SCRIITORUL PÂRVAN. SINESTEZII (I)

 Cu puțini ani înainte de apariția monumentalei sinteze istorice reprezentate de Getica (Bucureşti, Cultura Națională, 1926), Vasile Pârvan îşi reuneşte în volum, sub titlul Memoriale (Bucureşti, Cultura Națională, 1923), o serie de texte redactate şi publicate aproximativ în intervalul deceniului precedent.  Aceste texte îl consacră, în mod indubitabil, ca pe unul dintre cei mai originali şi marcanți prozatori români ai vîrstei moderne, interbelice, a culturii noastre literare. 

Analiza propusă identifică, în mod particular în textul intitulat Dies violaris, elemente stilistice şi compoziționale preluate de scriitor din arsenalul teoriei şi practicii poetice antice clasice, greceşti şi latine, al căror cunoscător eminent s-a dovedit a fi, în epocă, inclusiv ca profesor la Universitatea din Bucureşti, filologul clasic Pârvan. Astfel de elemente, întemeiate cu precădere pe tehnica efectului sinestezic, conferă scrisului lui Vasile Pârvan, cu ecouri şi în opera sa ştiințifică, atributele unei literarități / poeticități autentice, rafinate şi complexe în acelaşi timp. 

Autorul Memorialelor propune, încă o dată în cuprinsul culturii literare române – după poezia lui Hasdeu şi proza erudit-eseistică a lui Odobescu –, exemplul unei scriituri modern modelate după multiple tipare literare aparținînd Antichității clasice, reunite într-o sinteză originală, inclusiv prin ineditul expresivității ei. 

 

1. PREAMBUL

 

Cu mai multe decenii în urmă – mai exact, în anul 1967, când apărea cea de-a patra ediție, “revăzută şi adnotată”, a cărții, postum publicate şi în variantă românească, intitulate Dacia. Civilizațiile antice din țările carpato-danubiene, regretatul profesor Radu Vulpe, discipolul direct cel mai valoros şi apropiat al lui Vasile Pârvan, observa că se impune a face o disociere necesară între opera ştiințifică a magistrului, impregnată de un novator spirit de „creație ştiințifică”, pe de o parte, şi, pe de alta, opera sa „cu preocupări filozofice şi sociologice” (ibid.), de care, considera discipolul lui Pârvan, se poate – la rigoare, adăugăm noi – „dispensa un specialist” (ibid.).

Peste câțiva ani, în 1974, cu ocazia publicării celei de-a doua ediții a monografiei pârvaniene dedicate Începuturilor vieții romane la gurile Dunării, reputatul discipol şi continuator direct al şcolii româneşti de istorie veche şi arheologie întemeiate de Vasile Pârvan îşi nuanța poziția şi sublinia unicitatea stilului acestuia, „farmecul” său absolut original, care îl face „unic în literatura noastră ştiințifică”. Radu Vulpe scotea în evidență caracteristicile acestui stil ştiințific unitar la nivelul întregii opere, remarcând şi în „scrisul savant” trăsăturile „producției artistice”, mai exact, cum nu ezită să formuleze discipolul-editor, „însuşirile / ... / unei încântătoare opere literare”, şi anume: „eleganță”, „vioiciune”, „cursivitate”, „expresivă elocvență” (ibid.) – între altele, adăugăm noi.

Aceste esențiale calități ale scrisului pârvanian, care par, în cazul de față aproape exemplar, a dubla calitatea de om de ştiință cu aceea de scriitor, în realitate sunt intrinseci registrului scriptural al întregii opere a autorului, şi nu doar unui sector al acesteia sau anumitor lucrări. Cel care observa, după ştiința noastră primul în ordine exegetică, varietatea şi amplitudinea acestui registru scriptural-stilistic, evidențiind unitatea pe ansamblul operei şi nu separarea schematică, am spune schizoidă, între sectorul aşa-zis „ştiințific” şi cel aşa-zis „eseistico-literar”, a fost un alt regretat continuator al şcolii inițiate de Pârvan, profesorul şi academicianul Emil Condurachi. Succintele sale observații, formulate în bio-bibliografia închinată, în anul 1957, de Academia Română fostului ei vicepreşedinte şi secretar general, sunt perfect valabile şi astăzi. Amprenta stilistică atât de particulară a Geticei (1926) – opus maximum pârvanian – nu se poate înțelege şi percepe fără raportare la celelalte două opere, imediat precedente, în egală măsură autentic ştiințifice, precum Memoriale (1923) şi Idei şi forme istorice. Patru lecții inaugurale (1920). În toate acestea – completăm noi aserțiunea lui Emil Condurachi – există „pagini demne de a figura în orice antologie”. Cu precădere Memorialele „impresionează ca o melopee” (ibid.), pe o gamă care urcă, pe rând, în „frumusețe[a] / ... / gravă şi avântată” a „gândurilor”, „de la căldura reținută din discursul său de recepție la Academia Română – In memoriam Constantini Erbiceanu – la formele melodice şi solemne din «cântecul de jale» şi din «cântecul de biruință» în amintirea camarazilor căzuți în război – Rosalia – sau din «Închinare împăratului Traian la XVIII veacuri de la moarte» – Parentalia”. Cât despre Getica, întreaga exegeză, inclusiv aceea de specialitate, nu doar cea situată în afara ei (exegeza propriu-zis critico-literară), a remarcat – prin intermediul comentariilor editorului Radu Florescu – „limpezimea cristalină” a „stilului lui Pârvan”, elementul de comunicare esențial care face „accesibile concepte, judecăți şi raționamente de un înalt nivel – [nu] numai ştiințific, ci uneori chiar filosofic, în măsura în care afectează fundamente metodologice ale gândirii istorice / … /”.

Pentru a rezuma şi a trece la corpul principal al însemnărilor noastre, vom susține că, dincolo de izolatele poziții negative pe care s-au situat, exclusiv în posteritatea critică imediată a epocii lui Pârvan, unii comentatori, nespecialişti, ai operei acestuia, receptarea obiectivă a prezenței în ştiința istorică şi, de aici, în cultura română a autorului de care ne ocupăm a văzut şi trebuie permanent să vadă relația de întrepătrundere şi perfectă mutualitate organică între demersul riguros al demonstrației logico-ştiințifice şi amplitudinea viziunii imagistice care dă formă substanței conceptuale. Sau, cum admirabil nota Vasile Vetişanu în monografia dedicată “idealului uman şi valorilor vieții” la Pârvan, “Rigorile demonstrației logice sînt completate de potențele imaginii creatoare. / … / Ideea şi imaginea nu mai cunosc obstacole. Ele conlucrează, se întrepătrund, comunică pentru a ne reda geneza întregului gînd.”

Altfel spus, dinapoia savantului, istoric şi arheolog în mod esențial, priveşte peste umăr scriitorul Pârvan. Iar acesta din urmă nu-l lasă niciodată să-l părăsească pe el, scriitorul, nicio clipă măcar, savantul erudit.