DIN ATENȚIE S-A NĂSCUT UIMIREA Recitindu-l pe Matila Ghyka: Pluie d’étoiles

 „Avez-vous lu Ghyka?” Se zice că astfel se salutau între ei la un moment dat, pe la începutul anului 1934, cunoscătorii cei mai avizați ai actualității literare pariziene, o rețea discretă de inițiați, convinşi că ştiau, numai ei, să distingă în masa faptelor diverse revărsate pe scena culturală evenimentele majore şi că, prin urmare, ei ’făceau’ adevărata istorie a spiritului francez. Întrebarea, un fel de „Qui vive?”, un semn de recunoaştere, aşadar, care ca o parolă dădea acces la circuitul informațiilor relevante, se referea la romanul lui Matila Ghyka, Pluie d’étoiles, apărut cu puțin timp în urmă, către finele anului 1933. Autorul, consacrat deja de stima lui Paul Valéry, ale cărui elogii îi prefațaseră lucrarea de estetică filozofică Le nombre d’Or. Rites et Rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale, conferindu-i valoarea unei intervenții epocale – „Ce livre manquait. Il existe”, scria Valéry – debuta acum, în mod cu totul neaşteptat, la vârsta de cincizeci şi doi de ani, în zona prozei literare. Se prezenta cu o carte care plăcea şi publicului mediu, fără înalte pretenții intelectuale, în timp ce elita pariziană, ce-l îmbrățişase cu extremă emoție pe prințul român, ca pe un nou Leonardo, nu ezita să perceapă şi în romanul lui mesaje esoterice. Enigme peste enigme, greu de elucidat, se semnalau în subtextul paginilor interesante şi fermecătoare totodată ale unei cărți extrem de actuale de altfel – redactată la numai cinci ani distanță de peripețiile pe care le relata, şi a cărei sursă era în bună măsură chiar experiența personală a autorului: sejurul său diplomatic la Viena, în 1928/29, ca delegat al României şi consilier specialist în chestiuni de navigație fluvială, pe lângă Comisia Internațională a Dunării. O carte de succes, aşadar, în rândul cititorilor obişnuiți – favoarea acestora a încurajat reeditarea ei (s-ar părea că s-a ajuns la opt ediții, dar cifra este greu de verificat) –, o revelație în cercurile de inițiați.

Cine a mai auzit astăzi de romanul Pluie d’étoiles? Cine l-ar mai deschide, dacă el i-ar cădea în mâini? Greu de găsit în biblioteci, o raritate chiar pentru anticarii francezi, bun de aruncat, îți spui, dacă totuşi îți parvine: câte un exemplar dezgropat prin cine ştie ce fund de raft sau ladă, îngălbenit, pătat, legat pentru cine ştie a câta oară, primitiv şi fraudulos, hârtie ieftină, cu colțurile îndoite şi miros penetrant de mucigai. Şi dacă ar deschide, totuşi, cartea, cine ar mai citi-o până la capăt sau măcar până la mijloc – nu toate cele 363 de pagini (în ediția pe care o folosesc aici), ci, să zicem, numai jumătate din ele? O carte groasă, cu multe personaje şi acțiune ramificată complicat, detalii en masse, imposibil de reținut, conversații peste conversații, lungi, şi infinite digresiuni cu subiecte extrem de diverse – istorie, politică, ştiință, artă – actuale atunci, la data apariției romanului, desigur, dar departe acum de preocupările noastre. O carte uitată a unui autor ca şi uitat: de ce am pleda pentru redescoperirea ei, deşi nu suntem siguri că ea ar face față astăzi probei elementare la care ar supune-o orice cititor, lizibilitatea. Norocul din trecut, doar el, nu ajunge pentru a amenda ca pe o nedreptate tăcerea din prezent în jurul acestei cărți. Întrebarea-parolă de-acum optzeci de ani: „L-ai citit pe Ghyka?” este astăzi de neimaginat. Probabilă mi se pare, din păcate, alta, şi anume: „Să-l mai citim pe Matila Ghyka?” S-o formulăm altfel, mai chibzuit: a ajuns romanul lui Matila Ghyka cu adevărat definitiv desuet şi total ilizibil? Un răspuns afirmativ mi se pare lipsit de legitimitate în stadiul actual al receptării. Propunerea mea este aceea de a reciti cartea înainte de a-i decide soarta. Apelul nu se adresează în acest moment unui public care acceptă fără rezerve primatul plăcerii, mai exact al euforiei estetice în întâlnirea cu literatura. Cazul Matila Ghyka solicită în mod evident implicarea cititorilor-instanță, iubitori şi ei de opere reuşite, fără îndoială, dar conştienți totodată de responsabilitatea lor profesională față de fenomenul literar, ’consumatori’ avizați şi capabili să-şi controleze emotivitatea, dacă ea dăunează lucidității, deprinşi să abordeze cu calm şi seriozitate die Sachen selbst – obiectele literare care li se prezintă pentru expertiză şi evaluare. O pledoarie pentru această obiectivitate în raport cu literatura este, desigur, în principiu, superfluă şi chiar jenantă, dar drama extraordinară, de neînțeles, a scriitorului Matila Ghyka ne confruntă din nou cu imperativele de bază ale receptării, cu îndatoririle bine ştiute şi culpele ei, inevitabile. Înainte de a pronunța un verdict global în privința valorii lui, înainte de a-l repudia sau recomanda, trebuie aşadar să studiem cu atenție romanul Pluie d’étoiles, mai exact: să continuăm şi aprofundăm analiza lui, operație a cărei inițiativă – subliniem – nu ne aparține, şi care a înregistrat deja în ultimii ani câteva succese notabile. Asemenea „exerciții” de „răbdare”, cu blânda/dârza asceză pe care ele o pretind, pot găsi în final o răsplată generoasă: descoperiri cu totul neaşteptate, extrem de interesante, fermecătoare adesea, uneori chiar senzaționale, „admirație” pentru un autor fără noroc, ajuns după o clipă de glorie ca şi necunoscut, şi nu numai în România: a fost cândva „pretutindeni”, nu mai e, în zilele noastre, „nicăieri”. 

