Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter

CE-AR FI FOST DACĂ...!

Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008

Iremediabil captivi

Truism: sîntem iremediabil captivi ai timpului în care trăim. Pe de altă parte, fiind – în acelaşi... timp – visători, utopici, veşnic nemulțumiți de ceea ce avem, ne dorim mereu experiențe noi, cu cît mai inaccesibile, cu atît mai atrăgătoare. De unde înclinația foarte răspîndită a multora de a se imagina în alte decoruri de epocă, fie în trecut, fie în viitor: „Mi-ar plăcea să trăiesc în anul…/mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea…”. Şi mulțimea de narațiuni literare sau cinematografice care exploatează atari înclinații: salturi, confuzii ori încîlceli temporale, ficțiuni fantastice sau speculative, proiecții onirice, ucronii, utopii contrafactuale, „tunelul timpului”, răpiri dintr-o epocă într-alta etc. etc. etc. Totul alimentat de atracția necunoscutului sau – dimpotrivă – de iluzia că ne-am putea retrage în vremuri deja ştiute din cărți, din istorie, din fotografii. Risc sau confort. Fugă de cotidian. Şi – bineînțeles – eterna noastră nevoie de poveste: în sine, ca şi de poveşti compensatorii.
Lucruri seducătoare, intelectualmente stimulative, cu considerabil potențial de expresivitate ideatică şi estetică, dar… teribil de ingenui! Acceptabile ca joc, iluzie, vis, fantasmă a ceea ce am putea sau am fi putut fi. Altfel – foarte contestabile. Şi nu doar pentru că e vorba despre – pur şi simplu – imposibilități, ci şi ca mecanism psihologic. Atunci cînd nu e reverie conştientă de limitele ei ori căutare de soluții narative spectaculoase, tendința de a ne proiecta în alte timpuri nu ilustrează decît slăbiciuni de caracter: incapacitatea de autocunoaştere şi de asumare a sinelui, cu tot cu contextele epocii; şi neîmpliniri, ambiții, frustrări. Nu ne poate fura gîndul că ne-ar fi/ne-ar fi fost mai bine altcîndva decît precara înțelegere a ce este cu adevărat şi în profunzime identitatea individuală, din care ele, contextele de epocă, nu pot fi extirpate şi înlocuite cu altele, căci ar rezulta… alții!

Istoria contrafactuală a literaturii

Ce cărți n-au mai apucat să fie scrise în româneşte, în spațiul românesc? (şi nimic nu ne împiedică să facem acelaşi exercițiu de imaginație la scară europeană sau universală!) E limpede că mai multe decît cele care-au fost aşternute pe hîrtie! Căci, spunînd asta, sîntem în domeniul ipotezelor, adică al neverificabilului, adică al infinitului virtual. Putem visa la opurile pe care le-ar mai fi putut compune marii sau mai micii noştri autori din vre­muri mai vechi ori mai recente, ca şi la capodoperele neîntrupate din cauză că alte genii, şi mai numeroase, n-au izbutit să se manifeste, ratîndu-se înainte de a se dezvălui ca atare…
Mai rezonabil ar fi – poate – să regretăm nefinalizarea unor cărți deja începute, duse dincolo de faza notelor şi bruioanelor, redactate parțial, dar întrerupte de moartea autorilor lor: de la Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Filimon şi pînă la Delirul lui Marin Preda (ambele rămase la cîte un singur volum din două proiectate), exemple sînt destule. Dintre pierderile mai recente, primele la care mă gîndesc sînt Zodia scafandrului, neîncheiată, a lui Mircea Nedelciu şi la Libertate şi cenzură a lui Adrian Marino, din care n-a reuşit să finalizeze decît un volum din trei anunțate.
Orice dispariție e tristă, cu virtualitățile ei neîmplinite cu tot, dar cele mai dureroase cazuri sînt cele ale operelor întrerupte în plină tinerețe a autorilor. Cel mai recent caz autohton: Sorin Stoica, plecat dintre noi la nici 28 de ani. I-au apărut postum două cărți: un jurnal şi o culegere de proze, dar cîte altele ar mai fi putut da?
De parcă disparițiile la alte vîrste ar fi mai „acceptabile”! Dintre foştii mei colegi de cenacluri bucureştene, din anii 1980, s-au stins Mircea Nedelciu în 1999, înainte de a împlini 49 de ani, Mariana Marin în 2003, la 47, şi Ion Stratan, în 2005, la 50. Erau maturi şi încă tineri, aveau proiecte, puteau face încă multe pentru literatura română. Sau Gheorghe Crăciun, plecat în 2006, la 56 de ani.
Mergînd în urmă cu o generație-două: ce-ar mai fi scris – de pildă – Alexandru Ivasiuc, victimă a marelui cutremur din 1977, la nici 44 de ani, Marin Preda, stins la aproape 58, în 1980, Radu Petrescu, infarct la 54 şi jumătate, în 1982, sau Leonid Dimov, stop cardiac în 1987, la aproape 62 de ani? La căderea regimului comunist, Preda ar fi avut 67, Dimov – 64, Radu Petrescu – 62, Ivasiuc – 56. Ce cărți ar mai fi publicat autorul lui Matei Iliescu în postcomunism, ieşind din „estetismul” în care se refugiase ca soluție de subversiune şi protest? Dacă ar fi trăit, ar fi devenit recent octogenar, asemeni lui Mircea Horia Simionescu, „tîrgovişteanul” supraviețuitor. Dimov ar fi avut astăzi 82 de ani. Cum i-ar fi ieşit marea epopee despre care mi-a vorbit într-o noapte a finalului lui de carieră şi a începuturilor mele literare?…

ION BOGDAN LEFTER