UN INTELECTUAL AL LUMII DE IERI

Nicolae Stroescu-Stîni?oară este intelectualul român cu care am purtat cele mai lungi ?i mai consistente discuții, în special pe teme politice, în ultimii ani de zile. Mă suna de la München cel puțin o dată pe săptămână ?i, în discuții care durau de cele mai multe ori peste o oră, despicam firul în patru în chestiuni legate de viața politică românească, analizam demisiile morale din lumea politică sau ale cuno?tințelor noastre comune (unele dintre ele, foste angajate ale postului de radio „Europa Liberă”, pe vremea directoratului său). De multe ori în timpul discuțiilor adopta poziția de avocat al diavolului pentru a smulge ?i ultimele fărâme de argumentație necesare limpezirii unor situații, identificării unei direcții de interpretare menite să pună faptele într-o lumină cât mai apropiată de adevărul lor ultim. De?i schimbul de idei era uneori destul de ascuțit, tonul discuției rămânea mereu acela?i, calm, cordial ?i politicos, ca un joc de ?ah între doi prieteni, a căror singură preocupare este îndreptată spre piesele de pe tabla de joc ?i care, abia la sfâr?itul partidei, par să-?i descopere unul altuia prezența ?i să-?i strângă reciproc mâinile. Dar discuția nu se termina niciodată în clipa în care ambii cădeam de acord asupra valabilității unei interpretări. Următoarea chestiune ridicată era  aceea de a găsi căile cele mai eficiente pentru punerea acelei viziuni în practică. Se întreba cu cine ar putea el să ia legătura pentru a împinge lucrurile în direcția asupra căreia ajunsesem la concluzia că este optimă pentru viitorul României. Eventual, mă ruga să-i fac rost de numerele de telefon ale unor înalți demnitari ai statului, pe care să-i contacteze cu scopul de a-i convinge să susțină ceea ce noi credeam că este varianta utilă pentru țară.

Cam la fel stăteau lucrurile ?i cu prilejul anualelor sale veniri în țară. Doar că atunci discuțiile însuflețite, care durau câte două-trei ore, se purtau față către față, la „Cina” sau la „Pescarul”.

Am încercat în ultimele săptămâni să reconstitui în minte prima mea întâlnire cu domnul Nicolae Stroescu-Stîni?oară. Îmi este realmente imposibil. Vocea sa, pe undele postului de radio „Europa liberă” a fost o constantă în casa noastră, în anii comunismului, încă din anii copilăriei, iar dialogul nostru tot mai consistent în ultima perioadă ne-a apropiat într-o relație de aproape rudenie (dacă nu de sânge, sigur de idei). Prima dedicație pe o carte a sa, datează din anul 2001, dar din conținutul ei rezultă fără tăgadă că, la data respectivă, ne cuno?team deja destul de bine.

