BASME PENTRU COPIII ADULȚI, CULȚI ŞI LIMBUȚI

 Două reeditări şi o întâlnire

 

În 2014, Cartea Românească a publicat ediția a doua revăzută a unui roman fabulos, Relatare despre Harap Alb de Stelian Țurlea, distins la apariție, în 2004, cu Premiul Asociației Editorilor din România pentru cea mai bună carte pentru copii a anului. Comentariile au ca puncte comune chiar aspectele originale: rescrierea unui basm deghizat în roman postmodern, intertextualitatea dublă – cu faimoasa poveste a lui Ion Creangă şi capodopere ale literaturii universale, amestecul de parodie şi parabolă, aluzii istorice, politice şi culturale.

Curios lucru, observațiile criticilor şi ale scriitorilor care au comentat cartea par să contrazică pe jurați şi premiul: „... nu este o carte pentru copii, ci una pentru adulți, mai mult chiar, una pentru adulți inteligenți, cultivați şi, nu mai puțin, foarte rafinați”, susține Liviu Antonesei (Timpul, februarie 2005). O afirmase înainte Ioan T. Morar: „Deşi pare o carte pentru copii, ea captivează deopotrivă şi oamenii mari.” (B-24-Fun, noiembrie 2004). Iar Radu Cosaşu definise cartea într-un mod sugestiv: „Un basm extrem de bine dispus pentru copiii adulți, culți şi limbuți.” (Dilema, nr. 44 din 12-18 noiembrie 2004).

În 2013, Editura Univers a reeditat romanul lui Donald Barthelme, Regele, ce apăruse în 2007, în colecția „Cotidianul”, în traducerea Cristinei Vişan, roman postmodern ce-i reînvie pe Arthur şi pe cavalerii Mesei Rotunde, aruncați în luptele celui de-al Doilea Război Mondial. De altfel, este ultimul roman al scriitorului american, publicat postum, în 1990, şi concurează primul său roman – Albă ca zăpada, ca număr de traduceri, analize şi interpretări. 

Cele două romane alcătuiesc o pereche interesantă prin maniera de a rescrie capodopere aflate în zona de interferență a literaturii culte cu folclorul, a scripturalității cu oralitatea. Basmul cult al lui Ion Creangă a pătruns în cultura populară, abia după ce a apărut în „Convorbiri literare”, deja în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea folcloriştii au înregistrat mai multe variante (în număr de 16, după Ovidiu Bârlea în Poveştile lui Creangă, aproape 20 indică studiul recent al lui Petru Ursache din Spații culturale 9/2010). 

Ciclul epic despre Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde a circulat în spațiul occidental, a pornit de la pseudo-istoriile lui Geoffrey din Monmouth, de la Mabinogion, poveştile anonime galeze. Chrétien de Troyes a construit ciclul arthurian în cultura franceză, iar englezul Thomas Mallory încheie cu Moartea lui Arthur, din 1485, seria de scrieri medievale despre Arthur. Scriitori din secol XIX şi XX se reîntorc la suita legendelor arthuriene: Mark Twain cu Un yankeu la curtea regelui Arthur, T. E. White, Arthur, regele Camelotului, Marion Zimmer Bradley cu Negurile.

Cei doi prozatori au intuit potențialul extraordinar oferit de basmul lui Ion Creangă, respectiv de legendele arthuriene, şi pornesc într-o aventură postmodernă: spiritul ludic şi fantezia dezlănțuită ascund reflecția asupra condiței umane şi a nevoii de ficțiune, şi totodată satira cruntă. Ținta unui asemenea spectacol literar sunt marile imperii care de secole au încercat să-şi extindă granițele prin războaie devastatoare. Autorii postmoderni preiau din realism funcția romanului de „oglindă purtată de-a lungul unui drum”, dar spartă în cioburi mărunte ce deformează halucinant, schimbă proporții, ca să facă vizibile absurdul şi nebunia lumii. 

 

Textul narativ – ciopârțire sau înmulțire

 

Regele şi Relatare despre Harap Alb se deosebesc fundamental prin formula aleasă, dincolo de rescrierea unei poveşti arhicunoscute. Donald Barthelme a recurs la începuturile sale de prozator la fragmentare, prin „textele ciopârțite”, de factură postmodernă, iar ultimul său roman, Regele, revine la structura şi compoziția din bucăți, legenda regelui Artur şi a cavelerilor săi se desface în cioburi sau fâşii foarte diferite: suită de întâlniri şi dispute verbale, comentarii ale unor discursuri şi deliberări. Exercițiul preferat este aşadar cel retoric, oratoria se transformă în propaganda abilă de război şi invadează emisiunile de radio. 