 

1. „Ploaie de stele”: Un titlu impropriu? Titlu strategic? Titlu inspirat

 

„Matila Ghyka rămâne o figură de prim rang în intelectualitatea interbelică, fără de care istoria culturală a României rămâne incompletă. După cum teoriile lui, scrutate meticulos, ar duce la rezultate dintre cele mai interesante.”

 

„L-ați citit pe Matila Ghyka?” De la apelul lui Virgil Nemoianu a trecut deja peste jumătate de deceniu!

Dacă reclamăm posteritatea pentru nedreptatea ei în raport cu Matila Ghyka, să nu uităm că Justiția, în numele căreia pretindem că protestăm, a asistat în mod tradițional litigiile legată la ochi. Nu indivizi se aşază în talgerele balanței ei, ci cauze. Dar nu este deloc uşor în cazul de față să faci abstracție, cântărindu-i romanul, de persoana autorului, să nu-i simți permanent alături, dominantă, statura uriaşă. De altfel, aura omului a precedat şi pregătit în mediul cultural al epocii apariția romancierului. Şi lucrul este de înțeles. Progenitură de neam mare, strănepot de domnitor, cosmopolit şi poliglot, erudit, ajuns în funcții înalte şi distins cu înalte decorații europene, născut în Moldova, crescut şi educat în Franța, absolvent al unor instituții de studiu de mare prestigiu, ofițer de marină, inginer, doctor în drept, diplomat, profesor universitar, estetician, matematician, memorialist, romancier şi traducător. Dacă ții seama, dincolo de această carte de vizită aproape neverosimilă, şi de datele secundare ale personajului – pasiuni, performanțe, hobby-uri: călătoriile, colecțiile, filmul, gimnastica, printre altele – te vei strădui zadarnic să nu ’vezi’ chiar şi cu ochii legați că, abordându-i opera, te implici într-o chestiune care te depăşeşte. Salutând Le Nombre d’Or, Valéry exulta:

 

„Ce livre manquait. Il existe. Il condense ce qu’il y a de précis en ésthétique. Je m’émerveille de l’étendue de votre information. J’admire surtout le modèle personnel que vous imprimez à une matière si considérable et si complexe. […] 

Quel poème que l’analyse de Ø!

Vous chantez cette prodigieuse et protéique expression, cette grandeur dont l’ubiquïté et la prolifération font songer à quelque ‘invariant’ important de notre système sensoriel, - vous la célébrez avec une science et une sorte d’enthousiasme tout délicieux pour moi.” 

 

Entuziasmul lui Valéry nu lasă dubii, dar ce faci dacă nu cunoşti semnificația „prodigiosului” Ø? Atunci, dacă nu abdici, îți delimitezi cu grijă perimetrul în interiorul căruia poți lucra cu modestie, onest şi util. Şi constați, „scrutând meticulos”, că sunt şi la această scară încă multe lucruri de făcut – şi, într-adevăr, multe enigme de semnalat.

Să începem cu o întrebare cât se poate de firească, pe care, în mod ciudat, puțini dintre puținii cunoscători ai subiectului nostru par să şi-o fi pus: de ce se numeşte romanul lui Matila Ghyka Pluie d’étoiles? La ce se referă acest titlu?

Chestiune în sine elementară, dar care în cazul de față îți creează probleme, deschide, totodată, perspective exegetice nebănuite. Răspunsul survine foarte târziu în text, şi anume după ce cititorul a trecut deja de mijlocul cărții (bornă pe care, gândindu-ne la publicul ’normal’, o consideram deja iluzorie): în capitolul zece din cele paisprezece câte numără în total romanul. La Matila Ghyka, promotor al esteticii proporțiilor şi teoretician al esenței matematice a armoniei, o asemenea particularitate structurală reprezintă, cu siguranță, rezultatul unui calcul în baza „numărului de aur”. Nu încercăm, însă, să pătrundem până la acest secret, drumul într-acolo rămâne rezervat inițiaților în esoterismul matilan. Ne mulțumim să reținem semnificația „ploii de stele”, aşa cum o dezvăluie ultima frază a capitolului menționat:

 

„[...] fermant les yeux, il [Dégo] sentit à nouveau sur ses paupières la caresse parfumée d’une chevelure changée en pluie d’étoiles.”

