DEBA

 Un loc al copilăriei mele, în care mergeam în fiecare seară, a fost Debarcaderul, de pe marginea lacului Titan, unde se găseau mulți pescari ?i multe bărci din lemn – ce-i drept, nu prea folosite, dar care dădeau farmec locului. „Deba” nu era mai mult decât un părculeț cu nisip pe jos (ce cuprindea un tobogan ro?u, din plastic, câteva leagăne ruginite, două învârtitoare – dintre care una era blocată în nisip, două roți mari de camion, sau de autobuz, pe care săream, ?i multe bare ?i jocuri pentru cățărat), o terasă cu mese ?i bănci din lemn, protejate de ni?te umbrele imense, albe, cu reclame ale unor companii care produceau bere, un bar plăcut, cu o atmosferă specială, având o masă de biliard ?i ferestre mari, ?i un uria? vapor-restaurant, unde nu cred că am stat de mai mult de două ori.

Eu, prietena mea cea mai bună de atunci ?i doi amici înființam mereu cluburi – care niciodată nu țineau; aveam pasiunea pove?tilor de groază spuse în beznă, stând în roțile mari de cauciuc. Odată, în timp ce spuneam aceste pove?ti, cei doi prieteni ne-au mărturisit o întâmplare adevărată, spunând că au auzit doi hoți plănuind să fure o fată care, după descriere, arăta exact ca prietena noastră, ?i ea prezentă, ce chiar s-a speriat. Ne-au spus ?i că, deoarece unul dintre ei a călcat pe o cracă de pom căzută, hoții au început să-i alerge, dar ei au fost, bineînțeles, mai rapizi ?i au ajuns, în siguranță, la părinți.

Inventam pove?ti, ale căror personaje erau „jucate” chiar de noi. Aceste pove?ti începeam mereu cu „să zicem că” ?i deseori continuau cu „soții erau plecați”, „eu aveam puteri”, „noi locuiam în aceea?i casă”, „pe mine mă chema Katherine”, „părinții erau morți” etc. În timp ce „jucam”, dacă cineva se plângea, nemulțumindu-l ceva din „scenariu”, cel mai des, pentru a-l lini?ti, îi aminteam, pe un ton foarte matur, că „ne prefacem!”. Nouă ne plăceau jocurile, eroii din desenele animate, aventurile cu spioni ?i agenți secreți care fac bine lumii, întâmplările neobi?nuite, puterile speciale, secretele ?i basmele. 

Ne jucam de-a orice: de la v-ați ascunselea ?i ?tafeta, până la jocul în care trebuie să te abții din râs (iar cel care râdea, pierdea, făcând totul ?i mai amuzant) sau cel în care trebuie să te abții din clipit.

În părculeț erau multe bare, de care mă cățăram tot timpul. Aveam mâinile pline de bătături ?i picioarele pline de julituri ?i vânătăi. Uneori mi se interzicea să mă mai cațăr pentru restul serii, iar prietena mea cea mai bună hotăra să nu se mai cațăre nici ea, pentru a mă sprijini.

Pe lângă noi, copiii, la Deba erau anumiți oameni, ve?nic acolo, parcă reprezentând locul.

O bătrânică scundă, grasă, cu părul scurt ?i ro?cat, cu pielea închisă la culoare, cu ochelari rotunzi, cu sticlă groasă, la ochi, se muta de pe o bancă pe alta – acolo unde găsea liber ?i stătea revărsată (bălăngănindu-?i picioarele care nu-i ajungeau la asfalt), cu ni?te pungi de rafie pline cu semințe cu coajă neagră, pe corp, pe care le „vindea” (foarte rar am văzut pe cineva cumpărând), strigând cu o voce răgu?ită ?i antipatică: „semințe bune, băieți!” (eu mă întrebam: „?i semințe rele, fete?”). De?i nu prea avea clienți, ea continua să vândă, zi de zi, an de an.