În Regele, se succed dialogurile purtate de Arthur cu Sir Roger, de Lancelot cu diverşi cavaleri desemnați prin culori, de Guinevere cu Lyonesse ori admiratori. Autorul american a găsit soluția ingenioasă de confruntare cu istoria secolului XX: transformă personaje din legenda arthuriană în ascultători ai postului de radio filonazist, din care Lord Haw Haw şi Ezra Pound revarsă atacurile propagandei antisemite. Între atâtea discuții se strecoară şi un duet al unor comentatori fără nume care asistă la momente semnificative din viața personajelor şi le interpretează, tălmăcind pentru cititorul modern semnificațiile.

Stelian Țurlea a păstrat schema capodoperei lui Ion Creangă: eroul este ales din trei frați prin încercări ce au loc la curtea Craiului, drumul inocentului începe la pod şi-l duce în codrul-labirint şi la fântâna unde crăişorul devine sluga Spânului, Harap Alb porneşte în două expediții de la curtea lui Verde Împărat – în grădina păzită de urs de unde aduce salățile, şi în pădurea de unde revine aducând capul şi pielea cerbului fermecat, a treia expediție reia aceleaşi elemente – podul cu furnici, pădurea cu albine şi-l poartă până la Împăratul Roşu.

Fiecare secvență a basmului original se ramifică şi se amplifică, printr-o continuă proliferare de întâmplări. Marile istorii, ca expansiunea Împărăției Roşii sau rezistența Împărăției Verzi în fața atacurilor alcătuiesc fundalul pe care se proiectează povestea Craiului şi a celor trei fii – Ioan, Gheorghe şi Petru, prinşi cu toții în planul diabolic al Spânului, care se preface din războinic în uzurpator, râvnind să-i învingă pe Împăratul Verde şi pe Împăratul Roşu ca să devină el stăpânul lumii. Pretutindeni în toiul intrigilor şi războaielor se strecoară şi cei cinci năzdrăvani, cu Vorbilă şase, iar peripețiile prin care trec şi isprăvile comice dau savoare şi haz cărții.

Autorul inventează fiecărui personaj o biografie pe măsură, cu isprăvi extraordinare, cu poveşti de iubire şi cucerire, ca a Craiului şi a frumoasei domnițe ajunşi la căsătorie datorită unei pasiuni comune – jocul de şah. Şi îmbogățeşte galeria de eroi cu figuri noi, ca Odiseu Andruțu, devenit tovarăş al lui Harap Alb. Cele două munci ale eroului în grădina Ursului şi în pădurea Cerbului fermecat îi dau prilejul să-şi dezlănțuie fantezia, imaginând altfel de păzitori: Maurul care a ajuns cu soldații spanioli în imperiul incaş sau Eric vikingul, spaima ținuturilor nordice. 

Romanul românesc duce arta povestirii la virtuozitate, episoadele proliferează vertiginos şi epica se dilată, într-o expansiune tot mai amuzantă. Autorul se răsfață cu tot soiul de istorii şi istorioare având ca model voluntar sau involuntar capodoperele Evului Mediu şi ale Renaşterii, de la Dante la Cervantes ajungând la Marlowe şi la Shakespeare. Nu lipsesc însă eroii mărunți ce aduc cu ei fărâme ale epopeilor, ca Odiseu Andruțu.

 

Cavalerii intrați într-un război mondial

 

Magicul legendelor arthuriene se face țăndări sub loviturile istoriei: Artur însoțit de Sir Kay, Sir Herlin cel Alb şi Sir Lamorak se trezesc în fața unei greve a muncitorilor de la căile ferate, care au protestat într-o manieră eficientă, sudând o locomotivă pe şine. Cavalerii şi lorzii par sortiți dispariției, căci poporul îşi face auzite dorințele şi anunță intrarea în altă epocă, a maselor, prin vocea lui Walter cel Sărac. Discursul ținut de el argumentează prăbuşirea unei clase aristocratice şi naşterea democrației: „... vechea orânduială a dispărut. S-a terminat. Nu mai vrem extraordinarul reprezentat de domniile voastre şi de faimosul vostru rege. A venit vremea celor de rând, a celor netalentați, mediocri, a celor absolut neîndemânatici. Un electorat foarte vast. Ființe obişnuite, dotate cu suflet şi inimă şi ce le mai trebuie. Voi, domnilor, oricât de respectabili ați fi, ați ajuns nişte anacronisme.” „Funcțiile voastre, în viitor, vor fi mai ales decorative. Uşieri, supraveghetori de trafic, paznici în parcări, portari, liftieri, genul ăsta de posturi. Nişte minuscule unde nu puteți face nici un rău.”

Cavalerismul este desuet, în locul de atrăgătoare turniruri cu arme nobile se poartă războaie cu arme distrugătoare. Guinevere însăşi observă căderea în derizoriu a propriei lumi: „Ce mai reprezintă azi un cavaler pe calul său, oricât de destoinic ar fi el, în fața a şase sute de avioane care bombardează cu precizie? Aproape nimic.” Cavalerul Brun recunoaşte că a fost pilot, dar a renunțat, deşi luptele aeriene individuale au ceva din farmecul ciocnirilor cavalereşti. Mitraliera nu e o armă prea atrăgătoare. 