 

Pleoapele sunt ale lui Maximilian Dego, părul care le mângâie aparține colegei lui, Dorotea Dux, iar scena (de dragoste) se petrece în parcul Palatului Lobkowitz din Praga, pe data de 20 iunie 1929, într-o vineri, la începutul după-amiezii. (Cei doi se cunosc de aproape cinci luni, de la birou. Ei îl însoțesc acum pe şeful lor, Maleen-Louis, referendar tehnic şi membru în Secretariatul General al Comisiei Internaționale a Dunării, în vizita sa oficială în Cehoslovacia. Aici tinerii sunt de fapt ’acasă’: Praga este oraşul natal al lui Dego, iar familia Doroteei trăieşte de generații în Alt-Gitschin, orăşel istoric din Boemia.) Enigma titlului primeşte, în sfârşit, o explicație, dar soluția – un miracol interior: părul iubitei preschimbat în ploaie de stele – nu clarifică în întregime intențiile autorului. Dimpotrivă, ea generează o nouă enigmă.

Intitulându-şi astfel romanul, Ghyka indică, de bună seamă, firul epic asupra căruia trebuie să se concentreze atenția cititorului – povestea de dragoste a doi tineri de neam mare, distinşi în toate privințele, un basm modern, început în birourile Comisiei Internaționale a Dunării din Viena (CID). Dar cum explicația este mult amânată, cititorul nu ajunge la timp în posesia cheii de lectură recomandate/dorite de autor. Or, cu structura lui arborescentă şi tematica diversificată peste măsura comună, romanul ne solicită interesul în direcții multiple. Chiar ignorând componenta sa personal-memorialistică (cum ne-am propus), fie că e vorba de imaginea Vienei postbelice sau de activitatea CID-ei, de fenomenene socio-morale sau de evenimente culturale, de tendințe politice şi demersuri diplomatice, de biografii frânte sau deviate de cataclismul Primului Război Mondial etc., romanul lui Ghyka trezeşte aşteptări pentru care „ploaia de stele” din părul frumoasei fete nu constituie o împlinire. Nici chiar dacă se ştie deja că posesoarea minunatei coame nu este Dorotea Dux, o simplă secretară-dactilografă, cum se credea la început şi crede încă colegul ei îndrăgostit, ci Prințesa Thea de Wallenstein, nepoata ultimului Prinț de Wallenstein, protejat al Împăratului Franz-Joseph, ultima descendentă (la moartea bunicului) a marelui Albrecht Wenzel Eusebius de Wallenstein, Generalissimus al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, Comandant Suprem al trupelor acestuia şi erou cu maximă, eternă faimă literară al Războiului de Treizeci de Ani. Ciudat rămâne, totuşi, accentul semantic pus de autor prin titlul ales.

Sensul complet al titlului rămâne enigmatic şi pentru că, în sistemul personajelor angrenate în diegeza romanului, poziția centrală nu-i revine tânărului îndrăgostit, Dego, stropit de ploaia de stele, copleşit de fericire şi noroc, ci şefului său, mult mai în vârstă, de la CID. Chiar dacă nu recunoaşte în acest Baron Napoleon-Uldaric de Maleen-Louis, fost „căpitan de corvetă”, un alter ego al autorului, cititorul (legat la ochi) evaluează fără ezitare importanța imanentă a personajului. El este subiectul acțiunii principale, al regentei în macrofraza narativă. Or, deşi furat şi el încă o dată, în ciuda decepțiilor deja suferite, de himera iubirii supreme, Maleen-Louis se desmeticeşte repede şi se întoarce pe pământ: se recunoaşte cu melancolie în bărbatul trecut de zenitul vieții, îşi acceptă împăcat destinul de celibatar şi vocația singurătății. În mod paradoxal, cu „ploaia de stele” eroul principal al romanului nu are nici o contingență la nivelul acțiunii, miracolul nu-i ajunge nici măcar la cunoştință. Rolul lui în idila tinerilor este acela de martor involuntar şi auxiliar la cerere, simpatizant, dar în necunoştință de cauză. Să poarte romanul un titlu impropriu? Oricum, dacă ținem seama de el ca indicație de lectură, realizăm că ordinea internă a discursului narativ, ierarhia planurilor semantice nu se lasă uşor elucidată. Cu prima (şi ultima) sa realizare romanescă, Matila Ghyka pune la încercare vigilența interpretului. 

Deşi motivul ei rămâne în parte obscur, ex-centricitatea titlului s-a dovedit, totuşi, la vremea ei, inspirată. Premiul „Rester jeunes”, cu care a fost distins romanul imediat după apariția sa, demonstrează că publicul a acceptat fără suspiciuni cheia oferită de autor şi că, citită astfel, ca basm modern, cartea ’a căzut bine’. Între love story şi middle life crisis nu era, se vede, greu de ales. O infuzie de romantism într-o lume îmbătrânită de experiența încă recentă a Războiului, urâțită de pragmatism, amenințată în nucleul ei spiritual de ruina elitelor şi ascensiunea la putere a maselor? Resuscita în inconştientul multora mitul tinereții şi al erosului triumfător, al reînnoirii ciclice a izvoarelor vieții? 