Ca intelectual ?i jurnalist, Nicolae Stroescu-Stîni?oară a fost o combinație oarecum paradoxală de credincios devotat ?i hiperraționalist. Un neobosit căutător al adevărului ultim, eliberat de orice urmă de îndoială, verificat ?i răzverificat cu metode ?i din surse diferite, care însă este însuflețit în demersul său de o aură de generozitate, înțelegere umană ?i dragoste pentru oameni de sorginte cre?tină. Un adevăr, oricât de clar revelat este, cu siguranță, o bornă pe drumul cunoa?terii, dar valoarea sa nu este deplină câtă vreme el nu este pus în folosul unui număr cât mai mare de oameni. În scrisul lui Nicolae Stroescu-Stîni?oară, Omul reprezintă elementul central, iar efortul său este acela de a-i înțelege pe toți, de a nu fi incorect față de nimeni de a face adevărul să triumfe la modul generos, cavaleresc, fără ca prin asta să-i jignească pe cei care ar avea ceva de pierdut prin revelarea sa. Într-o lume în alb ?i negru, un umanist precum Nicolae Stroescu-Stîni?oară a fost omul nuanțelor fine. Niciodată nu a ignorat – dimpotrivă - partea de adevăr a celor situați de cealaltă parte a baricadei. Doar a?a cunoa?terea putea să fie deplină. Terorizat parcă de teama de a nu gre?i ?i de a nu nedreptăți pe cineva printr-o concluzie pripită, Nicolae Stroescu-Stîni?oara lăsa de multe ori impresia unui om nehotărât, ?ovăielnic, nesigur de valabilitatea ?i forța ideilor sale, mereu dispus să adopte punctele de vedere ale celuilalt, dacă adusese argumente suficient de bine elaborate, iar nesfâr?itele lui ?iruri de întrebări lămuritoare primiseseră răspunsuri convingătoare. De altfel, atunci când dorea să introducă o idee în discuție, Nicolae Stroescu-Stîni?oară nu începea niciodată precum cei mai mulți dintre oameni cu „Eu cred că...”, ci cu mult mai puțin asumatul, dar infinit mai incitantul la dialog „Ce părere aveți, dacă...”. Urma, aproape obligatoriu un schimb de argumente ?i contraargumente, la capătul căruia fie î?i savura valabilitatea ideii enunțate, fie îmbrăți?a firesc, rațional, fără vreo urmă de orgoliu rănit, punctul de vedere al interlocutorului.

Pe urmele lui Camus, de multe ori împotriva curentului general, a „corectitudinii politice” ?i a ideilor la modă, intelectualul Nicolae Stroescu-Stîni?oară se situa întotdeauna de partea celor slabi, a condamnaților fără posibilitatea de a se apăra, a celor supu?i regulilor abuzive de puteri discreționare, fie că ei se numeau Nicolae Ceau?escu (în parodia de proces din 25 decembrie 1989, scandaloasă pentru un bun credincios precum dl. Stroescu, inclusiv din perspectiva semnificației acestei zile în viața cre?tinătății) sau Mircea Eliade (în scandalul legat de tardiva aducere în discuție a presupusului său antisemitism). De altfel, ca în tot ceea ce a scris de-a lungul vieții, cărturarul Stroescu-Stâni?oară încearcă să păstreze dreapta măsură, să judece probele pro ?i contra, să stabilească gravitatea faptelor cu mintea sa, să le compare cu ale altora, să pună în balanță faptele bune ?i faptele rele ale persoanelor în chestiune. Chiar ?i a?a, la sfâr?itul demersului său se fere?te să-?i asume o concluzie fermă. Ea vine mai degrabă  de la sine, prin deducția cititorului ?i nu-l vizează atât pe Mircea Eliade, cât pe judecătorii săi de circumstanță: „Torționarii pe care îi putem ?ti cu toții trăiesc bini?or ?i dorm lini?tiți. Mircea Eliade, în lungul lui itinerar inițiatic, a semănat idei, unele de eminentă relevanță ?i certă putere germinatoare, altele susceptibile de observații critice sau obiecții, unele senine, altele aventuroase, unele înțelepte, altele gre?ite, însă, mai ales pentru unele plăsmuite acum ?aizeci-?aptezeci de ani, se pare că trebuie pedepsit în contumacie (invincibilă), fără nicio circumstanță atenuantă”. (Nicolae Stroescu-Stîni?oară, Întrezăriri. Itinerare istorice ?i metaistorice, vol. 1, ICR, 2010, pag. 181).