Guinevere se situează brusc în ipostaza de martor şi de comentator al istoriei văzută ca proces în care simplitatea luptelor s-a schimbat într-o țesătură de intrigi, iar codul cavaleresc s-a pierdut pentru întotdeauna: „Dar, pentru Dumnezeu, ce urzeală! Înainte vreme bărbații mergeau la război, îşi dădeau în cap o zi şi jumătate, şi asta era tot. Acum avem ambasadori peste tot, acorduri secrete cu anexe şi mai secrete, trădări, treceri dintr-o tabără în alta, înjunghieri pe la spate...”.

Epoca modernă aduce şi presiunea presei, ce somează pe regi şi pe conducători să dea socoteală, aşa cum reiese din interviul regelui Arthur. Jurnaliştii scotocesc şi viața intimă a personalităților: „A fost o vreme când puteai avea o legătură sentimentală într-o tihnă rezonabilă. Adulterul era pe atunci o chestiune privată, care îi privea doar pe cei implicați. Astăzi nu mai poți deschide un prezervativ fără ca poza să-ți apară pe toate gardurile.” 

Churchill, în postura de nouă autoritate, are păreri severe şi despre monarhie – rezerve mari față de Arthur şi mai ales față de Mordred. Ambiția puterii l-a făcut pe Mordred să încalce grav codul cavaleresc, s-a adaptat perfect epocii: a fugit în Germania, unde a devenit nazist, în concordanță cu temperamentul şi caracterul său. Misteriosul Graal reapare în formă nouă, înspăimântătoare – bomba atomică pe care se străduiau să o fabrice atât nemții, cât şi americanii. 

 

Eroi confruntați cu marile imperii

 

Relatare despre Harap Alb are cu totul alt tâlc. Stelian Țurlea construieşte împărății de poveste, dar cu multe ocheade aruncate spre Evul Mediu, înregistrând fenomene definitorii: mari expediții de cucerire, năvălirile barbarilor peste aşezările prospere sau sărace, războinici angajați să lupte pentru un împărat, dar nutrind planul secret de urcare la tron, ca uzurpatori primejdioşi, continua mişcare de soldați peste hotarele tot mai fluide, atrocitățile ce însoțesc bătăliile, fie pierdute, fie câştigate. 

Întâmplările par să se petreacă în secolul al XV-lea, a cărui jumătate o marchează decisiv căderea Constantinopolului, de aici provin sugestii şi interpretări. Împărăția Verde se situează la miazăzi, s-ar asocia vag cu Bizanțul, deşi portreul Împăratului Verde şi detaliile războaielor şi înălțarea de mănăstiri după bătălii aminteşte vădit de Ştefan cel Mare. Împărăția Roşie ar fi barbaria care se întinde primejdios de la Răsăritul asiatic spre Apusul european. Craiul însuşi ar intra în tipologia aventurierului care a rătăcit prin Europa înainte să-şi dobândească tronul şi crăiia.

Anacronism intenționat ori joc de-a cronologia, romanul înglobează evenimente din istoria lumii, nu doar a Europei: cucerirea Americii, luptele duse pe noul continent de regatul spaniol, incaşii ca adversari puternici şi stăpânii aurului, expedițiile vikingilor şi frământatele războaie din țările nordice. Se conturează subteran marea bătălie ce se poartă de secole între civilizație şi barbarie, între sedentarii care întemeiază aşezări, cu trai prosper, ca Împăratul Verde şi Craiul, şi nomazii ca Împăratul Roşu ori Spânul, trecându-le prin foc şi jaf, în goana calului.

Năvăliri barbare şi invazii păgâne au suflul mişcărilor impresionante de oştiri şi trupe de elită ce le etalează de câteva decenii bune arta filmului, tot aşa cum strategia pătrunderii micilor grupuri de cercetaşi ori spioni, care pregătesc şi deschid drumul grosului armatei, pare tot un decupaj din scenariul unei superproducții de inspirație istorică. Este una dintre cele mai ingenioase tehnici narative care dă acțiunii ritm infernal şi realizează o panoramare impresionantă. 

Oraşul unde îşi are capitala Împăratul Verde este o cetate măreață, uluieşte pe călătorii şi soldații veniți de la mari depărtări, ea este emblema atâtor imperii care au ajuns la apogeu prin civilizația lor, până ce le râvnesc duşmanii. Cucerirea lor poate avea ca efecte distrugere şi jaf , ori atracția spre bunăstarea şi luxul locului, care-i transformă pe cuceritori în cuceriți, dedați trândăviei şi plăcerii, ce le răpesc definitiv vigoarea de războinici.