 

2. Mitos şi eros. Romantism

 

Tematica romanului Pluie d’étoiles este, cum am menționat deja, foarte variată – politico-diplomatică, moral-istorică, erotico-sentimentală, existențială – pentru a ne rezuma aici la dominantele ei. Să vorbim de complexitate sau de eterogenitate? Eventual de paguba colaterală a acesteia, prolixitatea? Eroare! „Scrutarea meticuloasă” va descoperi în fiecare capitol al cărții, sistematic, aceleaşi fine diferențieri tematice, va constata că multiplele nivele semantice se implică reciproc şi determină împreună, prin nenumărate interferențe, unele extrem de subtile, structura discursului narativ. Aşa cum pare să ne recomande tacit autorul, ne concentrăm atenția în această etapă a analizei asupra tramei amoroase, în special asupra „ploii de stele”.

 

„ [...] Il sentit contre lui le buste élastique, contre sa joue la caresse des cheveux; il enfonça ses yeux, sa bouche, dans la vague parfumée, et sombra dans un univers de délices, avec sur ses paupières l’éblouissement, la caresse inouïe d’une pluie d’étoiles.“ 

 

Prima mențiune a sintagmei-titlu în corpul textului se descoperă, cum am spus deja, în capitolul al zecelea, şi anume într-o secvență de extensie modestă (cinci pagini din totalul de douăzeci al capitolului), care marchează însă un prim climax al istoriei de amor: dezvăluire reciprocă a sentimentelor, transă emoțională, maximumul intimității, paroxismul senzualității. Acestui ’apogeu’ erotic îi va urma, două capitole (circa şaizeci de pagini) mai târziu, al doilea climax, surpriza surprizelor: revelarea publică, senzațională, a identității celor doi îndrăgostiți: Alteți Serenissime şi unul şi celălalt, Prințul şi Prințesa de Wallenstein, el – chiar Duce de Friedland, titlul cel mai prețios al marelui predecesor, încărcat de gloria Imperiului dispărut. Documente ascunse, păstrate şi uitate apoi de Iezuiți timp de trei secole, descoperite în arhivele din Roma ale Ordinului, revelă existența ocultă a unei ramuri directe, pe linie masculină, a Generalissimului, al cărei descendent unic şi perfect legitim este Maximilian Dego, desenatorul-cartograf de la CID, văr ca atare al viitoarei sale logodnice, dar, nota bene, compatibil sangvin cu ea. Dovada irefutabilă a identității lui autentice, pentru el însuşi ca şi incredibile, este inelul său, moştenit din tată-n fiu, cu deviza multiseculară a Wallensteinilor, invita invidia („în pofida invidiei”), gravată în interior. Aur, mărire, amor (prințesa este bogată): un cuplu de basm! (Numărăm cu încăpățânre paginile citite – invito fastidio – nu numai pentru că nu excludem prezența unui secret în această zonă, ci şi pentru a risipi aşteptările trezite de caracterul de thriller al romanului, deja stabilit de critici. Aşadar: atenție şi răbdare!) 

Părul iubitei preschimbat într-o ploaie de stele: miracolul simbolizează, fără îndoială, sublimarea erosului, transmutarea corpului terestru în entelehie astrală, accesul prin iubire la o condiție celestă. Recunoaştem fără dificultate o viziune mitică, romantică a iubirii, în concordanță, desigur, cu modalitatea estetică, naivă şi desuetă, am fi zis, aleasă de autor pentru a enunța istoria celor doi tineri, basmul.

