SECOLUL 20 SUB PECETEA LUI DAN HĂULICĂ

 Martorul e oricând dator să-şi rostească mărturia, desigur, dar mai ales atunci când a avut şansa, cum am avut eu, să cunoască din interior, aflător fiind în chiar laboratorul plămădirii sale (ca angajat în redacție în 1963 pentru sectorul hispanic), şi să slujească un eveniment major al culturii române?ti: realizarea strălucitei reviste de dialog al artelor şi literatură universală care a fost Secolul 20. Este motivul pentru care prinosul meu de cinstire (al meu doar pentru că eu îi dau glas, nu pentru că mi-ar aparține în exclusivitate) se îndreaptă către omul deosebit care a fost, timp de patru decenii, coordonatorul acelei admirabile înfăptuiri, în încercarea de a schița totodată pledoaria pentru un amplu volum omagial consacrat lui Dan Hăulică.

Cum se întâmplă adesea, nu ştiu dacă ar fi putut cineva să-şi dea seama la începutul anilor 60 de anvergura pe care avea s-o capete acea publicație care pornise la drum destul de modest şi oarecum conjunctural, într-un scurt moment de deschidere bine controlată, sub forma unor caiete desprinse din ESPLA, pentru a se transforma treptat, dintr-o simplă alăturare de pagini literare străine, într-o revistă de sinteză culturală, înscriind chiar pe frontispiciu, cu tot mai multă acoperire, această importantă schimbare de profil. Nicăieri în spațiul central şi est-european de tip sovietic nu s-a petrecut o asemenea transformare de concepție şi de structură a unor publicații similare. 

Principalul merit pentru această decisivă schimbare îi revine incontestabil lui Dan Hăulică, pe atunci un tânăr critic care începuse să se pronunțe cu o surprinzătoare siguranță şi mult curaj atât în chestiuni de literatură, cât şi asupra artelor plastice. Dar, dincolo de aceste două specialități strâns împletite, îl recomanda la conducerea revistei vocația filozofică, întemeierea teoretică ?i o concepție înaltă despre critică, înțeleasă – cu propriile lui cuvinte din 1966, Critică şi sinteză – ca „un amplu instrument de integrare sintetică. Ne trebuie puterea coagulantă a marilor sinteze, aceea care a creat marile stiluri, de ireductibilă organicitate”. Cu o rară iscusință, deloc obişnuită atunci, şi cu o franchețe care se impunea în fața inerțiilor, Dan Hăulică reuşea să împace exigența oficială a directivelor politice cu proclamarea şi apărarea fermă a valorilor durabile, care veneau de departe şi meritau să fie perpetuate dincolo de conjunctural. Atitudinea lui scotea în evidență faptul că întotdeauna ai parte de atâta libertate câtă revendici, pentru care îți iei inima în dinți şi te lupți. 

Cine nu-şi mai aduce aminte oare, dintre cei care au trăit acel moment, de apărarea hotărâtă a memoriei lui Eminescu, atunci când s-a expus public, în mai multe locuri din capitală, macheta de ipsos a lui Baraschi, calificată prompt şi necruțător drept un „clişeu găunos” şi o „confecție rece”? Micul său text sarcastic din 1965 (Acesta nu este Eminescu!) a avut un efect imediat: dispariția infamei machete cu acel fals Eminescu, sculptat „ca un june prim, zâmbindu-şi parcă sieşi complezent”, dar şi un important efect benefic ulterior, ca urmare a semnalării elogioase a unui alt Eminescu, cel sculptat de Gh. Anghel, care-şi va găsi mai târziu locul în fața Ateneului. La moartea lui Anghel, în 1966, calda evocare a criticului se încheie cu îndemnul de a se înălța cât mai grabnic statuile lui Pallady, Luchian, Eminescu, prilej de a sublinia din nou „acuitatea gravă” şi „freamătul poeziei” pe care le conținea Eminescu sculptat de Anghel. 

