutat, au salvat evrei. […]

M-am dus cu manuscrisul la Editura Politică de pe vremuri. După o săptămînă mi-au comunicat, cam jenați:

– Avem deja angajată o asemenea carte !

Aflați că nici pînă azi răposata Editură Politică n-a scos o asemenea lucrare. Voi afla cîndva ce i-a nemulțumit : ca să scot în evidență actele de omenie, mă refeream şi la oceanul de neomenie : „Nu, ziceau ei, să apară numai ce e frumos !“

M-am dus la Editura Militară, de pe vremuri, avînd în vedere că în textul meu se aflau şi mulți miliatari, grade inferioare şi grade superioare. Cine nu s-ar fi lăudat cu ei ?

După cîteva zile m-au chemat, m-au apostrofat :

– Dumneata prezinți cazuri de militari care în vreme de război nu s-au conformat ordinelor primite, le-au ocolit. Putem noi pune în mîna ostaşului asemenea note de nesupunere? […]

Deci noi, evreii, trebuie să rezolvăm problema românilor-oameni.

 

Tot după 1989, cu ajutorul lui Nicolae Cajal, Oameni de omenie în vremuri de neomenie a putut, însfîrşit, să apară la Editura Hasefer din Bucureşti, dar „cu multe omisiuni : din vina editurii“. De aceea, în 1996–1997 autorul şi-a republicat medalioanele la Tel Aviv, „în cadrul celor trei volume intitulate «Ce s-a întîmplat cu evreii din România»“. Sînt citate aici cazuri-limită în care numeroase persoane (între acestea, Martha Bibescu, Nicolae Caranfil, Pamfil Şeicaru, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Zaharia Stancu, G.M. Vlădescu, sub numele căruia a apărut în 1942 volumul lui Marius Mircu, Rango, prietenul oamenilor – „povestirea care începe în pagina 89-a a cărții are o scurtă introducere alcătuită din cinci fraze. Inițialele aces-tor fraze dau numele meu“ –, Şerban Flondor, Raoul Şorban, matematicianul Grigore Moisil, actorii George Vraca şi Constantin Tănase, regizorul Sică Alexandrescu, dar şi numeroşi oameni fără carte de vizită, printre care „şeful postului de jandarmi“ din Tutova-Bîrlad, „o gospodină“ din Satu Mare, „un ceferist“ din Baia Mare, „un țaran“ din Carei, „doi orădeni“), asumîndu-şi toate riscurile („A salva un semen în acele vremuri nu era numai un mare risc, era adesea o dramă, uneori o tragedie“), au intervenit pentru a schimba în bine soarta unor evrei persecutați atunci cînd legionarii au ajuns la putere, sau în timpul celui de-al doilea război mondial.

Şi de data aceasta, sînt numeroase situațiile care evidențiază vocația românilor (de nevoie, nu de voie) pentru politica balansoarului. Şi nu de puține ori, aceste situații ar putea să pară comice, dacă din spatele lor n-ar scoate capul tragedia. În timpul războiului, relatează Marius Mircu, „pentru evreii strict necesari – ca specialişti – în anumite sectoare economice, se acordau scutiri de muncă forțată pe şantier. Comunitatea evreilor a alcătuit o listă de 250 de persoane şi a cerut pentru aceştia Carnete de scutire. Inginerul Andreescu, preşedintele Camerei de Comerț şi Industrie, preşedintele Comisiei pentru scutirea de muncă forțată, l-a chemat pe preşedintele Comunității : / – Avem dispoziția să nu acordăm mai mult de jumătate din numărul cererilor de scutire ! / – Ce e de făcut ? / – Cereți 500 de scutiri şi vom acorda jumătate ! […] De unde se vede încă o dată că legile cele mai aspre pot fi interpretate şi aplicate în fel şi chip, depinde doar de omenia (sau de neomenia) executanților“.

Însă cu adevărat impresionante sînt medalioanele amănunțit biografice şi factuale, care conturează aproape întotdeauna figura dramatică a cîte unui „Drept printre popoare“, cu un evident profil de personaj epic şi legendar. Aşa este, de exemplu, biografia exemplară a Vioricăi Agarici (1886–1979), care în iulie 1941 a intervenit curajos şi a reuşit să salveze la Roman 1.011 evrei închişi într-un marfar „garat pe o linie moartă“, sau a primarului general al oraşului Cernăuți, Traian Popovici (1892–1946), care în cursul anului 1941 a refuzat şi ghetoizarea, şi deportarea tuturor evreilor din oraş („peste 50 000 de suflete“), în ciuda ordinelor primite :

 

Erau de față patru persoane: guvernatorul [generalul Corneliu Calotescu], primarul [Traian Popovici], general Topor, marele preot al armatei şi lt. colonelul Petrescu din Statul Major.