Adecvat este şi cadrul în care se produce miracolul: parc străvechi, solitar, un lac în mijloc, la mijlocul lacului – o insuliță cu un mic templu antic în mijloc, luminiş la umbra copacilor multiseculari etc. Dar Ghyka ne uimeşte (şi) aici cu darul lui de a descoperi în realitatea cunoscută tuturor, amenințată de banalizare, un univers paralel – ’irealitatea’ căreia în mod tainic, discret, adesea inconştient, îi ducem dorul, poezia a cărei dispariție din lumea modernă o acuzăm cu glas tare. În universul romancierului Ghyka, aura inefabilului apare frecvent ca dar final al erudiției. Miracolul ploii astrale, bunăoară, se petrece într-un loc cunoscut şi accesibil practic oricui. Fiecare dintre noi poate ajunge acolo, dacă-l împinge curiozitatea. Este vorba de Praga, de colina Hradschin şi de Palatul Lobkowitz situat în apropiere, pe Laurenzi Berg (colina Pet?ín). Toate ghidurile Pragăi te îndrumă spre acest obiectiv, capodoperă a arhitecturii baroce din Boemia. Toate îți dovedesc, concomitent, cât de corect şi amănunțit descrie Matila Ghyka itinerariul celor doi tineri, Dego şi Dorotea, în secvența ploii de stele. Dar cunoştințele de istorie, arhitectură, botanică etc. pe care ni le împărtăşeşte autorul nu sunt numai abundente şi extrem de precise, ca scoase dintr-o vastă enciclopedie. Ele au o calitate suplimentară, grație căreia discursul erudit devine interesant într-un mod care depăşeşte cerințele strict intelectuale. Localizările lui Ghyka transfigurează ambianța acțiunii, îi insuflă o frumusețe misterioasă, o magie provenind din vechimea urmelor culturale, din strălucirea fantomatică a generațiilor de nobili eroi dispăruți, ctitorii nemuritoarelor reşedințe – un potențial semantic care aprinde în capul cititorului sensibil pâlpâiri supranatuarale. Şi atunci, dacă astfel inspirat, iei ca turist, astăzi, urma cuplului de basm D&D şi ajungi la Ambasada Germană – ea îşi are din anul 1973 sediul în Palatul Lobkowitz – înțelegi altfel rațiunea istoriei. Nimeni nu poate uita că acolo şi-au căutat adăpost în 1989 transfugii estgermani vânați de autoritățile comuniste. Salvarea lor a rămas în conştiința europeană ca moment inaugural al miracolului secolului: căderea comunismului. Din balconul din care a anunțat disperaților mesajul fericit, ministrul Hans-Dieter Genscher vedea pajiştea pe care, cu peste cincizeci de ani mai înainte, ca în vis, Matila Ghyka şi-a văzut eroii fericiți sub ploaia de stele. Romantism vizionar?

La data vizitei imaginate de Ghyka, Palatul tocmai trecea, în realitate, din proprietatea străvechii familii Lobkowitz în cea a recentului stat cehoslovac, aşa că parcul trebuie să fi constituit în viziunea romancierului o insulă a trecutului şi o invitație, totodată, la „căutarea timpului pierdut” – timpul vechii Europe şi al marilor ginți nobile, custozii magnifici ai Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Frumoasa Dorotea primeşte cheia parcului din mâna unor paznici bătrâni, şi arealul disputat la nivel politic şi oficial pierdut pentru posesorii legitimi intră din voința romancierului, pentru o clipă, în posesiunea tânărului cuplu princiar, care nu-l va revendica niciodată Puterii, nici măcar mental, dar nici nu-l va părăsi înainte de a-l fi transformat într-o grădină mirifică a Iubirii şi de-a se fi transformat el însuşi într-un cuplu ceresc. Hierogamia simbolizează, odată cu salvarea neamului Wallensteinilor, şansa unei supraviețuiri a idealului aristocratic pe care cei doi îl personifică.

Profuziunea referințelor savante, ca şi a detaliilor circumstanțiale ajunge, totuşi, adesea deconcertantă. Ea tărăgănează ritmul acțiunii, scade tensiunea epică, uneori până la limita suportabilului. Să vorbim de un exces şi să-l considerăm simptomul unei disfuncții – un diletantism de înaltă, excepțională calitate, fără îndoială, dar nociv pe plan literar? Care este estetica acestor (dis)proporții? Să ne reducem atunci pretențiile? Sau să reluăm cu răbdare analiza?

 

3. Hermetism, fantastic, décadence: un motto de rău augur?

 

O „ploaie de stele”: miracolul Iubirii, am înțeles; dar de ce tocmai acest fenomen?

Capitolul pe care-l „scrutăm” se încheie cu stațiunea protagonistului – ultimul Wallenstein, reținem, dar care nu-şi cunoaşte încă identitatea adevărată – în Biserica Týn, la picioarele monumentului funerar al lui Tycho Brahé (1546-1601), „matematician imperial” la curtea lui Rudolf al II-lea. Or, cum aflăm cu un mic efort de edificare, colaboratorul şi discipolul lui Brahé, Johannes Kepler (1571-1630), concurase cu Providența la urzirea destinului lui Albrecht von Wallenstein, a marelui Comandant: acesta crezuse orbeşte în oroscopul pe care i-l elaborase Kepler şi contribuise, se pare, benevol la adeverirea lui, inclusiv a finalului tragic. Pe de altă parte, numele lui Tycho Brahé însuşi, astronomul cel mai important al epocii, astrolog genial şi alchimist, constructorul celor mai performante instrumente de optică astrală ale vremii, autorul celui mai cuprinzător şi exact registru astral de care dispuseseră savanții vreodată – 1006 stele! –, a rămas în istoria astronomiei asociat nu numai cu un nou model al sistemului nostru planetar („modelul tychonian al Universului”), ci şi cu o stea – nova stella – pe care nimeni nu o mai văzuse înaintea lui şi nici nu avea să o mai vadă în decursul mai multor generații. Apariția acestei supernova în 1572, denumite Nova lui Tycho, constituie – se spune – unul dintre cele mai importante evenimente din istoria astronomiei, iar Tycho Brahé a explicat fenomenul într-un amplu tratat, De nova Stella (De nova et nullius aevi memoria prius visa Stella, 1573). Rămas timp de patru secole în umbra lui Kepler, Brahé a fost redescoperit la începutul secolului trecut. Opera lui completă a fost editată în anii 1913-1929!

