Interviu
Bujor Nedelcovivi
UN OM, UN DESTIN
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014
Bujor Nedelcovici, un mare deschizător de drumuri în literatura română. Aşa te ținem cu toții minte, încă de pe vremea când aproape că nu se putea pronunța numele tău în țară. Te recunoşti în această definiție?
Orice artist este produsul spațiului şi timpul istoric în care a apărut. Nu putem să scriem în prezent aşa cum s-a scris în Evul Mediu, dar ar fi bine să cunoaştem o Renaştere spirituală şi morală. Când am început să scriu, din instinctul de a refuza canoanele artistice ale epocii, dar şi deliberat, am respins ideea de a urma modelele literare. În acea epocă (1970) era la modă nuvela sau proza scurtă. Mi-am propus să debutez cu un roman. Aşa am scris romanul «Ultimii», care a fost bine primit de critica de specialitate. Un istoric literar a anunțat că am «o remarcabilă vocație de romancier», iar altul m-a comparat cu Hermann Hesse. După un timp, mi-am propus să scriu o proză de lungi dimensiuni şi nu-mi amitesc dacă în acea epocă (1980) un alt scriitor a scris o trilogie. «Somnul vameşului» a fost considerat un Bildüngsroman, o cronică de familie şi «un desen în mişcare». În Prefața romanului care a fost reeditat în 2007 (Editura ALLFA), spuneam: «Scriitorul se neagă în dorința unei afirmații: cunoaştere şi memorie – sensul existenței». Aşa s-a întâmplat şi cu celelalte romane. «Al doilea mesager» a fost o utopie negativă şi comparat cu «1984», dar în acea epocă nu-l citisem pe Orwell. În cronicile publicate în Occident romanul a fost inclus pe linia romanelor scrise de Kafka, Huxley, Zamiatin, Platonov.
În romanele scrise la Paris am folosit alte surse de inspirație şi alte strategii ale narațiunii. Am fost preocupat – cum era firesc – de problema exilului, care este una dintre cele mai dure probe ințiatice şi de conştiintă. Exilul poate fi comparat cu boala, agonia, nebunia şi moartea. Am ținut mai multe conferințe cu acest subiect în Statele Unite, Canada şi România. În «Dimineața unui miracol» am prezentat ideea imposibilității de a rămâne în exil în absența iubirii şi de aceea Maria a preferat să se întoarcă în țară. În «Cartea lui Ian Înțeleptul» am sugerat «mitul Cristic». Un despot vrea ca prin violența prin care îşi exercită puterea să-i determine pe supuşi să se revolte, să-şi recapete libertatea, chiar cu prețul vieții lui. În «Îmblânzitorul de lupi» am tratat ideea că şi «gândul poate ucide». Romanele au fost bine primite de critica literară din Franta, Statele Unite, Belgia, iar dosarul de presă de aici este mai voluminos decât cel din țară.
Ce pot să răspund la afirmația: «deschizător de drumuri»?
Scriem de aproape două mii de ani şi chiar mai mult. Nu putem să fim absolut originali pentru că la scriitorii amintiți mai sus putem să ne întoarcem până la utopia lui Platon din «Republica». Importat este să evităm drumurile deja deschise şi bătătorite de alți scriitori şi să venim cu partea noastră de originalitate (viziune personală, construcție artistică, intuiție, sensibilitate, imagiarul individual şi colectiv, subconştientul grăitor, introspecție, «la simplicité de la forme» şi în special un stil şi o voce inconfundabile…
Am simțit întotdeauna, fie în scrierile tale, fie în inițiativele publice care te-au avut ca protagonist, un profund simt al justiției. Cât atârnă în această formulă pregătirea ta de avocat? Se poate spune că avocatul care erai la început a continuat să existe şi să lucreze pe alte căi, cum ar fi cea a literaturii?