A urmat o scenă profund dramatică. Neputându-şi stăpâni revolta, primarul a avut ieşiri violente. A atras mai întâi atenția guvernatorului asupra răspunderii cu care se încarcă față de istorie, i-a arătat consecințele ce decurg pentru țară pe tărâm internațional, i-a zugrăvit greutățile ce vor fi întâmpinate la Conferința păcii, când România se va prezenta în fața areopagului popoarelor civilizate. N-a cruțat nici un argument, pentru a dovedi enormitatea pasului pe cale de a fi comis. A vorbit de umanitate, de omenie, de blândețea tradițională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. A evocat virtuțile strămoşeşti, a înfierat sadismul rasial. A evocat ruşinea Spaniei, care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada… […]

Dar primarul şi-a dat seama că acum totul e în zadar: pe străzi evreii erau deja mânați în ghetou.

 

Refuzînd să se dea bătut, la 15 octombrie 1941, Traian Popovici obține din partea mareşalului Antonescu exceptarea de la deportare a unui „lot de până la 20 000“.

 

„Scena dramatică pe care am trăit-o în clipa în care le-am adus [celor din ghetou] vestea de nădejde, îşi va aminti peste cîțiva ani primarul, citat de Marius Mircu, o socot cea mai mişcătoare din viața mea“.

Rabini, bătrâni, intelectuali, fruntaşi ai vieții sociale, muncitori, comercianți, întreaga suflare a izbucnit în plâns, a îngenunchiat.

Au vrut să-i sărute mâinile, picioarele, pulpana hainei.

„Nu întotdeauna lacrimile ruşinează pe un bărbat. În clipa aceea, emoționat de această izbucnire spontană de gratitudine, m-au podidit lacrimile şi am plâns şi eu […]“.

 

Sînt pagini extrase parcă dintr-o carte cu Viețile unor sfinți ai secolului XX. Traian Popovici „îşi iubea țara şi a vrut s-o spele de ruşinea în care se zbăteau unii s-o scufunde“, scrie în încheierea acestei admirabile vieți Marius Mircu.

Şi tot în ultimele pagini ale cărții sale, în paragraful care se referă la invocarea ordinelor superioare, „la adăpostul cărora se puneau toți acuzații“ din procesele criminalilor de război, autorul ne invită să medităm la „răspunsul pe care Gaspard de Montmorin, guvernatorul provinciei Auvergne, l-a dat odinioară lui Carol al IX-lea cu prilejul masacrului din noaptea Sfântului Bartolomeu“ :

 

Sire, am primit poruncă din partea Majestății Voastre să ucid toți protestanții din provincia mea. Respect prea mult pe Majestatea Voastră ca să nu cred că ordinul primit este fals ; dar – ceea ce n-ar îngădui Dumnezeu ! – dacă ordinul într-adevăr a pornit de la Majestatea Voastră, vă respect prea mult ca să vă ascult.

 

 

 

 

 

 

 

 

Pogromul de la Iaşi (29 iunie 1941), Bucureşti, 1944; Pogromurile din Bucovina şi Dorohoi (prefață de Lucrețiu Pătrăşcanu), Bucureşti, 1945; Pogromurile din Basarabia şi din Transnistria, Bucureşti, 1947; Din nou şapte momente din istoria evreilor din România : oameni de omenie în vremuri de neomenie, Editura Glob, Askelon, 1987 (Bucureşti, 21996, prefață de Iosif Eugen Campus) ; Ce s-a întîmplat cu evreii din România, 3 vol., Ed. Glob, Bat Yam, 1996, 1997, Bacău, 2001 ; Cele 60 de cărți ale mele, Editura Glob, Bat Yam, 2005.

 

Referințe : Marius Mircu văzut de…, Editura Glob, Bat Yam, Editura „Ion Prelipcean“, Horodnic de Jos, 2003. V. şi Solo Har, Generația confruntărilor, Editura Papyrus, Tel Aviv, 1994 ; Ion Cristofor, Scriitori din Țara Sfîntă, vol. II, Cluj, 2002; Emanuel Aczél, Scriitori de limbă română din Israel. Generația contemporană, Bucureşti, 2003.