Această nouă explicație a titlului Pluie d’étoiles confirmă presupunerea noastră legată de interferența (multiplă) a planurilor tematice şi coerența semantică (ermetică, adesea) a discursului. Descoperim, totodată, un cifru important, cu o recurență notabilă în text, steaua. Incidența secretă, de ordinul metonimiei, a miracolului erotic – părul Iubitei transformat în ploaie de stele – cu astrologia, conexiune uimitoare realizată de popasul Îndrăgostitului la mormântul lui Tycho Brahé, ne readuce în memorie, în mod senzațional, aş spune, fraza aleasă de Ghyka din Ligeia lui Poe, pentru a deschide ca motto romanul:

 

„Ces yeux! ces larges, ces brillantes, ces divines prunelles! elles étaient devenues pour moi les étoiles jumelles de Léda, et moi j’étais pour elles le plus fervent des astrologues.”

 

Astrologia, stelele, ochii fascinanți ai Femeii: imensitatea universului şi corespondențele infinite, misterioase care îl țin laolaltă. Curiozitatea şi plăcerea, erudiția şi pasiunea, cunoştințele şi fantasmele: lumea romanului lui Ghyka este extrem de întinsă, bogată şi variată, fără a cădea în eteroclit, fără a risca dispersiunea. Ipoteza unui proiect romanesc original, absolut personal şi extraordinar ca şi autorul lui, mi se pare a câştiga în plauzibilitate. Spunea Valéry: „Mă uimeşte amploarea informației Dumneavoastră; admir mai ales modelul personal pe care-l imprimați unei materii atât de vaste şi de complexe.”

 

„Il sentit contre lui le buste élastique, contre sa joue la caresse des cheveux; il enfonça ses yeux, sa bouche, dans la vague parfumée, et sombra dans un univers de délices, avec sur ses paupières l’éblouissement, la caresse inouïe d’une pluie d’étoiles...”

 

Mângâierea părului pe obraji, parfumul lui ca un val de mare, cufundarea într-o lume de delicii indicibile... Este greu, citind acest pasaj, să nu percepi ecouri ale splendidului poem baudelaireian, La chevelure, reminiscențe dintr-o Cântare a cântărilor modernă, profană şi păcătoasă: „O toison, moutonnant jusque sur l’encolure!/ O boucles! O parfum chargé de nonchaloir!/ Extase!” etc., etc. Urmând însă pista indicată de motto-ul romanului, ne amintim că puterea secretă, fascinantă a Ligeei este distribuită între ochii femeii şi părul ei – elemente indestructibile ale persoanei, cum se va revela în final. Ne amintim că la moartea Ligeei, ochii şi părul ei îşi caută în taină o nouă gazdă şi o găsesc, reanimând trupul (cadavrul proaspăt încă?) al unei muribunde (defuncte?). Femeia care s-a substituit Ligeei, luându-i locul în viața soțului văduv, învinge moartea ca avatar al predecesoarei sale şi, dată fiind proveniența transplantului salvator – ochii şi părul –, supraviețuieşte cu un statut echivoc, de criptostrigoi.

Cititorul lui Ghyka nu trebuie să treacă de mijlocul romanului ca să descopere de abia în secvența erotică de care ne ocupăm, în ploaia de stele care-i marchează momentul culminant, justificarea motto-ului. Se înțelege după puține pagini că ochii şi părul conțin şi în universul imaginar al Ploii de stele chintesența feminității. Ne întâlnim cu acest binom mitic de la primele peripeții sentimentale, extrem de timide, de altfel, ale protagonistului, Baronul de Maleen-Louis, şi-l reîntâlnim ulterior în toate emoțiile, amintirile, visele sau simplele vibrații de curiozitate pe care le suscită în distins-delicatul diplomat, fost „căpitan de corvetă”, prezențele feminine. Dar registrul estetic preferat de Matila Ghyka se situează departe de goticul morbid-terifiant al modelului american, chiar la antipodul lui, am fi tentați să spunem la primul contact cu tipologia romanului. Ochii femeii ideale la care visează aristocratul austriac nu sunt negri – stele întunecate, ca în reprezentarea oximoronică a lui Poe –, dar nici albaştri, şi nici verzi, alternativele obişnuite, ci mai deschişi la culoare, gri, cenuşii, iar părul frumoasei, neapărat bogat şi rebel, trebuie să fie blond cendré, realizând, aşadar, împreună cu ochii (şi pielea albă, îndeobşte) o rară şi subtilă armonie cromatică, în nuanțe pastelate de gri, deosebite mai curând prin gradul lor de transparență, luminozitate şi strălucire – efecte care, conotativ, ’imortalizează’ corpul feminin, această coloristică specială asociindu-l cu metalele şi mineralele, prețioase şi unele şi celelalte, cvasieterne. La celălalt pol al spectrului cromatic, ne amintim, „les divines prunelles” ale Ligeei emit raze negre, iar părul ei este „mai negru decât aripile Miazănopții”, mai întunecat decât bezna orei din urmă, îmbrăcată în „pene de corb” 

Preferința lui Matila Ghyka pentru un ideal ’luminos’ de frumusețe feminină nu denotă neapărat, automat, o optică naiv romantică, ingenuă, sensibilă doar la angelismul femeii, oricât de bine ar concorda aceasta cu pornirea sublimă, celestă, ascensionistă a erosului masculin – dimensiune deja semnalată în analiza precedentă. Intertextul care a prins deja contur grație motto-ului ne previne că motivele înseşi care domină planul erotic al romanului lui Ghyka – privirea şi părul femeii – au o tradiție literară complicată, extrem de prețioasă, dar şi apăsătoare, parțial chiar „sulfuroasă”: alături de goticul anglosaxon, proza franceză simbolist-decadentă a sfârşitului de secol.