Cred că studiile de drept m-au ajutat să înțeleg şi să dobândesc o cunoaştere rațională şi lucidă a noțiunilor de adevăr, vinovăție, nevinovăție, responsabilitate, culpabilitate. Dar eticul şi morala se află dincolo de articolele din codurile penale sau civile. Este o poziție afectivă şi de sensibilitate la suferința celuilalt: «alteritatea». Am fost întotdeauna alături de cei «umiliți şi obidiți», de cel persecutat, de cel asuprit şi contra asupritorului. Împotriva impostorului, mincinosului, manipulatorului, a mistificării, a minciunii prin omisiune, a corupătorului, a traficantului de idei, a confuziei voite de valori…Am preferat să mă revolt şi să nu tac resemnat. Rău am făcut! Da-da! Este bine să fii cuminte, să stai la locul tău, să nu îți asumi niciun risc, să foloseşti duplicitatea şi ambiguitatea în gândire şi în viața de fiecare zi. Da-da! Ştiu prea bine, dar… nu am fost înțelept. Ca urmare a articolelor pe care le-am scris şi a polemicilor pe care le-am provocat, am fost acuzat că sunt un justițiar, un maniheist, un răzbunător dispus să mă «răfuiesc cu toți şi cu toate» şi chiar un masochist. Insultat, denigrat, marginalizat, mai ales când am îndrăznit să scriu o carte despre Dosarul de Securitate. Un zâmbet pentru foştii mei prieteni! Noi avem o cultură a impunității, orice este posibil şi nimeni nu este răspunzător şi vinovat. Nu avem o cultură a trecutului, a memoriei, a locurilor de amintiri, a memorialelor. Vrem să uităm cât mai repede… Acceptare, tăcere, supunere voluntară… ( La Boétie, «Discours de la servirtude volontaire»), amnezie entuziastă. În schimb, avem umorul, ironia, deriziunea, zeflemeau, sarcasmul, frivolitatea, parodia, comedia, superficialitatea, hazul de necaz… Un carnaval cu personaje îmbrăcate în travesti, dar care dansează nu la Veneția, ci... la Bucureşti. Ar fi banal să repet: «O țară tristă şi plină de umor». Nu-nu! S-a depăşit de mult timp această afirmație. Să vorbim astăzi de Justiția din România? Ar fi o pierdere de timp pentru că poate nu există decât ca nume înscrise pe unele palate în ruină…
Ştim că Parisul te-a adoptat întru totul şi, văzându-te mergând pe străzile capitalei franceze, pot să spun că te confunzi perfect în eleganța unei oarecare elite intelectuale care încă se mai poate distinge în anumite zone pariziene.
Adaptarea şi integrarea au fost destul de dificile. La început s-au pus problemele de existență: să ai un acoperiş şi să poți mânca o baghetă. După ce am făcut mai multe «meserii manuale», am avut şansa să fiu primit în Comitetul de redacție al revistei Esprit, revistă de prestigiu înființată în 1932 de Emmanuel Mounier. Am cunoscut profesori, scriitori, artişti şi chiar pe George Steiner, pe Derrida, pe Paul Ricoeur (l-am invitat în țară şi a ținut o conferință la ICR: «Justiție şi răzbunare») şi pe mulți alții. La Esprit am putut să găsesc cărțile pe care le doream şi pe care nu le citisem în România. Am publicat mai multe articole, eseuri şi cronci literare. De la o vreme nu mă mai simt un exilat. «Je suis chez moi» la Paris, în această dublă apartenență care devine prin trecerea anilor un motiv de satisfacție, de seninătate, de bucurie şi uneori chiar de fericire. Nu am făcut o alegere greşită…
Cât din sufletul tău a prins rădăcini în Franța şi cu ce sentiment te întorci, astăzi, în România?
Când am sosit în Franța (1987), am fost invitat de INALCO să țin o conferință. Am vorbit despre: «De ce sunt ceea ce sunt?», adică «Cum poți să fii român?». De atunci şi chiar cu mult timp înainte, am încercat să aflu ce rol au jucat în viața mea istoria şi trecerea prin evenimentele care mi-au marcat copilăria, adolescența, munca pe şantiere şi uzine, debutul ca scriitor, refuzul de a accepta cenzura, strădania de a rămâne liber şi voința de a părăsi țara, adică: familia, casa, biblioteca, prietenii, trecutul, amintirile… De mulți ani încerc să-mi înțeleg destinul şi ce rost am pe lumea aceasta. Dar mai ales în ultimii 25 de ani de când am rămas în exil. Trebuie să recunosc că am obosit. Refuz să mai înțeleg… neînțelesul care s-a petrecut acolo timp pe 45 de ani şi absurdul din prezent... Nu este absurd deoarece şi absurdul are logica lui! Nu a fost o ruptură în raport cu vechiul regim (poate nici nu era posibilă), nici măcar o detaşare, ci a fost o continuitate, o restaurare cu aproape aceiaşi actori care nu şi-au schimbat nici cel puțin şapca sau vesta. S-a instaurat o oligarhie politică şi financiară, o mafie ocultă, sfidătoare, arogantă şi rapace. Avem o cultură a amneziei voluntare în raport cu istoria, trecutul şi o lipsă de responsabilitate pentru evenimentele din prezent.
