DUANE HOUSE. CARTEA DE LA UPPSALA

 30

 

După tratamentele făcute intensiv, Iulius îşi revenise definitiv, deşi într-o oarecare măsură îşi pierduse puterea şi chiar interesul pentru comunicare. Părea a fi intrat într-un soi de autism geamăn cu schizofrenia. Trăia mai intens într-o lume a imaginației lui decît în cea reală, ca acum cînd alerga alături de Igor pe plaja de lîngă Astroland. Antrenorul său, aşa cum l-a numit din capul locului Iulius pe Igor, încerca să-l provoace la dialog, îi punea tot felul de întrebări despre ceea ce a putut asimila din cele nouă zile de viață în batiscaful pe care acesta i l-a amenajat cît mai aproape de forma unei peşteri. Acesta alerga controlîndu-şi cu atenție respirația, dozîndu-şi energia pe o revenire fizică totală, conştient că va avea nevoie în curînd de această condiție. Următoarele trei luni trebuiau să includă încă o experiență undeva în Nevada. Igor, din teamă să nu se piardă înainte de a ajunge în Samos, i-a sugerat să renunțe la ea. Dar el era convins că numai un astfel de impact cu singurătatea absolută îl va putea pregăti trupeşte şi sufleteşte pentru marea lui experiență. Citise, în acest interval de pregătire, de trei ori cartea lui Carolus Lundius şi nu mai avea nicio taină despre cele scrise acolo. Intrase în misteriile Primului legiuitor, parcurgînd cîteva studii importante în această privință. Era sigur că zeul trac a fost om ca toți oamenii, dar, prin experimentele sale, pe care le-a trecut cu succes, punîndu-şi, ca şi el, viața în pericol, a convins pe cei din timpul său şi apoi pe toată posteritatea interesată de puterile lui divine că este supremul trimis pe pămînt să-i învețe pe oameni rînduielile vieții curente, care o luaseră razna, lăsate la voia unei oligarhii ce se îndrepta cu paşi repezi spre dispariția lumii. 

Aceste concluzii le trăgea el acum, după ce îşi făcuse în cap un stoc de informații sistematizate şi, în sfîrşit, aureolate de cartea savantului suedez. Nicio carte nu a adunat toate preceptele care au stat la baza primului mare legislator al omenirii ca acest op descoperit de el în acea librărie din Uppsala. Era convins că este singurul deținător al acestei cărți rare. Nu ştia că bunul lui prieten, medicul, intrase de prin iarnă în posesia unui alt exemplar din ediția princeps, găsit într-o librărie din Oxford. Singura care ştia de existența celuilalt exemplar era Alma, care, ascunzînd o astfel de informație, se vedea în pericolul de a fi taxată drept infidelă, dacă va fi descoperită de Iulius. Însă cum mai avea foarte puțin din treaba pentru care a fost angajată, definitivarea notelor şi pregătirea pentru tipar a cărții, se îngrijea să părăsească acea carceră în care a stat aproape cinci sute de zile. Iulius avea doar cele nouă capitole ale cărții şi era, în sinea lui, din acest punct de vedere împlinit. Cartea nu era chiar ceea ce visase el. Prin această carte dorea să le limpezească mintea academicienilor de acasă. Cu acest gînd plecase la traducerea ei. Dar acum se mulțumea şi cu ideea că este primul care le pune sub ochi o lucrare veche de peste patru sute de ani care să-i ilumineze. Deşi detaşat de această perspectivă, trăia cu intensitate momentul cînd i se va releva zeul în sine şi, prin el, parcursul unei istorii adevărate pe care dorea să o scrie cînd toate izvoarele autentice, desecate de bălăriile cultivate peste ele de istoricii comozi şi oportunişti, de ideologiile lor devastatoare, îi vor fi clare în memoria lui curățată, prin aceste experimente, de toate noxele.