Dar dacă în Pluie d’étoiles ne întâmpină spiritul fin de siècle, aducând cu el inevitabil un aer (dezavantajos) de déjà vu, cauza nu este de căutat imediat în zona sechelelor livreşti. În realitate – realitatea ficțiunii – eroul lui Ghyka este un crepuscular: el trăieşte în 1928, la Viena, un alt fin de siècle – al Austriei după dispariția Imperiului. În centrul continentului, Primul Război Mondial a pus capăt „secolului” vechi, nu borna calendaristică 1900. În 1918 a murit pentru austrieci vechea Europă – şi nu un secol de viață istorică, ci un mileniu, şi nu o mie de ani de simplă subsistență în istorie, ci un Ev uriaş, condus de mitomotorica Sfântului Imperiu Roman. Or, dacă dăm crezare unui cunoscător intim al fenomenului, Karl-Joris Huysmanns, toate „sfârşiturile de secol” seamănă între ele, toate sunt stăpânite de nelinişte şi angoasă. Trebuie prin urmare să presupunem că aceasta va fi şi încărcătura semantică autentică pe care o poartă deopotrivă, în ciuda asincroniei fenomenelor care au generat-o, atât tipologia deja pusă în scenă de decadenții francezi, cât şi corespondentul ei centraleuropean, postbelic.

Dar ce rămâne din imaginarul celor dintâi dacă omitem tipul femme fatale? Nu provine populația feminină a universului decadent, în majoritatea ei şi prin exemplarele cele mai caracteristice, din această teribilă Mamă? Ea apare/se ascunde pretutindeni, proliferând cu o vitalitate monstruoasă: diabolicele (Barbey d’Aurevilly), satanicele (Huysmanns), vampirii – „les mortes amoureuses” (Théophile Gautier) –, statuile sau păpuşile şi automatele animate (Prosper Mérimée, Villiers de l´Isle-Adam), dar şi femeia-copil, femeia fragilă etc., etc.: toate aceste specimene derivă din aceeaşi matrice, poartă sigiliul aceluiaşi prototip. În contextul unor asemenea reprezentări fantastice, de esență anxios-misogină, este stringent logic – logica aberației – că frumusețea feminină constituie o primejdie şi că atracția pe care ea o exercită se întoarce ’pe dos’ în psihicul partenerului, fiind resimțită ca sfidare şi prevestire a unei înfrângeri iminente, catastrofice. O frumusețe urâtă! Tocmai ochii şi părul, gloria femeii, posedă/trădează o forță de atac, aservire şi anihilare, a cărei malignitate este direct proporțională cu şarmul lor.

 

4. Das Unheimliche: Subtext sau abisul de sub text?

 

„[…] il avait vu s’avancer vers lui une jeune fille vêtue de blanc qui le regardait déjà, et dont les yeux sous le grand chapeau de paille le brûlèrent au passage; ce fut une grande étincelle jamais encore ressentie; deux yeux immenses dont le regard clair, intense dardait ses rayons comme une flamme, grisait comme un philtre. Et une démarche de jeune déesse.”

 

Nu, nu cităm din Monsieur de Phocas a lui Jean Lorrain (1901), culme a fantasticului fin de siècle inspirat de ochii feminini, ci din Pluie d’étoiles. Micul ocol intertextual care a precedat ne-a edificat în privința tradiției în care se situează în mod firesc romanul lui Ghyka şi ne-a avertizat şi asupra proastei reputații, care, meritate sau nu, a împiedicat totuşi multă vreme intrarea acelei literaturi deocheate, cum spuneam, în bibliotecile persoanelor „cu gust”. Probabil că pasajul citat, doar el, nu trezeşte totuşi suspiciuni majore, deşi ochii imenşi, arzători, cu privirea lor intensă, care săgetează şi arde, amețeşte şi narcotizează, în combinație cu mersul supraomenesc, trimite deja la figura – şi ea emblemă finseculistă – a Meduzei. Trebuie acum spus că asemenea întâlniri-şoc cu reprezentantele sexului opus se repetă în diegeza romanului cu insistență şi că ele caracterizează experiența erotică a personajului principal. Să vorbim atunci, confruntând asemenea drame-traume „unheimlich” (straniul în definiția lui Freud) cu idila tânărului cuplu de prinți şi feeria miracolului care o consacră in coelis, de un dualism erotic şi, în consecință, de o sciziune a imaginarului proiectat de roman? Dar nu ar dezorganiza asemenea discordanță proiectul romanesc în ansamblul lui? Nu i-ar compromite el estetica? Sau poate ne-au rămas ascunse până acum maleficiile cele mai perfide ale erosului? Să zacă şi în frumoasa Prințesă de Wallenstein un monstru? Să fie şi ea un avatar al Ligeei? un criptostrigoi? 