Câțiva oameni de vârstă mijlocie, cu pielea de un maro închis, cu degete butucănoase ?i vocabular urban, vindeau noaptea, târziu, diferite jucării de plastic care se mi?cau, luminau ?i cântau într-o limbă greu de identificat, a?ezate pe ni?te cutii bej de carton, întoarse, pe care le ascundeau în tufi?uri, pentru a le putea lua ?i refolosi pe post de mese, în ziua următoare. Agățate de cele trei rânduri de bare, vopsite în culorile tricolorului (dar de pe care vopseaua se cojise), ce alcătuiau un micul gard din jurul parcului, erau scoase la vânzare ni?te brățări luminoase, de diferite culori, din plastic, ?i care se prindeau cu un fel de capac. De?i cumpăram aproape zilnic brățări din acelea, vânzătorii lor nu uitau niciodată să ne asigure că „dacă le bagi la congelator, rămân aprinse”. La un moment dat, tot cumpărând, ajunsesem să am o geantă plină cu peste treizeci de brățări de acest gen, „stinse”.

Mai era personalul barului: o femeie cu părul blond spre alb, „Cotoroanța”, care ne alunga tot timpul din bar, când voiam să ne jucăm – o dată, din vina ei (sau a noastră), jucându-ne de-a v-ați ascunselea, eu ?i o prietenă era să rămânem blocate într-una din toaletele claustrofobice de acolo, cu lumina stinsă, în timp ce ne ascundeam –; o chelneriță cu unghiile foarte foarte lungi ?i dinții de acela?i fel, ?i un tip înalt cât un plop care tot timpul se uita înainte ?i zâmbea cu gura închisă.

Un câine lene?, cu blana ciufulită, deasă ?i grea, dormea în fiecare vară la soare ?i avea mi?cări atât de lente, încât numai urmărindu-l cu privirea începeai să ca?ti. Nu se mi?ca deloc, iar uneori mu?tele se strângeau în jurul lui ?i, alteori, îi mai rămâneau ?i în groasa blană. Am auzit două femei vorbind despre el; una spuse: „Săracu’ câine”. „Nu mai are mult!” – replică cealaltă. Însă, în cinci ani, pe câine l-am regăsit în acela?i loc, la fel de „plin de viață”, dar pe femei nu. 

Multe lucruri care acum mă fac să zâmbesc s-au petrecut acolo...

La un moment dat, făcând o pauză în timpul unui joc de ?tafetă, când părinții erau în altă parte, un bărbat mare, foarte înalt, ce aducea un pic a palmier, cu pielea bronzată, aproape ro?ie, cu buze cărnoase ?i cu ochelari de soare, îmbrăcat într-o căma?ă în stil hawaii-an, a venit la unul dintre prieteni ?i, fără niciun cuvânt, i-a luat capul în palme ?i l-a pupat zgomotos pe ambii obraji. Apoi l-a lăsat jos ?i a plecat fericit, privind înainte, cu un zâmbet cu gura închisă. A fost ciudat. Am început să râdem în hohote, chiar ?i amicul pupat, după ce a ie?it din starea confuză din care era. Acum, când îmi amintesc de această scenă, de?i îmi vine să râd, mă gândesc că acel străin era, probabil, un om foarte singuratic, care-?i avea copiii plecați, sau cine ?tie ce altă poveste, de ajunsese să pupe copiii altora în parc...

Ob?nuiam să intrăm în bar pe geamul larg deschis, uitându-ne în dreapta ?i în stânga, convin?i că săvâr?im un act de mare curaj. 

De foarte puținele dăți când jucam biliard, ne plictiseam peste jumătate de oră, sau renunțam, pentru că ajungeam să ne certăm din cauza jocului, nu prea pricepându-ne.

Într-o noapte, fiind foarte târziu, împreună cu mai mulți prieteni am plecat acasă cu una dintre umbrelele imense de la terasă, datorită ploii torențiale care nu se mai oprea.

Odată, papagalul verde al unui om, apucând în cioc un bilețel care prezicea „viitorul”, mi-a spus că îmi plac parfumurile scumpe ?i că voi avea trei copii; iar prietenei mele: că va avea cinci copii. Am început să vorbim ce nume le vom pune copiilor, având această pasiune a numelor ?i câteva fixații, de exemplu „Katherine”. Acum mă întreb câtor persoane li s-a zis că vor avea trei sau cinci copii ?i că le plac parfumurile scumpe...