Revenind asupra poetului (pe care-l va omagia constant, consacrându-i după 89 un număr din Caietele de la Putna, altă ctitorie a sa), într-un text despre Sadoveanu, criticul va mărturisi că nu-i poate concepe figura altfel decât solidară cu destinul său profund: „Între efigiile lui Eminescu o căutăm pe aceea care să proclame, romantic, inexorabilul Luceafărului; aceea, desigur, din anii studenției vieneze, imaginea predestinat frumoasă, robustă, însă totodată visător astrală.”

Revenirile stăruitoare la valorile româneşti durabile, ca puncte de sprijin şi repere sigure, caracterizează întreg demersul integrator al sintezei național-universal, din care face obiectivul major al revistei. Consacrând grupaje importante şi chiar numere întregi unor personalități sau fenomene artistice străine cu rezonanță universală (Malraux, Camus, Calder, Fellini, bunăoară), nu pierde din vedere, ori de câte ori are ocazia, legătura profundă cu manifestări artistice similare sau chiar înrudite din spațiul românesc. Şi aceasta de la nivelul artei populare, în ecuații având drept numitor comun norme şi procedee arhaice, până la manifestările de o acuzată singularitate ?i de un mare rafinament, aparent nerepetabil, în ecuații ce se vor unice. Fiindcă, atunci când te aştepți mai puțin, pot fi găsite totu?i surprinzătoare sugestii de similitudini tipologice în repertoriul inepuizabil al artelor. Iată un bun exemplu, extras din relatarea unei vizite la Muzeul Măslinului, aflat la câțiva kilometri de livada lui Renoir, în comuna Cagnes-le-Haut (numărul Mediterana – milenii de soare). Privind atent vechi prese de ulei şi alte unelte modest patriarhale, gândul îi fuge firesc acasă: „Aşa cum s-ar putea aşeza, la noi, piese de lemn aspru, țărănesc, în clădirea alb masivă a unora din culele Olteniei. Nu-mi pot, de altminteri, interzice această reflecție: ce neaşteptat se întâlnesc civilizațiile, în funcționalitatea gravă a unor unelte de interes primordial! Te gândeşti, pentru o clipă, la satele de unde a plecat Brâncuşi. Stâlpii în torsadă de prin secolul al XVII-lea, desprinşi dintr-o presă de ulei, au ceva din felul venerabil şi esențial în care ştiu să taie lemnul țăranii de la noi”. Asemenea demersuri asociative au caracterizat vastul program imprimat revistei de criticul care descifra sensul epocii într-o „capacitate nouă, fără precedent, de a resuscita ansamblul acumulărilor umanității, de a le aduce la lumină drept stimul şi reper al creației contemporane”. 

Culturile lumii nu sunt gândite separat, cu rutinierul didacticism şcolăresc: cutare cultură are „părțile” ei, aşa cum şi noi avem părțile noastre, ci în împărtăşirea tuturor din marile valori care asigură coerența ansamblului, unitar tocmai prin diversitatea lui rodnică şi întregitoare. 

Răsfoind numere mai vechi sau mai noi dintr-o perioadă întinsă pe durata câtorva decenii bune, se poate uşor constata unitatea admirabilă a întregii serii conduse de Dan Hăulică, pentru care au fost limpezi de la bun început liniile directoare ale unei lungi evoluții organice, profilul, programul vast, concepția sintetică ce luminează ansamblul, într-un cuvânt stilul revistei. ?i, pentru că am pomenit de munca din redacție, trebuie neapărat să subliniez încă un lucru esențial: nu numai natura ?i structurarea problematicii, nu numai altitudinea perspectivei, ci ?i (ba chiar a? spune mai ales) stilul de abordare a chestiunilor, precum ?i stilul de lucru în cadrul redacției ?i al grupului de colaboratori mai mult sau mai puțin permanenți, de la Mihai ?ora, Al. Paleologu ?i Solomon Marcus, printre alții, până la unii tineri aproape necunoscuți pe care avea darul de a-i obliga acordându-le cu generozitate încrederea lui exigentă, toate acestea constituie mai mult decât orice altceva pecetea inconfundabiă a lui Dan Hăulică la Secolul 20. Chiar dacă graba unora i-a smuls numele din caseta consiliului director, spiritul lui a continuat să inspire ani buni publicația ce nu putea fi despărțită de acela care a configurat-o strălucit în perioada maturității depline. Profit de acest ultim accent pentru a relua apelul la constituirea unui grup de inițiativă (Academia prin Eugen Simion, Uniunea Scriitorilor prin Nicolae Manolescu, Fundația “Credință ?i Creație. Academia Zoe Dumitrescu-Bu?ulenga”, Geo ?erban, în calitate de cel mai vechi ?i mai fidel colaborator la revistă) pentru alcătuirea unui volum omagial Dan Hăulică. Secțiunile s-ar profila destul de lesne ?i oarecum de la sine, fiindcă activitatea criticului, de?i foarte variată, posedă câteva ipostaze majore constante: exegetul, ctitorul, animatorul cultural dotat cu o rară dăruire potențatoare ?i multe altele.