Dar toate sunt şarjate în tradiția deja instituită de postmodernism: cuceritorul spaniol se aliază cu incaşii, se căsătoreşte cu prințesa locului şi conduce bătăliile, dar când vede că războiul e pierdut, alege salvarea şi se întoarce în Europa, Eric vikingul îşi duce soldații purtători de coarne de cerb în expediții devastatoare, îşi construieşte un mic regat care ține în alertă pe mult mai puternicii săi vecini. Răsturnări de situații, alianțe şi compromisuri, mândrii imperiale şi uneltiri diabolice, întreg angrenajul politicii medievale compune o maşinărie ce fumegă şi zornăie de la un episod la altul. 

 

Mitul ca deconstrucție şi reconstrucție

 

Autorul american demitizează neîncetat legendele arthuriene prin confruntarea cu secolul al XX-lea. Miraculosul medieval cu eroi care înfruntă balauri, cu vrăjitoare şi barzi înzestrați cu darul profeției se spulberă treptat. Spre exemplu, lăudăroşenia uciderii balaurilor ascunde lupta cu nişte biete şopârle. Lancelot cunoaşte trucurile şi dă sfaturi pentru a restabili adevărul în privința unei victorii cavalereşti: dacă dinspre creatură vin flăcări şi cuvinte daneze, şi armura este toată pârlită şi înnegrită, doar atunci un cavaler are certitudinea că s-a luptat cu un balaur, nu cu o şopârlă.

Tot Lancelot împărtăşeşte şi alte secrete care țin de scenariul luptei eroice: „Balaurii adevărați sunt danezi şi vorbesc daneza, o limbă pe care danezii înşişi o descriu drept o boală de gât mai degrabă decât o limbă. Pentru a ademeni un balaur trebuie să legi o fecioară de o stâncă. Fecioara trebuie să fie legată în aşa fel, încât fiecare parte a trupului ei să rămână la vedere pentru balaur. Multe tablouri celebre înfățişează această tehnică: Ruggiero salvând-o pe Angelica, de Ingres, este un exemplu. După ce balaurul ți-a cercetat fecioara şi a găsit-o pe placul lui, trebuie să pronunți una dintre provocările formale convenționale, în daneză (Jet adfordre dig till ridderlig camp este cea mai folosită) şi apoi începe lupta.” 

Ceremonialul curtenesc şi cultul Doamnei sunt demontate prin banalități crase: Guinevere, aflată la palatul din Londra, face marmeladă şi trăncăneşte cu doamna ei de companie. O preocupă mai ales singurătatea, se lamentează că nu are lângă ea nici soț, nici iubit: „Unul este Dumnezeu ştie unde conducând războiul, iar celălalt apare în pauzele dintre două lupte cu dragoni, ca să zic aşa. Nu mă încălzeşte cu nimic că amândoi sunt atât de nobili şi de admirați, din moment ce patul meu e gol în fiecare noapte.” 

Finalul în răspăr înfățişează cele trei personaje importante din legendele arthuriene – Guinevere aşezată călare pe piciorul drept al lui Arthur încearcă să-i scoată cizma dreaptă, Lancelot visează la umbra unui măr: desprins de starea de veghe, reacționează prompt şi se apără de vrăjitoarea venită să-l învăluie în mantia uitării şi de uriaşi. În mod inconştient, eroul îşi doreşte aneantizarea şi visează că nu există nici un război, nici o Masă Rotundă, nici un Arthur şi nici un Lancelot.

Autorul român procedează invers, foloseşte mitizare continuă, evenimentele decisive din istoria lumii sunt răsucite şi răsturnate până când comicul şi absurdul relevă tragedia. Câteva exemple: Maurul a luptat alături de conchistadorii spanioli, dar s-a căsătorit cu fiica regelui incaşilor, el se întoarce în Europa împreună cu două sute de incaşi înfrânți aducând cu ei aur şi frunze de cânepă al căror fum linişteşte şi provoacă uitarea, Odiseu Andruțu reînvie seminția eroilor homerici, iar Oraşul din Împărăția Verde le pare tuturor străinilor poposiți între zidurile lui un nou paradis. 

Autorului îi reuşesc episoade senzaționale jucându-se cu orizontul de aşteptare al cititorilor prin substituții cu bătaie spre contemporaneitate: în loc de salăți cu puterea lor de regenerare, Harap Alb trebuie să aducă frunze de cânepă din ținutul Maurului, în locul pietrelor nestemate din capul şi pielea cerbului fermecat aduce sarea vikingului, ambele folosite ca arme secrete, capabile să oprească orice fel de atac. În mod evident, poveştile sunt aluzii transparente la drogul obținut din cânepă, amețindu-i pe soldați, iar sarea vikingului explodează ca dinamita.

 

Cavalerii colorați...