 

Eleonora, pe lîngă grija fetiței pe care trebuia să o crească, mamă fiind, a preluat o parte din afacerile lui Iulius Apolsin, care, cu preocupările lui, nu mai avea timp de tot angrenajul unei administrații complicate cum era cea a Astrolandului. Era foarte aproape de ea Butoiul Verde, pe care Iulius Apolsin aproape că nici nu-l mai vedea prin casă. Uitase parcă de el. În timp ce oaspetele lui de atîta vreme, obligat la discreție maximă, se folosea de această lipsă de atenție din partea celui ce-l ascundea în casa lui, observînd că acesta îşi pierde, de la o zi la alta, uzul rațiunii, a trecut la acțiune în mod direct, învățînd-o tot felul de lucruri pe Eleonora, devenită din pupilă, aşa cum a acceptat-o la început cînd a venit în casa lor, amantă. La sfaturile lui, aceasta i-a cerut, mai întîi soțului ei, să-i dea dreptul de semnătură asupra unor conturi, apoi să-i cedeze conturile familiei. Ca soție avea acest drept. Cum Iulius nu mai putea raționaliza mai nimic din ceea ce se petrecea cu el, în afară de gîndul că trebuie să ajungă în acea peşteră din Samos care-i va releva tot ceea ce acum îl despărțea de adevărul istoric, a cedat totul fără mari probleme. Acum Eleonora era în posesia întregii lui averi şi va decide cînd îi va da cu piciorul, pentru a-l rostogoli în groapa cu cioburi printre care un hîrb ca el nu va mai fi observat. Asta se țesea cu abilitate şi în capul Butoiului Verde, care, deşi încă finanța toate proiectele nebuneşti ale lui Apolsin, ştia că tot ce a investit îi va reveni însutit. Eleonora era convinsă, de la o zi la alta, că aşa va fi, încît intrase în jocul diabolic al celui care, dacă nu ar fi fost tăinuit cu atîta abilitate şi discreție de Iulius Apolsin, ar fi zăcut acum după gratii la Jilava sau Rahova.

 

La revenirea mea, spre toamnă, în Megalopolis, situația de aici, asupra căreia nu-mi mai concentrasem atenția, ştiind că voi afla totul cînd voi ajunge, era una cu totul şi cu totul schimbată, de parcă sosisem în altă lume. Irin devenise şi el cumva schimbat, de parcă plecarea lui Iulius Apolsin îl afectase şi pe el oarecum, deşi, în ultima vreme, nu mai avea niciun avantaj de pe urma lui. Observase şi el schimbările comportamentale ale Eleonorei şi nu ştia ce se ascunde în spatele lor. Doar Teofil (pentru care viața şi moartea erau două stări de fapt fireşti, care, dacă una făcea ca unii oameni să dispară, normal, aşa cum se întîmplă cînd moartea îşi face treaba, ori dacă alta se îngrijea ca totul să meargă mai departe, tot conform legilor nescrise, aşa cum a lăsat Dumnezeu lumea pe pămînt să-şi ducă traiul, acestea, cele două stări de fapt, se înscriau în profesia sau menirea lui pe pămînt) era acelaşi, senin şi resemnat cu tot ceea ce, prin grija Domnului, îi era hărăzit să facă. Nu mi-a spus, cînd am vorbit la telefon, înainte de a zbura spre America, nimic despre ce s-a întîmplat între timp acolo. 

Am fost şi eu total desprins de minimul interes față de lumea de dincolo de ocean, de care în ultimii doi ani m-am legat sufleteşte, dar şi într-un mod special. Oricum, mi-am zis, atunci cînd m-am detaşat şi de nebunelile lui Apolsin, şi de iubirea lui Nedu, dar şi de decizia Marei, care m-a dezamăgit în iarnă cînd şi l-a ales pe Kevin ca pereche de dus traiul pînă ce moartea îi va despărți, şi de anonimatul în care s-a aruncat Vera, care uitase de gustul dulce al amorului făcut pe fugă în basement-ul building-ului, şi de pasiunea lui Goddy pentru pictură şi dorința acestuia de aventură americană, căsătorindu-se cu o femeie cu şapte copii pentru a-şi obține toate drepturile de a fi un om total liber în America, ceea ce nu a înțeles niciodată Mara, care n-a vrut să treacă peste orgoliul ei, deşi şi-a făcut, în ultima clipă demnitatea terci, nici de Alma, deşi la ea Dumnezeu mi-a dat răgazul să mă gîndesc de cîteva ori, controlîndu-mi e-mail-urile, în speranța că-mi va scrie, aşa cum a mai făcut-o odată, demult, şi de toți ceilalți, de Iulius, de medic, de Cres, de toată lumea de la biserică şi de toți cei care continuau să se întîlnească la Casa noastră pentru a chibița şi în absența lui Iulius Apolsin pentru ideile acestuia, nici de Eleonora, nici de Butoiul Verde, nici de acei inşi care, ignorînd zbaterile comunității din care făceau parte, îşi vedeau de soarta lor americană în care eventualele lor destine se topeau în traiuri comune asemănătoare cu anonimatul desăvîrşit, oricum, mi-am zis, cînd o să-i revăd va fi ca şi cum nu ne-am fi despărțit doar de o zi. Ori n-a fost deloc aşa. 

