post-restant
Nicolae Oprişan
Un poet al evanescenței în flăcări: NICOLAE OPRIŞAN
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014
am inventat groapa pătrată
mult timp înainte de noi
am inventat groapa pătrată
a fost un gest disperat
a fost o noapte gestantă
virgulă, săraca
am transplantat un țărm
şi pescăruşi de rutină
a fost copita unui sabat,
s-a consumat la dejun
virgulă, o regină.
istoria aşa cum o ştim
s-a bâlbâit mereu, frustrată
avea aerul unei erori
şi se privea dintr-o oglindă
virgulă, ridată
ca nişte lopeți simțurile
ca nişte lopeți simțurile mă dezgroapă
sunt un trup perfect printre viscole
sunt multe frânghii în preajmă
privesc cu ochii închişi luna înghețată
amintindu-mi că am fost o aşteptare fără mâini
nu ştiu cine spune
că sunt asemeni copacului care în fiecare noapte
îl visează pe dumnezeu
atunci când îl atingi cu aceeaşi frunză fermecată
somn de reptilă uitat pe cer
cheia ruginită s-a pierdut demult
toate istoriile sunt încuiate
aparții unui loc
încă mai ştii cine eşti
cobori dintr-o febră îmblănită
amintindu-ți de un anume sex
pe care laşitatea întâmplărilor
îl conjugă rar
plânsul, neplânsul lui, respirația timpului
rămân ascunse într-un somn de reptilă
uitat pe cer
(eşti în locul ştiut de dincolo de viață
verdele spălăcit al existenței
îți curge ironic din ochi)
noapte după noapte
morții se întorc timizi pe malul
aceluiaşi râu
pare o stratagemă
să te înalți odată cu peştii în stele
am să mor şi voi nu veți şti
am să mor şi voi nu veți şti
şi
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic
cu nimicul mă veți împărți
la fiecare masă, când hazardul
din vinul băut, va zâmbi
a timp
iar voi veți rămâne cu un senin mai puțin
când veşnicia se va mişca deasupra-mi
complice cu spațiul pe care l-am visat
complice cu sinele pe care îl respiram odată
mă voi preface în somnambulul curcubeu
ce apare după ploaia rece şi beată
iar voi mă veți trăda pentru o altă zi
şi pentru o altă sticlă cu vin
am să mor şi voi nu mă veți găsi
deşi sunt tot aici şi copleşit de taină
mă umplu de nori imateriali până când
mai am puține zări în sufletul meu
dar şi acolo trebuie să vă spun
cresc trandafiri invers, din adânc
iar voi veți rămâne cu o singurătate mai puțin
a fost aici –
veți spune încercând
să dați vina pe destinul implacabil,
să conversați
despre cât de necesară este nevoia de sfârşit
şi cât de oarbă e lumina când răsare
dansând pe moarte
mă veți trăda
pentru un târziu fără nume, fără chip
iar voi veți rămâne cu o moarte mai puțin
în timpul vieții mele elementare
în timpul vieții mele elementare
mergeam într-o direcție necunoscută
irealul din mine era pentru fiecare
întâmplarea pură era indispusă
din cinsprezece ani în cinsprezece ani
mă îmbătam de tine iubito iară
cocori magnolii şi pelicani diafani
cultivau nori cu nesaț afară
semn că eram trist ca ziua de ieri
pierdută veşnic prin buzunare
şi poate ca ziua de mâine, alte seri
fără mâini, fără zațul unei veri rare
semn că trecutul meu era scris
pe rana unei rigori cu pixul
şi că orice rană sângerează timid
nu-mi plăcea deloc necuprinsul
în timpul vieții mele elementare
mergeam într-o direcție necunoscută
irealul din mine era pentru fiecare
construia castele de nisip, o redută
iartă-mă şi tu
pentru că suntem
adesea învinşi
şi ne prefacem în nori
tăcuți, parfumați, temători
ar trebui să fugim
departe de noi
departe de candoarea razei
trezită de culori,
străvezie
iartă-mă şi tu
aşa cum
printre fluturi copacul iartă
sufletul astrului
coborât în iarbă,
fără să ştie
sunt un apus uitat în grajd
sunt un apus uitat în grajd
puțin îmi pasă dacă
mi-e teamă, dacă
mi-e la îndemână o voluptate
sau locuiesc într-o întâmplare
nu-mi mai doresc nimic
niciun fel de mare
ne vom iubi până la următoarea
ta umbră
extazul va ciuguli din palmă nori după nori
voluptate după voluptate
doamne, vreau să-ți pun o întrebare
vom reuşi să stăm la o masă
într-o cârciumă prelungă
ca doi prieteni vechi despărțiți doar de o moarte?