Două accente a? vrea să mai pun. Primul prive?te demnitatea disciplinelor spiritului cărora ne consacrăm, sau, altfel spus, ridicarea fiecărui lucru la înălțimea demnității sale. “Cum trebuie scris despre demnitatea arhitecturii?” se întreba criticul într-un eseu de atunci, dar preocuparea pentru demnitate nu se limitează, evident, la acest domeniu particular. Este o preocupare pentru demnitatea fiecărei arte ?i a tuturor împreună, pentru demnitatea fiecărui lucru ?i a tuturor împreună.

La demnitatea lumii a? mai adăuga un accent esențial: încrederea în valorile proprii, însoțită fire?te de strădania ?i de capacitatea de a le afirma. Înainte de toate, încrederea în creația ?i în creativitatea românească “zămislitoare de mituri”. Mitul a constituit ?i constituie, de altfel, o preocupare primordială a criticului, prezentă pe tot parcursul coordonării revistei, prezentă mai târziu bunăoară la ?edința Academiei consacrată lui Mircea Eliade ?i avându-i ca invitați pe Eugen Simion, Alexandru Zub ?i Sorin Dumitrescu, prezentă în numărul Caietelor de la Putna consacrat mitului. Atitudinea netă din anii 60 în favoarea dimensiunii mitice a lucrurilor, în favoarea puterii “de a scoate ideea din faza nerăbdării disociative, a obsesiei polemice ?i a agitației ingenioase, făcând din ea, în schimb, o ființă inepuizabil cuprinzătoare ?i în acela?i timp concretă”, e reluată acum, oportun ?i cu o actualitate sporită, din păcate, de recrudescența unei (la fel de frivole ca atunci) atitudini excesiv negativiste, al cărei singur “curaj” este acela de a demitiza cu orice preț. Fundamentală, pentru a putea contracara astfel de “cochetării” iresponsabile, rămâne, acum ca ?i atunci, încrederea în tradițiile proprii.

A? încheia, de aceea, tocmai pentru a sublinia actualitatea acestui vechi ?i prețios crez nestrămutat, cu rândurile pe care le-a scris în anii 60 despre inserția noastră majoră în problematica lumii: “Măsura clasică, ideală, a lucrurilor e ?i în pământul nostru, nu numai în Hellada sau la Roma, era aici, într-un fel, chiar înainte de ordinea romană; componenta noastră dacică n-a fost doar o dimensiune dionisiacă. Ornamentica folclorului nostru este de o mare severitate geometrică, în contrast flagrant cu exuberanța descriptivă care domină în folclorul popoarelor învecinate. Lucian Blaga a comentat cu sagacitate această trăsătură a sensibilității noastre artistice, cu atât mai revelatoare cu cât dorienii în?i?i, purtătorii a?a-zisului stil sever, geometric, veniseră în Hellada dinspre părțile noastre, de la nordul Dunării. Noi ne întâlnim cu Grecia, cu echilibrul clasicismului, într-un fel spontan, organic, prin aceste anticipații care vin din preistorie, ?i pe care le-a valorificat magnific Brâncu?i. Nicio mirare, deci, că un ilustru teoretician contemporan al ordinii severe, matematizate, a fost românul Mathila Ghyka, gânditor de înaltă ținută, pe care l-a prefațat Valéry”.