 

Am stat la Irin. Mă obişnuisem acolo. Nu va fi nici de data aceasta un sejur lung. Acesta nu mi-a spus nimic din cele petrecute între timp. Nici eu nu m-am arătat interesat. Deşi ar fi trebuit să întreb, măcar din curiozitate de experimentul lui Iulius Apolsin. După calculele mele ar fi trebuit să se fi întors din Samos. Mi-a spus că medicul ne-a invitat mîine la el. Se împrietenise la cataramă cu acesta. Mi-a vorbit despre noile planuri ale acestuia. Erau mult mai temeinice şi mai argumentate decît ale lui Iulius Apolsin, deşi cam asemănătoare în fondul lor. Dorea să deschidă la Bucureşti o mare bibliotecă de incunabule şi documente care să pună la dispoziție tuturor celor interesați ceea ce s-a scris despre țara lui de-a lungul timpului, de la cele mai vechi scrieri, în care se făceau trimiteri la teritoriul din jurul Dunării, de la Herodot pînă la ultimele cercetări în domeniu făcute peste tot în lume şi pe care istoricii de acolo le-au ignorat. Adunase pentru aceasta, într-un depozit din A.Q2, mii şi mii de astfel de cărți şi documente, pentru care nu găsea un loc în Bucureşti pentru a fi expuse. 

 

Irin îmi prezenta un altfel de personaj, cumva un soi de colecționar pe cam aceeaşi idee pentru care s-a bătut Apolsin. Pomenindu-i numele, l-am întrebat ce face. Cum n-ai auzit? mi-a spus acesta, întorcîndu-ne, deja, de la depozitul medicului, la care am ajuns a doua zi, cînd am fost, la insistențele lui Irin, acasă la el. Ce să aud? am întrebat aproape ca pentru mine. După cum m-a întrebat Irin, răspunsul, dat tot de el, nu putea fi unul de bun augur. Aproape că nu dorea să-mi spună. Nu ştiam ce să fac, să insist, să mă arăt curios sau să las totul aşa, în coadă de peşte. Oricum, voi afla zilele astea.

L-am auzit, cu o voce ca venind de undeva de sus, de foarte de sus: a rămas în curul gol. Asta nu suna chiar rău, mi-am spus în gînd. Numai dacă ar fi în condiții care să-l avantajeze. Dar nu era decît o figură de stil. Şi asta n-ar fi fost nimic, a continuat Irin, ca şi cum ar fi vrut să uite ceea ce i s-a întîmplat lui Apolsin, prietenul pe care, de parcă ar fi fost legat la ochi, l-a lăsat să se piardă într-o idee nebunească, n-a făcut nimic, ba chiar s-a înfruptat de cîteva ori din generozitatea lui. Acum e ca un cîine surd la vînătoare, a mai spus Irin, deznădăjduit total. N-am spus nimic. Am aşteptat să continue. Şi a continuat: experimentul din Nevada i-a reuşit. 

Mi-am adus aminte că îşi propusese aşa ceva de prin iarnă, după ce scăpase de acea comă în urma claustrării în acel batiscaf. Deşi a ieşit de acolo schimbat total şi foarte tăcut, impasibil la cei din jur, era plin de vigoare şi decis să plece în Samos, însoțit doar de acel ins ciudat, Igor Tumurug, şi de medic, prietenul de la care tocmai ne întorceam şi care n-a suflat o vorbă despre situația în care se afla Apolsin.