 

Ciclul arthurian are în centru figura lui Arthur, dar personajul multiplicat, care-i conferă tensiune epică este cavalerul, prin codul asumat şi promovat, prin cultul Doamnei, prin dubla vocație de apărător al celor slabi şi devotament față de senior sau rege. Cavaleria s-a păstrat până în secolul XX în organizarea militară, când se dovedeşte ridicolă, dacă nu chiar tragică şi absurdă, ca într-un celebru episod invocat de scriitorul american: şarja cavaleriei poloneze împotriva tancurilor germane  

În romanul lui Donald Barthelme, cei cinci cavaleri colorați se asociază prin simbolism cromatic cu zone geografice şi politice, cu ideologii şi rase: culorile Brun şi Negru trimit la continente diferite, Europa şi Africa, roşul semnalează Țările Roşii, adică Rusia şi conglomeratul sovietic, galbenul aduce un singur indiciu – Gore, un oraş din Noua Zeelandă, iar albastrul induce un mister. Lancelot luptă rând pe rând cu fiecare cavaler şi află câte ceva despre lumile din care vin.

Cavalerul Negru recunoaşte că aparține Africii, fiindcă este Sir Roger de Ibadan, oraş din sudul Saharei, şi confesiunea lui satirizează discrimarea de tip rasial: „Sunt dintr-o țară unde toți sunt negri. Cât vezi cu ochii. Albii sunt considerați monştri ai naturii. Simpla vedere a unui alb e suficientă ca vacile să dea lapte acru.” Cavalerul Brun vine din Scoția şi arborează cafeniul: „Nouă ne place cafeniul, e culoarea whisky-ului nostru şi a veşmintelor noastre şi a ogoarelor noastre pârjolite de soare.”

Cavalerul Roşu, Sir Ironside din Țările Roşii, ilustrează ideologia sovietică, o probează disputa cu Sir Roger de Ibadan despre gândirea individuală şi cea colectivă. Cavalerul Roşu susține ferm ideea că partidul întruchipează înțelepciunea poporului: „Partidul are acces la informații de care poporul este privat. Eu prefer să las hotărârile importante mai degrabă pe seama Partidului decât pe seama unei gloate de besmetici din Parlament.”. Refuză o discuție despre procesele din 37, el consideră libertatea de exprimare bârfă, iar în Rusia se bârfeşte doar la bucătărie. De altfel, acasă are patru bucătării şi treisprezece servitori, privilegiul ce provine de la intrarea lui în luptă alături de Armata Roşie, când toți erau de partea Albilor.

Cavalerul Galben se dovedeşte a fi Sir Colgrevaunce din Gore, iar Cavalerul Albastru pare că ar corespunde lui Parsifal, fiindcă discută despre Graal, care în secolul XX este... bomba ce ar putea provoca distrugeri materiale fără precedent şi cu efect teribil asupra oamenilor. Recunoaşte că are o slăbiciune pentru cobalt, căci are culoarea albastră, îşi dovedeşte competența militară când explică deosebirea uriaşă între bombardamentele din trecut, cu scop precis, militar ca să blocheze economia duşmanului şi cele din prezent, cu „scop pur didactic”, țintind să blocheze rezistența şi forța psihică: „Un cetățean cu un băț de fosfor alb, aflat pe acoperişul său, începe să se gândească serios la cât de dispus e să mai prelungească războiul.”

 

... şi năzdrăvani deşucheați

 

Cei cinci năzdrăvani sunt personajele excepționale în Relatare despre Harap Alb, alcătuiesc un personaj colectiv fabulos, dar se individualizează în cele mai neaşteptate moduri, fiindcă autorul preia din basmul lui Ion Creangă trăsătura definitorie (spre exemplu, Flămânzilă şi Setilă fac şi aici prăpăd cu pofta lor de mâncat şi băut), dar o răsuceşte şi-nfloreşte în fel şi chip prin biografii fanteziste, pline de episoade burleşti şi arabescuri în stil baroc, le pune drept funde aluzii livreşti postmoderne. Prozatorul a asimilat mecanismul narativ al lui Ion Creangă cu enumerații bogate şi amănunte pitoreşti, dar a plasat personajele în Europa şi în marile ei literaturi.

Setilă şi Flămânzilă sunt frați buni. Primul seamănă la trup cu o pară, datorită burdihanului, în care goleşte „clondire, damigene, butoiaşe şi butii cu vin, i s-a dus buhul în Europa, unde a băgat sub masă vreo cinci sute de maeştri ai paharului”. Al doilea – „slăbătură de om”, trebuia priponit cu un lanț ori o ancoră ca să nu-l ia vântul, încât stârnea mirarea medicilor şi călugărilor doritori să-i studieze scheletul. În burta lui încap bunătățile din cămări: „Pâine, friptane, oale cu ciorbă, cazane cu fasole, tocănițe, varză călită, brânzeturi, plăcinte, şiruri de cârnați şi hălci de slănină, peşti şi raci, orătănii de tot felul, orice băga în fără să țină cont că e dulce, acru ori sărat, că e dimineață ori noapte, că abia s-au sculat de la masă cei din jurul lui, era un hârdău fără fund.”