Mă întorc în România de două ori pe an, cu ocazia Târgurilor de Carte. Am o mare satisfacție că am publicat la Editura ALFFA «Opere complete», 7 volume, însumând 5500 de pagini. Acum privesc pe fereastră cerul senin şi ascult o simfonie de Mozart! Mai înainte am ascultat muzică de jazz. De curând am terminat romanul «Jurnalul unui cântăreț de jazz»… Mă refugiez în muzică şi mă ascund în literatură.
Adesea se intuieşte, în scrierile şi conferințele tale, o undă de amărăciune. Este oare prețul plătit pentru a avea curajul adevărului? Sau oare ține de speranța eşuată vis a vis de ființele, care te-au dezamăgit deseori de-a lungul anilor?
O amărăciune?! Recunosc că am comis o gravă eroare de a lua anumite evenimente şi oameni prea în serios. Dar tristețea şi suferința sunt doar un drum sinuos şi plin de obstacole pentru a dobândi seninătatea, dreapta şi egala măsură a lucrurilor şi chiar speranța şi bucuria de a trăi în fiecare zi. «Iubeşte şi fă ce vrei!», spunea Sfântul Augustin. Lângă masa de lucru am o pagină pe care am scris mai multe cuvinte-devize şi pe care le citesc înainte de a începe să lucrez: «Detaşare, Desprindere, Deşertăciune, Tăcere, Seninătate, Iubire, Credință, Lumină, Bucurie, Un zâmbet în fiecare zi». Traseul a fost destul de dificil, nici acum nu pot să mă laud că am câştigat frivolitatea şi superficialitatea despre care vorbea un prieten, dar am văzut cu ochii deschişi «spectacolul, comedia, carnavalul», care se ascund în spatele fiecărui eveniment şi care ne ajută să ne salvăm şi uneori chiar să zâmbim.
Ştim cu toții că ai luat hotărârea dureroasă de a părăsi România tocmai pentru că nu îți mai permitea să fii tu însuți, scriitorul, şi devenise ca o capcană în care spiritul tău se sufoca. Ce poți să spui despre România de astăzi?
O să-ți spun o poveste… În martie se va ține la Paris «Salon du livre» şi după 23 de ani România este invitată de onoare. Eu… nu am fost invitat. Nu m-a suprins, dar nu am tăcut şi am amintit organizatorilor de câțiva dintre scriitorii români care trăiesc la Paris şi care nu ar fi trebuit să fie uitați. Eu sunt aici de 25 de ani, parcă aş fi totuşi scriitor şi nu ar cheltui cu mine nici cel puțin prețul unui bilet de metrou. În cele din urmă am primit o invitație şi poate mi se va propune să iau cuvântul. Nu ştiu sigur… De curând am avut un vis care m-a amuzat. Eram într-o sală şi mi s-a dat cuvântul. Am spus că am renunțat la cetățenia română şi am dobândit cetățenia Australiei. Am fost la Canberra şi am primit un paşaport de cetățean al acestei țări. Între timp, am făcut o «Asociație pentru apărarea drepturilor aborigenilor din Australia». În paralel, mă ocup de doi struți şi de doi canguri care se află la Grădina Zoologică din Bois de Vincennes. Mă înțeleg foare bine cu ei, mă recunosc, îmi cer să-i mângâi, le dau mâncare şi sunt foarte mulțumit că mă pot ocupa de aceste două… ființe.
Iată! În vis am dobândit capacitatea de a răspunde indirect la o chestiune care m-a preocupat (obsedat) zeci de ani, iar acum nu mai reprezintă o problemă … Vezi! Dacă în realitate nu am prea mult umor, în vis am câştigat virtutea necesară de a suporta mai uşor viața…
Se poate spune, la distanță de atâția ani, că exilul te-a salvat de la moartea intelectuală şi spirituală?
Poate exilul a fost înscris în destinul meu. Grecii numeau destin coincidența a două forțe: voința din tine care se întâlneşte cu o voința superioară pentru care ai fost predestinat. Dacă nu aş fi cunoscut exilul poate aş fi fost mai sărac spiritual şi sufleteşte. Aici am avut cărțile care mi-au lipsit în țară şi m-am întâlnit cu romancierii, filosofii şi teologii despre care nici măcar nu auzisem la şcolile şi facultățile pe care le-am urmat. Dar a fost şi o probă de rezistență fizică şi morală ce m-a condus la sentimentul că nu-mi este teamă să privesc în urmă pentru a-l vedea pe cel care mă urmăreşte, a?a cum se întâmpla la Bucureşti. Frica de frică… Este nevoie să dobândeşti o libertate interioară, spirtuală şi de cunoaştere pentru a atinge un alt grad de evoluție… Aici sunt un altul decât am fost acolo… şi încerc să-l uit pe cel care am fost cândva…Personajul din romanul pe care l-am terminat recent «Jurnalul unui cântăreț de jazz» şi-a uitat chiar şi numele…
Cunoaştem cu toții memorabilele personaje feminine din cărțile tale. Şi eu am fost întotdeauna fascinată de capacitatea ta de a zugrăvi spiritul feminin cu atâta delicatețe şi măiestrie. Cum explici această afinitate? Ce te-a făcut să fii atât de apropiat de sufletul lor?