Ascultam cu atenție cele povestite de Irin, care mi-a propus să trecem pe la Mara, care, nici ea, nu se afla prea răsărit. 

La nicio lună, înarmat cu tot ce trebuia, au plecat în Samos, a continuat Irin. Erau pregătiți şi pentru peştera Ida din Creta, dacă acolo nu le-ar fi ieşit experimentul. După o lună s-au întors cu Iulius într-o etuvă, într-o stare absolut deplorabilă, spunînd continuu: „L-am văzut!… L-am văzut!… L-am văzut!” Fără să mai spună şi altceva. Nu auzea nimic din ceea ce era întrebat. Nu percepea nimic, ci repeta aceleaşi cuvinte: „L-am văzut!… L-am văzut!… L-am văzut!” Pe cine, încă nu se ştie. Se fac cercetări. I se citeşte retina. Va fi supus unor cercetări la NASA, pentru a i se developa de pe retină tot ceea ce a văzut în acea peşteră din Samos. 

Acum este la un azil de neuro-psihici, sub supraveghere, nu poate fi vizitat de nimeni. E sub pază federală şi CIA. 

Dar, colac peste pupăză, la vederea dezastrului în care se afla Iulius, a continuat Irin, Eleonora, pregătită fiind din timp, l-a părăsit, luîndu-i fiica, însoțită de Butoiul Verde, care a gîndit ca, din acel moment, al degradării intelectuale şi psihice a lui Apolsin, să înceapă o nouă viață, pentru că cea în care s-a trezit îi era în pericol. A închis toate conturile soțului ei, a vîndut toate afacerile şi a cedat administrația Astrolandului primăriei. Nimeni nu ştie unde sunt. Abia acum am înțeles de ce a spus Irin ce a spus de cum a rămas Iulius Apolsin: asta era mult mai important pentru el decît sănătatea din care, probabil, nu-şi va mai reveni niciodată.

Acum toți se întreabă dacă nu cumva asta a văzut Iulius Apolsin, acolo, în peşteră, cînd, de fapt, trebuia să se întîlnească, aşa cum sperase tot timpul, cu zeul trac, pentru care făcuse atîtea eforturi, de la cele de a convinge lumea că totul începe de la el şi nu oriunde, ci în zona cetăților dacice din antichitate, care se aflau în bună vecinătate cu cele ale popoarelor nordice, pînă la a o convinge pe Alma să traducă cartea lui Carolus Lundius, care acum, atît în traducere, cît şi în original, se afla pe masa unor savanți de la Moscova, dusă acolo de Igor Tumurug. Cum? Asta nu ştia nici Irin, care a crezut că Igor a fost cel mai apropiat om al lui Iulius Apolsin, cel care a adus atîtea argumente întru susținerea ideilor acestuia. Nici nu bănuia că acea carte a fost tradusă aici, în vecinătatea lui, în building-ul în care venea la Mara să chefuiască alături de toți ceilalți care ajungeau aici şi doreau să guste din mierea şi laptele pămîntului făgăduinței, ca apoi să-i simtă amăreala şi gustul cenuşii în care-şi ardeau zilele.

Poate eu să fi ştiut în unele momente ce se petrecea în apartamentul în care lucra Alma. Dar de cele mai multe ori mă îndoiam de cele ce credeam că am văzut, pentru că nu puteam pipăi, avea în față, aşa cum avea totul, din acest punct de vedere, Iulius Apolsin. De unde, atunci, m-am întrebat, cînd am aflat, prin impactul gîndului meu cu fapta săvîrşită de Igor, că manuscrisul şi cartea au ajuns la Moscova. Cum? 