Gerilă era cel mai iscusit piroman, circula povestea că-l uitaseră părinții afară în frig năprasnic, de aceea iubea focul, se pricepea să fabrice praf de puşcă, inventa amestecuri pentru pocnitori. Temperamentul focos îl făcea iute la scos cuțitul, dar clănțănea mereu din dinți. Nu vorbeşte decât la nevoie de aventura care l-a dus în ținuturile nordice, între vikingi, nici de peripeții din care abia a scăpat cu viață. Cu ajutorul lui, Harap Alb poate aduce sarea vikingului, tot el ştie cum să prepare din ea explozibil, spre uimirea Spânului şi a Împăratului Verde.

Ochilă însă îi întrece pe toți prin viața lui aventuroasă: „Fusese corăbier, apoi pirat, colindase o droaie de mări, ajunsese în Imperiul Han, Cathay şi Cipangu, hămălise pe corăbii care aduceau piper negru din Malabar, nucşoară din Moluce, camfor din Sumatra, rădăcini de galanga din China, dar şi țesături de mătase şi covoare scumpe din Persia şi Egipt, şofan din India, perle şi rubine din Ceylon, arme scumpe din ținutul Oxului, îşi pierduse un ochi într-o bătălie cu un vas al conchistadorilor spanioli, plin cu aur şi sclavi, fusese prins şi evadase în noaptea dinaintea execuției prin spânzurare de pe o insulă de prin Caraibe al cărei nume l-am uitat şi a ajuns mai departe prin America de Sud...”. Pierde aproape tot câştigul, încercând să construiască o corabie ca să ajungă în Lumea Nouă, care nu pluteşte pe Dunăre, însă darul său rar de arcaş sporeşte odată cu vârsta.

Păsări-Lăți-Lungilă era înalt şi de o frumusețe rară, părea din neam de uriaşi, dar cu talente ieşite din comun, şlefuite de copilărie: crescut într-o trupă de circ, a învățat trucuri de acrobat – salturi şi încolăciri, contorsionări, ghemuiri, şi ghiduşii de bufon – giumbuşlucuri, strâmbături, de se prăpădeau oamenii de râs. Evadează din orice închisoare, căci se poate prelinge printre gratii. Îşi ratează vocația de actor în commedia dell’arte, ia calea codrului ca Robin Hood, dar îi distrează pe cei prădați, care pierd averi, dar regăsesc plăcerea cea mare a râsului.

Împreună, acționează ca o singură ființă, îi înfruntă din instinct pe năvălitorii conduşi de Spân şi aduc asupra lui ruşinea înfrângerii, ei se află mereu în preajma lui Harap Alb şi-l ajută să ducă la bun sfârşit poruncile Spânului. Cei din jur văd doar chipul petrecăreț: „Puturoşi şi cheflii, bețivi cu studii, scandalagii profesionişti, veşnic urmăritori de fuste”. Doar Vorbilă cunoaşte chipul lor ascuns de războinici, ştie că acele „hoaşte bătrâne” luptă ca nimeni alții. Ei traversează acțiunea şi spațiile întregului roman, puşi în mişcare de un mecanism ascuns ce ține pe cititor cu respirația tăiată, ei împerechează în acțiune sminteala veselă şi înțelepciunea hâtră. 

 

Un povestaş fără seamăn şi doi cârcotaşi fără nume

 

Stelian Țurlea imaginează pe al şaselea năzdrăvan înzestrat cu harul istorisirii, căruia-i dă numele de Vorbilă şi-i construieşte o biografie fantasmagorică. În basmul lui Ion Creangă, poveştaşul se pitise hoțeşte în formulele de adresare către ascultători, conform unei practici abile de convertire a oralității în scripturalitate, ca să apară în mod explicit abia la final, în coada unei enumerații a nuntaşilor: „Şi mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese şi-mpărați, oameni în samă băgați, şi-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu.”

Vorbilă a străbătut lumea, aidoma celorlalți cinci năzdrăvani, şi-a văzut atâtea încât poate dărui din întâmplările trăite şi contemporanilor săi care i-au fost tovarăşi de născociri: Shakespeare şi Marlowe, Cervantes şi François Rabelais. El, povestaşul, este veriga de legătură cu romanul lui Donald Barthelme, căci are ca model originar legendele cavalereşti, ironizat de altfel prin toposul modestiei: „N-am avut eu norocul să mă fi născut la curtea Regelui Arthur, sau în preajma lui Carol cel Mare, încât să ajung celebru cu admirabilele poveşti din jurul Mesei Rotunde, să-i văd la luptă pe Sir Lancelot sau pe marele Cid Ruy Diáz de Bivar, să public minunate cărțulii precum Boccaccio ori Lope de Vega. Dar nici cu ce mi-a fost dat să aflu, nici cu viața pe care am dus-o nu mi-e ruşine şi nu mă plâng. Am aflat atâtea şi am făcut atâtea în veacul ăsta nebun că, de-ar fi să le povestesc, n-ar încăpea într-o carte groasă cât Cartea Cărților, iertate fie-mi cutezanța şi blasfemia.”