Această filosofie a situării permanente de partea celui mai slab, invocată ?i de Monica Lovinescu în eseurile ?i jurnalele sale, a stat  la baza politicii editoriale a postului de Radio „Europa Liberă”. Într-un excelent interviu cu Ion Cristoiu, reprodus în volumul al doilea al lucrării sale Întrezăriri. Itinerare istorice ?i metaistorice (ICR, 2010) fostul director al departamentului românesc al „Europei Libere” relatează o vizită făcută în România, în anul 1993, în compania a trei directori americani ai legendarului post de radio. Primiți de pre?edintele de atunci, Ion Iliescu acestora li se repro?ează că emisiunile postului sunt antiguvernamentale ?i că sprijină făți? opoziția. Americanii consideră că directorul departamentul românesc este cel mai îndrituit să răspundă acestor acuzații destul de neprotocolare. Dl. Stroescu-Stîni?oară i-a răspuns fostului ?ef al statului că la nivelul direcțiunii postului s-au primit ?i critici pentru o presupusă atitudine excesiv de favorabilă lui Ion Iliescu, că acesta fusese intervievat de două ori înainte de respectiva întâlnire, dar ?i că „este o tradiție a postului Europa Liberă să fie alături de cei slabi, nu de cei puternici.” (p. 187)

În pofida eleganței sale naturale, a bonomiei permanente ?i a deschiderii sale cu totul speciale pentru înțelegea problemele altora, Nicolae Stroescu-Stîni?oară nu a fost un ?ef foarte comod pentru subalternii săi. Adept aproape fanatic al respectării regulilor, nu permitea difuzarea pe post a unor ?tiri care nu fuseseră în prealabil confirmate ?i din alte surse. Situație extrem de frustrantă în ultimii ani ai regimului Ceau?escu, atunci când sursele din țară erau puține ?i informațiile ajunse mai mult sau mai puțin întâmplător în redacție erau aproape imposibil de confirmat. Monica Lovinescu poveste?te într-unul dintre jurnalele sale că, ajunsă aproape la exasperare de refuzul directorului de a da pe post informații despre tot felul de abuzuri ale puterii lui Nicolae Ceau?escu a pus la punct, împreună cu Mihnea Berindei, un fel de rețea prin care jurnali?ti de la „Le Monde” sau „Libération” veneau la Bucure?ti unde, pe lângă întâlnirile oficiale, se întâlneau ?i cu personalități sugerate de Monica Lovinescu. Odată  reîntor?i la Paris, ace?tia scriau articole critice la adresa puterii comuniste, inspirate de informațiile primite de la acei adversari ai regimului sugerați de Monica Lovinescu ?i Mihnea Berindei, iar ulterior, Europa Liberă putea să difuzeze informațiile pe post, având ca surse „Le Monde” ?i/sau „Libération”. E drept, folosind prudența în detrimentul ambiției de anunța primii o ?tire,  utilizând până la exasperarea jurnali?tilor cu spirit combativ procedeul confirmării cu rigurozitatea a diverselor informații, postul de radio Europa Liberă nu a căzut pradă intoxicărilor, diversiunilor, zvonurilor de tot felul, precum alte mass-media. Îmi amintesc că, în zilele revoluției, la Timi?oara se vehicula insistent cifra de 60.000 de morți. Ea a fost anunțată chiar din balconul Operei în ziua de 20 decembrie 1989 când armata  a fraternizat cu populația revoltată. Europa liberă nu a difuzat niciodată această cifră aberantă, răspândită la nivel european de presa din Ungaria ?i Serbia. Mai mult, în primele zile ale revoluției când ora?ul era terorizat de rafalele de focuri de arme automate, eu unul mă simțeam frustrat ?i exasperat de tonul foarte ponderat al relatărilor de la „Europa liberă”, în care se relata despre  revolta de la Timi?oara în termeni de „se pare”, cu precizarea că „s-ar fi înregistrat cel puțin doi morți”.