Irin, după ce a terminat povestea despre Iulius, resemnat de situația în sine, aşa cum s-a resemnat cu ani în urmă şi de situația în care a ajuns Iancu Rozav, cel care l-a ajutat pe el cînd a ajuns în America, crezînd că asta a fost voia lui Dumnezeu şi dacă aşa s-a întîmplat şi cu unul şi cu altul, ştie tot numai Dumnezeu de ce, a mai încercat, în gînd, să-şi explice sieşi nepăsarea pe care o are uneori față de unii semeni apropiați, lăsîndu-i în grija Domnului.. Resemnarea lui l-a ajutat să fie unul dintre cei mai echilibrați inşi întîlniți aici printre cei care, ajunşi să-şi caute fericirea şi libertatea, şi-au găsit tristețea şi neliniştea sufletelor care nu-şi mai găseau loc în trupurile zbuciumate, aşa cum era acum cel al Marei.

 

Aici dezastrul era mult mai mare. Mara slăbise foarte tare. M-am speriat cînd am văzut-o. Era mai mult o umbră în preajma unui stîlp, aşa cum era Kevin, care, mulțumit de sine, stătea toată ziua la televizor, fuma şi citea ziarele pe care le culegea din tonomatele în care le găsea gratuit. Nu părea să observe că Mara era pe sfîrşite. În trupul ei firav doar inima, mintea şi sufletul mai erau vizibil puternice. Kevin nu înțelegea acest lucru, rupt parcă de lumea reală, trăindu-şi memoria plină de dezastrele unui război crîncen prin care a trecut cu mulți ani în urmă.

Irin nu mi-a spus nimic din ceea ce i s-a întîmplat între timp Marei. Aceasta credea că sunt la curent cu drama familiei ei. Nu eram. Fusesem rupt de această lume. Aşa cum mi se întîmpla tot timpul cînd mă îndepărtam de ea. Nu am avut de unde şti că, pe la începutul toamnei, i-au murit într-un accident cei doi fii ai ei. Durerea unei mame este de nedescris în astfel de situații. M-am uitat la Irin şi nu ştiam ce să cred. Mara era rece, distantă şi, probabil de la cît o fi plîns, nu mai avea acum strop de lacrimi în ochi. Şi-a aprins o țigară şi a spus: acum chiar că nu mai am la ce mă întoarce acasă. Tot ce mai am este aici. Am vrut să-i spun că are o nepoțică acolo. Însă durerea ei era accentuată şi de totala rupere de aceasta din cauza nurorii ei, care a decis să fie lăsată în pace, să nu mai fie sunată, reproşîndu-i-se Marei că ochii ei nu au dorit să-şi vadă nepoata crescînd ci să stea într-un compromis continuu departe de ei, mulțumindu-se să vorbească la telefon şi atît, că pachetele şi banii trimişi nu au putut niciodată suplini lipsa unei mame sau a unei bunici. 

Mara, pînă spre miezul nopții, numai de asta a vorbit, trecînd de la starea de total abandon la cea de posesie şi nerenunțare la luptă pentru ce mai era acolo, departe, din munca şi sîngele ei. Kevin dădea din cap din cînd în cînd şi zapa la televizor fără niciun scop. Venise între timp şi Vera. Total schimbată şi ea. Nedu nu mai trecuse de mult pe acolo. Nu-i plăcea să dea cu ochii de homeless-ul oploşit la ea de Mara. Aceasta uitase aproape de el. Atmosfera era alternantă, de la rîs la plîns, de la chef la năduf, de la extaz la disperare. Irin era singurul constant în felul de manifestare. Eu nu eram convins că toate cîte le-am auzit sunt adevărate, încît aş fi vrut să mă desprind şi, fie să urc la Nedu, să o văd şi pe Ioana, fie să mă opresc la Alma, să mai încerc pentru ultima oară uşa după care ea a stat ascunsă atîta timp.