La Debarcader mi-am serbat ?i ziua de ?apte ani. Seara, după ce familia ?i prietenii mi-au cântat „la mulți ani”, am simțit o puternică fericire, ca ?i cum timpul ar fi stat pe loc. Pentru câteva clipe, mi-am privit familia ?i prietenii atât de fericiți ?i bine-dispu?i, ?i am simțit că nu cadourile primite sau banii îmi produceau acea stare, ci oamenii de care eram înconjurată. Am simțit o fericire deloc materială; am simțit ce contează cu adevărat în viață…

Toamna ne aruncam în frunzele de culori superbe, ce acopereau aleile. Primăvara culegeam corcodu?e verzi, necoapte, din tufi?uri, ?i le vindeam în parc, pe „zece mii” – iar unii oameni chiar cumpărau, neralizând sau ignorând faptul că î?i pot lua ?i singuri, pe gratis, la zece metri mai încolo. Iarna ne băteam cu zăpada ?i ne dădeam cu sania, sau mergeam pe lacul înghețat. 

Ambianța lejeră a verii, vântul răcoros al nopții, miezul nopții petrecut sub cerul înstelat, lipsa totală de griji, prietenia sinceră ?i lipsită de interese, râsetele din tot sufletul ?i certurile trecătoare, mi-au rămas în inimă. Anii de la Deba au fost de neuitat.

Pentru noi nu a contat nicio clipă faptul că părculețul de la Deba era descris de unii ca fiind „dărăpănat”, „mult prea vechi” sau „o ruină”, că jocurile erau mai degrabă bucăți de fier nefurate, vopseaua de pe bare se cojea din ce în ce mai mult pe zi ce trecea sau scândurile băncilor dispăreau în mod misterios, nefiind vreodată înlocuite. 

?in minte ultima zi la Deba, într-o seară rece de octombrie. Am aflat că se va demola cu câteva ore înainte, iar motivul nu mi-a fost niciodată clar. Nu ne-a rămas timp nici să ne întristăm. Ne întrebam întruna unde ne vom întâlni de atunci înainte, ?i, în afară de acest lucru, nu prea am vorbit sau nu prea ne-am jucat în acea seară.

Parcul, terasa, barul ?i vapora?ul au dispărut definitiv, ca ?i cum n-ar fi fost vreodată acolo, ca ?i cum locul nostru nici n-ar fi existat.

Totul a dispărut peste noapte, parcă luat de o tornadă. Totul a fost distrus, ?ters, măturat. Nimic lăsat în urmă. Eram deja prin clasa a doua.

Am găsit o însemnare într-un jurnal pe care am încercat să-l țin (dar am e?uat, neavând prea multe de scris), în care spuneam că nu mai pot, fiindcă «Deba» nu va mai fi, se va demola. Spuneam că am plâns, dar m-am lini?tit. Am notat numele prietenilor cunoscuți acolo ?i că un prieten, mai mic, pe care îl cunoscusem doar de câteva zile, m-a înveselit. Când citesc acea pagină, îmi dau seama că în nu mai mult de vreo zece rânduri am putut să descriu acea tristețe, atât de simplu ?i clar, fără metafore sau figuri de stil, fără să-mi bat capul în legătură cu exprimarea.

Adevărul este că nu am nimic rămas de la „Deba”: nicio fotografie, niciun desen, nicio piatră, nimic. Dar amintirea acelui loc – care acum este pustiit, întunecat ?i părăsit, ca ?i cum locul nostru de întâlnire nici n-ar fi existat – mi-a rămas mai vie în memorie decât ar putea face-o orice fotografie ?i orice filmare. În mine, „Deba” este tot acolo, ?i în mintea mea îl văd limpede ?i clar, ca ?i cum nu ar fi dispărut de atâta timp. Cred că, în unele cazuri, ceea ce rămâne în tine contează mai mult decât ceea ce este în prezent. În orice caz, nu doar părculețul vesel ?i împrejurimile atât de plăcute îmi lipsesc cu adevărat, ci viața de atunci; ea mă face să devin melancolică ?i visătoare: viața mult mai calmă, mai simplă, lipsită de angajamente, fără frământări inutile, stres, grabă, ?i altele care probabil într-o zi îmi vor lipsi ?i ele...

 

 

* Pseudonimul literar al Iuliei-Maria Kyçyku, elevă a ?colii Gimnaziale ”Al. I. Cuza” din Bucure?ti (cl. a VIII-a), născută la Bucureşti în 1999. Este fiica scriitorului Ardian Kuciuk.