Nicolae Stroescu-Stîni?oară a deschis ?i o perspectivă nouă asupra dosarelor fostei Securități. Studiindu-?i propriul dosar, a încercat să deducă din calitatea informațiilor cuprinse în note atitudinea pe care informatorul a avut-o față de el (a încercat să-l protejeze, să-l înfunde, să se achite de o sarcină cumva neutru, fără a se expune pe sine, dar ?i fără a deschide căi de atac spre cel în cauză etc.). Concluzia  la care a ajuns este că niciun colaborator al Securității nu seamănă cu altul (lucrurile se complică ?i mai tare dacă se analizează cum au ajuns colaboratori – unii prin ?antaj, alții prin vocație sau doar sperând la o viață mai bună pentru ei ?i familiile lor) ?i că toate criteriile utilizate de CNSAS pentru definirea statutului de colaborator (să fi avut angajament ?i nume de cod, să fi redactat note informative) sunt insuficiente pentru a stabili o delimitare fără echivoc. În context, Nicolae Stroescu-Stîni?oară a amintit  cazul celui mai bun prieten al său, inginerul Constantin Sava Dimitriu. Perfect leal, acesta l-a ascuns în cei 12 ani în care viitorul director al Europei Libere  a trăit în clandestinitate, fiind dat în urmărire pe țară (1952-1964). Prin cine ?tie ce circumstanțe, acesta a cedat presiunilor de a deveni colaborator al Securității ?i a fost pus să-?i spioneze prietenul. Inginerul  i-a mărturisit acestuia situația în care se află ?i au redactat împreună notele regăsite după zeci de ani în dosarele din arhivele CNSAS. Pe criterii pur formale, Constantin Sava Dimitriu se încadrează perfect în limitele definiției de colaborator al fostei Securități. Cum se vede, însă, în acțiunea practică i-a fost mereu leal prietenului său. Cum trebuie tratat un astfel de om? Trebuie el pus la stâlpul infamiei? De altfel, Nicolae Stroescu-Stîni?oară  a mărturisit, la un moment dat, că ?i lui i s-a propus să devină colaborator al Securității, după ce s-a predat autorităților în anul 1964 (după grațierea deținuților politici) la capătul a 12 ani de viață în clandestinitate. Refuzul său categoric a făcut ca nicio urmă a acestei tentative e?uate de recrutare să nu fi fost păstrată în arhivele Securității. Exact la fel s-au petrecut lucrurile cu Alexandru Paleologu, care vorbe?te de o primă tentativă de recrutare a sa, în anul 1956, căreia i-ar fi rezistat ?i care  nu a fost consemnată în arhivele Securității, altminteri foarte stricte. Se pare că ofițerii de securitate nu-?i contabilizau e?ecurile.

Într-o lume tot mai decerebrată, dominată de goana după înavuțire, ură, pasiuni din ce în ce mai viscerale, Nicolae Stroescu-Stîni?oară a fost un glas al rațiunii. O prezență stenică, luminoasă, egală cu sine, menită să insufle un optimism ponderat. Un om care a văzut multe, care nu se speria u?or ?i care a ?tiut mereu, cu naturalețe ?i blândețe să le arate celor din jurul său calea către regăsirea drumului cel bun. Un călăuzitor cu multă experiență pe care, cu siguranță, mulți dintre noi nu am avut timpul ?i răbdarea să-l ascultăm cât ar fi trebuit. Un mare spirit al secolului XX, uitat în postmodernitate spre a ne reaminti cine suntem ?i care trebuie să ne fie valorile tutelare.

Nicolae Stroescu-Stîni?oară  a fost pentru mine un prieten, cu a cărui prezență mă familiarizasem ?i a cărui dispariție îmi lasă un mare gol în viața. Mă înspăimântă gândul că niciodată când voi ridica telefonul fix nu voi mai auzi vocea atât de familiară, cople?ită parcă, de fiecare dată de infinite emoții: „Domnul Urian? Bună dimineața! Stroescu la telefon! Putem să vorbim puțin sau vreți să vă sun mai târziu! Că pot să vă sun ?i mai spre seară dacă aveți treabă acum!” În viața mea nu l-am rugat să sune mai târziu, de fiecare dată începutul conversației era acela?i. ?i cum în această clipă se amestecă lacrima ?i zâmbetul, nu pot să nu mă gândesc la vorbele sale: „Compoziția chimică a lacrimii de durere este identică cu aceea a lacrimii de fericire, dar ce instrumentar ar putea suprima diferența calitativă dintre tărâmurile suflete?ti oglindite în lichidul acesta omogen?”

Îți mulțumesc pentru tot, prieten drag!