 

În momentul cînd numele ei mi-a venit în gînd, în acea clipă a apărut în mintea mea şi răspunsul la întrebarea cum au ajuns cartea şi manuscrisul la Moscova. Conexiunile au fost fulgerătoare… Că atunci cînd vrea Dumnezeu să-i arate omului căile pe care trebuie să le urmeze întru aflarea unui adevăr, însă nu oricărui om, ci doar acelora care cred că singura cale a adevărului este doar Dumnezeu, care deschide spre ei acea cale a luminii care lasă ca tot ceea ce doreşte să vadă să se vadă. Iulius Apolsin n-a crezut întru totul în această posibilitate de aflare a adevărului şi ceea ce a văzut el a fost tocmai calea cea închisă a acestuia. Astfel, răspunsul la întrebarea mea a venit pe această cale. În acea zi cînd Iulius a revenit din Samos în etuva aceea, însoțit de Igor şi medicul care, înainte de a pleca cu prietenul său în acea călătorie fatală, i-a cerut Almei o dischetă cu traducerea cărții lui Carolus Lundius, pentru a o proteja în eventualitatea unui eveniment neplăcut, pentru că totul este posibil, dragă Alma, şi aceasta, crezînd la rîndul ei că va pleca imediat ce se va încheia termenul contractului – şi acesta urma să se încheie în perioada cînd Iulius se va afla în Samos –, va pleca, trimițînd prin poştă listarea şi o dischetă cu conținutul traducerii pe adresa lui Iulius, exact aşa cum se stipula în contract, dacă apar condiții speciale. Şi acestea s-au ivit, iar Alma, cu doar două zile de la sosirea lui Iulius Apolsin în stare inconştientă din cauza euforiei pe care i-o dădea imediata libertate, a expediat cartea, manuscrisul şi discheta, prin poştă, la adresa menționată de Iulius Apolsin în înțelegerea lor. Cel care a găsit plicul în cutia poştală, la office-ul din Astroland, a fost, din pură întîmplare, că altfel ar fi trebuit să facă tot felul de încercări riscante pentru a intra în posesia plicului, Igor. O pleaşcă mai mare nici că se putea. Acestuia îi expira peste două zile sejurul în America. Numai bine să-şi vadă de drum, fiind convins că Iulius Apolsin va da ortul popii. De altfel a simțit şi ceea ce urma să decidă şi Eleonora. Încît, fără a mai risca de-a o mai avea o dată, deşi dacă ar fi încercat, aceasta ar fi găsit o cale să iasă de sub ochii vigilenți ai Butoiului Verde, pentru a i se oferi, Igor a plecat spre Chişinău şi de acolo direct la Moscova pentru a da raportul şi a preda cartea şi traducerea omului de legătură, adică lui Iuri Potkinov.

 

Într-una din zilele următoare, Nedu mi-a propus să mergem să vedem cascada Niagara. Era extrasezon, încît aceasta putea fi văzută doar de pe partea americană, de la marginea orăşelului Buffalo. Am acceptat. Îşi cumpărase un Mercedes de clasă, spunea el, de la un mahăr, foarte bine întreținut, pe care îl mai dichisise el, încît arăta ca acelea de prin filmele americane cu mafioți. 

Cu încă doi amici şi Ioana, pe post de copilot, am plecat spre Niagara Falls, cu noaptea în cap. Am rătăcit ieşirea spre Boston, am dat, pe un drum lăturalnic, peste o maşină cu negri, care, spre mirarea lui Nedu, ne-au dat indicațiile bune – că altfel puteam foarte bine fi ciuruiți şi aruncați în vreun lac de pe aici, ne încînta Nedu cu presupusa lui pățanie care ni s-ar fi putut întîmpla la acea oră de noapte – şi cînd se lumina de ziuă eram deja pe drumul cel bun. Am oprit peste tot, pe unde Nedu dorea să ne arate cîte ceva. Ioana vorbea continuu şi mereu dorea să umple termosul cu cafea caldă. Am trecut prin nişte localității în care locuiau comunități mari de români, care se ocupau cu agricultura. Am văzut o casă care avea acoperişul vopsit în culorile tricolorului românesc. Ce să caute ăştia în România, Domnule, se avînta Nedu în a ne convinge cît de bine o duc acei fermieri. N-a vrut să oprim la nici unul, pentru că, zi de toamnă fiind, trebuia să ajungem în Niagara Falls pe lumină, să putem vedea, la apusul soarelui, cascada. Am oprit doar în Buffalo, am vizitat în fugă un muzeu al cowboy-lor şi nu am mai oprit pînă în orăşelul în care fluviul Niagara se varsă prin lacul Erie în lacul Ontario, unde, pentru a ne arăta că ştie ce se află acolo, Nedu ne-a spus că doar American Falls şi Brida Falls (la care Ioana ne-a spus că înseamnă Voalul miresei) sunt pe teritoriul american, cealaltă, a treia, Horseshoe Falls (cea în formă de potcoavă, ne-a atras iarăşi atenția Ioana, de unde şi numele) se află în Canada, de unde se vede mult mai spectaculoasă căderea apei, şi unde am fi putut ajunge dacă ați fi avut viză, a accentuat Nedu.