Donald Barthelme strecoară în roman câteva convorbiri ale unor cârcotaşi fără nume, comentând personajele principale surprinse în scene semnificative, când asistă la diferite spectacole: regina Guinevere trece prin ritualurile de la sărbătoarea primăverii, noua operă muzicală intitulată chiar „Graalul”, dansul lui Mordred ce-i trădează planurile, bătălia celor două armate conduse de Mordred şi de Arthur, drumul lui Arthur prin câmpia pârjolită. Fiecare scenă surprinde esența personajelor fixată de cântecele medievale, în conexiune cu una sau mai multe arte. 

Regina Guinevere se desfată cu ritualurile din Sărbătoarea primăverii, prin care devine zeiță. Iar cei doi cârcotaşi se-ntrec în jocuri de cuvinte şi aluzii picturale: „... Pielea ei este precum cel mai pur alabastru!” „Prea mult sânge albastru pentru alabastru! Alabastru merge de la trandafiriul gălbui până la cenuşiul trandafiriu!” Replicile schițează o tapiserie medievală rătăcirile prin pădure ale frumoasei regine ori un tablou cu semnătura lui Bougereau sau De Heem. Veşmintele reginei au splendoarea curcubeului: „Îi îmbracă trupul divin în roşu ca macii, în cafeniu roşiatic, în culoarea piersicii şi în ocru, în verde-heliotrop şi în mov!” Spectrului cromatic amețitor i se asociază beția sunetelor, când apar un fluierar şi un flaşnetar, iar muzica acoperă pădurea.

Aceiaşi cârcotaşi urmăresc dansul lui Mordred ce se combină cu pantomima, descifrând în sensul  fiecărei mişcări o trăsătură de caracter: reverențele mâinilor şi înclinarea genunchilor semnifică egolatria şi detaşarea de oameni, cercul desenat deasupra capului şi gestul de a număra trădează ambiția domniei concentrată în coroană şi-n bogățiile țării, iar urcuşul unei scări indică siguranța ascensiunii. În schimb, drumul lui Arthur prin deşert şi pescuitul miraculos în nisip îi confirmă condiția superioară de erou înzestrat cu puteri supraumane.

 

Intertextualitatea domneşte în postmodernism

 

Ambele romane mustesc de referințe culturale, de jocuri intertextuale, de trimiteri explicite ori aluzii la personalități istorice şi literare, la spații şi evenimente semnificative, traversând Evul Mediu şi Renaşterea. În Regele, notele de subsol ale traducătoarei stau dovadă pentru densitatea micului roman al lui Donald Barthelme, însă lipsesc din Relatare despre Harap Alb, deşi nici acolo n-ar fi inutile, destule nume şi evenimente invocate cer precizări şi explicații. Absența lor naşte suspiciunea că titluri şi autori sunt invenție pură, cititorul se trezeşte în plin borgesianism!

Cavalerii din Regele dau probe de erudiție şi gust subțire. Spre exemplu, Cavalerul Negru a citit Anatomia melancoliei de Robert Burton, Cavalerul Galben foloseşte un limbaj pitoresc – de pildă atrage atenția prin expresia „agitat ca un sac cu purici”, dar recunoaşte că nu ține de specificul locului de unde vine, Gore, ci a inventat-o Pope la apogeul puterii sale. Cavalerul Albastru îşi recunoaşte natura melancolică, ea explică tema cărții sale – Despre imposibilitatea paradisului.

Şi biografia interioară a Cavalerului Albastru este marcată de arta modernă încă din faza uterină, când s-a simțit agresat de muzica lui Alan Berg (Wozzeck şi Lulu, opere bazate pe piesele lui Georg Büchner şi Wedekind, interzise în Germania până în 1918), de poezia lui Percy Wyndham Lewis, cofondator al vorticismului şi proprietar al revistei Blast, anunțând din titlu violența, căci semnifică rafală, explozie. Opera compusă se numeşte Graalul, iar de aici pornesc aluzii şi ironii ludice: subiectul este Graalul-bombă, iar dispozitivul ei nu conține cobalt, ci eufoniu, adică o combinație de europiu şi eurekiu.

Năzdrăvanii imaginați de Stelian Țurlea străbat lumea şi lasă urme şi în arta şi în ştiința vremii. Flămânzilă a fost imortalizat în tablourile renascentiste, cu tema lecției de anatomie. Vesalius i-a făcut câteva schițe când s-a oprit o săptămână la Antwerpen, le-a folosit în cartea lui De humani corporis fabrica. A descoperit în altă oprire, prin părțile Luxemburgului, la Echternach, gustul bulbilor aduşi din Lumea Nouă, adică deliciul cartofilor copți în jar. Dar John Gerard n-a inclus episodul în Istoria generală a plantelor. 