Păstrând o umbră de umor şi ironie, pot să amintesc că Victor Hugo a spus: «Dacă nu o să fiu Chateubriand, nu o să fiu nimic!». Eu mi-am spus: «Dacă a fost scris romanul Anna Karenina sau Madam Bovary, atunci de ce să nu încerc să explorez universul şi misterul feminin ?». Un amănunt amuzant! În primele zile după ce am cerut azilul politic, am găsit pe capota unei maşini romanul «Madame Bovary». Am privit acest semn ca pe un dar divin şi plin de semnificații. De atunci se află pe colțul mesei mele de lucru. Şi aşa s-a născut Doamna Rujinski din «Ultimii», Cristina din «Zile de nisip», Micheline din «Al doilea mesager», Ana din «Îmblânzitorul de lupi» şi în special Maria din «Dimineața unui miracol». Se ştie că la origine am fost androgini şi fiecare dintre noi păstrează o parte feminină şi alta masculină. Depinde ce este prioritar pentru a determina sexul. A fost o ambiție să aflu ce simte, ce gândeşte, cum reacționează şi chiar cum se îmbracă sau cum se fardează o femeie. Şi, cum imaginarul şi imaginația nu îmi lipsesc, am reuşit – cred – să pătrund în sipritul, sufletul, contradicțiile şi afecțiunea unei femei. «Le deuxième sex», cum era titlul unei cărți de Simone de Beauvoir. Nu a fost prea complicat şi acum le admir pe rând, iar ele parcă îmi adresează un zâmbet de iubire şi în special îmi aruncă o privire prin care îmi spun că misterul a fost parțial devoalat. Sufletul lor s-a deschis spre mine…
Anul acesta va vedea lumina tiparului, pentru prima oară în cariera ta de scriitor, primul roman tradus în italiană. Este vorba despre «Dimineața unui miracol». Cu ce sentiment ai primit această veste şi mai ales, ce mesaj ai vrea să transmiți viitorilor tăi cititori italieni care vor începe să te cunoască?
Vestea că voi fi tradus în limba italiană a fost - cum era firesc - o surpriză plăcută şi neaşteptată. Am publicat cinci romane în limba franceză, şi, iată, acum Maria din «Dimineața unui miracol» va fi cunoscută şi de cititorii italieni. La toate aceste remarci, pot să adaug şi un amănunt important: traducătoarea, Ingrid Coman, a avut inițiativa şi decizia de a se angaja la acestă lucrare în mod benevol şi care cere mult efort, sensiblitate, fidelitate şi în special pasiune. Recunoştință…
Poți spune, cu mâna pe inimă, că literatura poate să dea sens întregii vieți a unui scriitor? Sacrificiul acesta te-a adus, ca să spunem aşa, mai aproape de Dumnezeu?
A fi scriitor reprezintă mai întâi o vocație, un har… Nu este o carieră şi nici un sacrificiu. E o mare bucurie de fiecare zi când pleci dintr-un real şi o realitate uneori greu de suportat şi te îndrepți, prin imaginar, într-o lume creată după alte criterii decât cele obişnuite. Te întâlneşti cu personajele care după un timp îşi dobândesc o autonomie pe care scriitorul trebuie să o respecte şi el nu devine (parțial) decât un «un scriptor» al deciziilor şi al libertăților pe care personajele şi le-au câştigat. Personajele vorbesc în mine ziua şi noaptea şi îmi cer să le aştern pe hârtie… Dacă am un singur personaj, am un roman şi nu-mi rămâne de făcut decât să mă aşez la masa de lucru şi să-i ascult glasul şi poruncile… Scriu cu mâna dreaptă, dar mâna stângă parcă este dirijată de altcineva şi uneori am simțit că sunt însoțit (inspirat, ocrotit ) şi când ajung la sfârşitul unui roman înțeleg că nu am fost singur nici o clipă…
Cum să ieşim din negativitate, deoarece este ştiut că Răul este o negație, o interdicție? «Il faut imaginer Sisyphe heureux». Oare este posibil ?
Îți mulțumesc din suflet personal, dar şi în numele cititorilor, pentru disponibilitate şi generozitate.