Să ne amintim: „ […] sur ses paupières l’éblouissement, la caresse inouïe d’une pluie d’étoiles”: pe pleoapele închise simte tânărul prinț părul iubitei transmutat în ploaie de stele. Şi ea? În ora de grație a Sărutului (pentru a rezuma într-un cuvânt secvența erotică de vârf a romanului) Prințesa ține ochii închişi! 

„On est prié de fermer les yeux!“ „Rugăm închideți ochii!” Potrivit faimoasei demonstrații freudiene, rugămintea camuflează o interdiție drastică: „Privitul oprit”. În avertismul primit în vis, în ajunul înmormântării tatălui său, Freud desluşeşte exasperarea ancestrală suscitată de privire, privirea proprie, aruncată asupra lumii – ochii lui Oedip –, ca şi privirea Celuilalt, îndreptată asupra mea – ochii Meduzei, de pildă. Dacă motivul privirii (în conjuncție sau nu cu cel al părului feminin) mobilizează dincolo de intențiile autorului Ghyka şi fondul său intim, inconştient, atunci textul romanului îi va scăpa intermitent de sub control. Fantasma îşi va trăda prezența la modul subversiunii. Urmele ei vor fi mai mult de ghicit decât de găsit. Vor da de bănuit anumite ciudățenii ale discursului, detalii ce trec de obicei neobservate la prima lectură, scăpări minuscule, din categoria „actelor ratate” („Fehlleistungen”), dacă nu pure bizarerii, inclasabile, dar, oricum, suspecte. Certificând romanului lui Ghyka o dimensiune abisală, fantasmatică, vom câştiga un argument contra acuzației deja prevăzute, redutabile, greu totuşi de evitat: diletantismul, cu trena lungă a pejorativelor: artificialitate, epigonism, laxitate estetică etc., etc.

În cazul unui autor fenomenal de inteligent şi cultivat ca Matila Ghyka, recunoscut de mari autorități pentru puterea cu care-şi stăpâneşte materia lucrărilor, decizia de a pătrunde în abisul de sub text poate atrage şi ea lectura într-o capcană: arcanele instalate de autorul însuşi. La un asemenea subtext amenajat cu bună ştiință trimite un detaliu – pentru a ne limita aici la un singur exemplu – care revine insistent în amintirile şi reveriile protagonisului, „căpitanul de corvetă” Maleen-Louis: lunga campanie în Oceanul Pacific, la care participase în tinerețe, la bordul navei numite Mélusine. Şi iată-ne puşi de acest nume în prezența unei figuri marcante a repertoriului medieval de monştri femini. Ne amintim: Raimond, soțul gelos, încalcă interdicția impusă de Melusina şi-şi surprinde soția goală în baie:

 

„[Il] vit Mélusine dans un grand bassin de marbre, avec des escaliers qui descendaient jusqu’au fond […] Jusqu’au nombril, elle avait l’apparence d’une femme; à partir du nombril, elle avait une énorme queue de serpent, grosse comme un tonneau, pour mettre les harengs, terriblement longue, avec laquelle elle battait l’eau qu’elle faisait gicler jusqu’à la voûte de la salle.”

 

Fără efort ne putem imagina acum reveriile şi dispozițiile erotice pe care i le inspira tânărului vehicolul care-l purta pe apele necunoscute, fascinante şi primejdioase, ale imensului ocean. Pe un „butoi” plin cu „heringi” uscați nu se vedea el, putem fi siguri, dar valurile furioase, înspumate, aruncând până-n cer stropii sărați, trezeau desigur imagini fantastice ale Puterii care le împingea din adâncime, de sub burta navei numite Melusina. La acelaşi subtext – animalitatea constitutivă a sexului zis slab – fac aluzie majoritatea portretelor feminine din roman, dacă nu prin fizionomia, atunci prin modul de a se mişca, mai ales mersul femeilor, dacă nu prin particularități corporale, atunci prin vestimentație. O adevărată paradă a blănurilor – epatante mantouri, jachete, dar şi accesorii la modă: pălării, gulere, eşarfe, manşete etc. – denotă legătura intimă a sexului frumos cu speciile inferioare. Ultima imagine care captează privirea Baronului, fericit de a se fi întors la Londra, paisprezece ani după expulzarea lui în Austria natală, la izbucnirea războiului: o tânără englezoaică, îmbrăcată în negru, cu o „imensă vulpe roşie de-a curmezişul bustului”, se urcă într-o maşină decapotată neagră, se aşază la volan, şi maşina demarează fără zgomot...

Se mai pot descoperi, oare, în acest discurs hiperelaborat scăpări – ilogisme, inadvertențe, inconsecvențe – greşeli, scurt spus, care să trădeze totuşi urma fantasmei? Să ne înarmăm cu răbdare!