Gerilă a străbătut lumea, se presupune că a fost ucenicul unui maestru chinez al focului, celebru în tot Orientul Îndepărtat, despre care a scris Ulrich von Streliz în Artele focului, care-l ascunde sub numele Anselmus. Şi darul de arcaş al lui Ochilă oferă pista unei aluzii literare: îi întrece pe urmaşii lui Wilhelm Tell ! Dar Păsări-Lăți-Lungilă posedă arta seducției, cucerind orice femeie, el ar fi la originea mai multor arhetipuri, de vreme ce în unele locuri a primit porecla Banditul Gentilom, în altele Frumosul Ioan, ori mai simplu... Don Juan.

 

Strategii pentru două feluri de public 

 

Prin cele două romane, autori atât de diferiți ca Donald Barthelme şi Stelian Țurlea se situează sub aceeaşi zodie, a experimentului. Prozatorul american s-a impus în literatura de limbă engleză ca unul dintre creatorii de ficțiuni postmoderne; atât în proza scurtă, cât şi în romane recurge la concizie, compensată de multiple referințe textuale şi aluzii culturale. Autorul român şi-a găsit locul singular în propria literatură prin pariul pe ficțiunea destinată publicului larg – note de călătorie, proză şi teatru pentru copii, iar în roman prin tematica diversificată continuu.

Opera lui Donald Barthelme cuprinde peste o sută de povestiri, incluse în zece volume între care se disting ultimele trei, ce le reunesc, două apărute în ultimul deceniu de viață al autorului – Sixty Stories (1981) şi Forty Stories (1987), iar ultimul, postum – Flying to America: 45 More Stories (2007). La noi s-a publicat doar volumul Şaizeci de povestiri (traducere de Emil Niculescu, Ed. Univers, 2013). Din cele patru romane au apărut două: Regele şi Albă ca Zăpada (traducere de Ana Chirițoiu, Ed. Leda, 2009), cu o prefață a lui Mircea Cărtărescu.

Nu doar opera, ci şi biografia îl plasează pe Donald Barthelme într-o elită culturală: a fost pentru scurt timp directorul Muzeului de Artă Contemporană din Houston, după 1962 s-a stabilit la New York şi s-a dedicat exclusiv carierei de scriitor, publicând proză scurtă în The New Yorker. A fost membru al Academiei Americane ?i al Institutului de Arte ?i Litere, laureat al prestigiosului National Book Award.

Cariera lui Stelian Țurlea dovedeşte un traseu complet diferit, marcat de ambiția de a scrie pentru publicul larg şi de prezență constantă în peisajul editorial. Opera literară însumează opt volume de literatură pentru copii şi optsprezece romane, câteva reeditate: Martorul– 2000, 2012; Ie?i din rând!– 2005, 2011; Greuceanu. Roman (cu un) polițist– 2007, 2010. Relatare despre Harap Alb este un caz special: reeditarea înseamnă şi o îmbogățire, căci prima ediție apărută în 2004 la Editura Fundației Pro are 244 de pagini, a doua ediție are 304 pagini. Pe autor nu l-au ocolit premiile, încununând performanța în jurnalism sau cărțile pentru copii. 

Probabil că Stelian Țurlea îi exasperează pe mulți dintre contemporani cu ritmul său infernal de publicare, fiindcă i-au apărut în ultima vreme câte două romane într-un singur an, ca în 2011 şi 2013, iar subiectele dovedesc un spirit cameleonic, receptiv față de tot ce se petrece în jur. Multe sunt inspirate de cazuri mediatizate în presă, „nasul de vulpoi” al jurnalistului adulmecă subiectul gras şi se grăbeşte să-l absoarbă în ficțiune. Însă Relatare despre Harap Alb, atipic în scrisul său, este un roman excepțional, reuşind să încânte şi pe liceeanul care a descoperit scenariile inițiatice din Povestea lui Harap Alb, şi pe degustătorul de finețuri şi rafinamente. 

Apropierea celor două cărți indică sincronizarea prozatorilor români cu spiritul contemporan prin vizibila schimbare de paradigmă, prin conştiința „lăzii de zestre” din propriul canon literar. Are loc o eliberare de complexe şi inhibiții în fața literaturilor străine: miturile zămislite în cultura occidentală îşi găsesc o spectaculoasă concurență în miturile autohtone. Dacă Ion Creangă l-a fascinat pe Jean Boutière în 1920-1930, iar teza de doctorat dedicată vieții şi operei prozatorului român l-a propulsat de la statutul de profesor care preda franceza la Oradea la cea de succesor al lui Mario Roque la Sorbonna, de ce nu ar avea rezonanță şi Relatare despre Harap Alb ce reînvie într-o spectaculoasă viziune postmodernă micul Bildungsroman al marelui humuleştean?