Seara am stat la un hotel pustiu. De la începutul lunii noiembrie, locul este aproape părăsit. Doar cîțiva chelneri şi hotelieri mai țin deschis pentru curioşi ca noi. A doua zi am pornit spre Megalopolis, acolo unde Nedu ajunsese cu mai bine de treizeci de ani în urmă, da, Domnilor, trecînd Dunărea înot, cu riscul de a fi împuşcat de grănicerii sîrbi, şi cu norocul de a fi găsit în nişte stufărişuri, plin de nămol şi mătasea broaştei, de nişte frați întru credință, că de mă găsea un popă ortodox sau, ştiu eu, vreun musulman – a ținut el să mai tragă o palmă celorlalte confesiuni religioase în care nu credea – , aş fi fost predat grănicerilor români şi aruncat în închisoare. 

De la vorbă la vorbă devenea din ce în ce mai volubil. Se simțea cum înfloreşte şi adaugă de la el, de fapt, la povestea pe care, nu ştiu de ce, nu i-a plăcut niciodată să o povestească la fel de cîte ori i s-a ivit prilejul. Acum ascultam o variantă nouă. Mult colorată şi plină de un dramatism menit, fie să o impresioneze pe Ioana, care nu se arăta prea interesată de viața lui de pînă la a-l cunoaşte, fie pe ceilalți doi care o auzeau pentru prima dată. Peripețiile prin care a trecut se țeseau de la pasaj la pasaj, în entuziasmul lui de povestitor cu sufletul la gură, făcea burți, pentru a descrie motivele fugii din țară la îndemnul unui securist – asta nu uita să o spună de fiecare dată la fel, ceea ce dovedea că era singura poveste adevărată, restul fiind întîmplări preluate de la unii, de la alții, cu care el îşi depăna emigrarea, fără de care, Domnilor, acum nu aş fi condus acest Mercedes, nu aş fi adunat o avere în conturi care-mi dau siguranța zilei de mîine – care conturi, dragă, că mie abia de-mi arăți fluturaşul pe care-l iei de la Trump şi asta numai dacă ți-l cer eu, a sărit Ioana, care dorea să cîştige teren în fața soțului ei, avîndu-ne pe noi alături – cum care?, acelea din care te port la şcoală, şi a schimbat, dîndu-şi seama că din entuziasm a greşit lăudîndu-se cu conturile pe care trebuia să le țină secrete față de lăcomia tinerei sale soții care avea în țară de asigurat hrana pentru vreo douăzeci de guri flămînde. Şi pînă acasă, o zi de mers cu maşina, ne-a ținut cu povestea emigrării lui, una ce semăna cu a multor altora, şi, din cînd în cînd, tachinîndu-şi soția, care ținea morțiş să i se arate conturile, că de nu, ea, gata, pleacă. Uite, Domnule, crede că o să plîng după ea, spunea Nedu, încercînd să-i închidă gura femeii căreia, ce-i drept, el îi strecura doar din cînd în cînd cîțiva dolari pentru a se obişnui cu ei, nu pentru a se desfăta, cum ar fi dorit aceasta. 

Gîndul lui s-a îndreptat în acele momente la Alma, care, înainte cu două zile de a reveni Iulius Apolsin în Megalopolis, a decis să plece. Nimeni n-a aflat vreodată unde. La coborîrea din maşină, în garaj, rămînînd singuri, l-am întrebat ce mai ştie de Alma. Am simțit că, după ciorovăiala cu Ioana, dorea să-mi spună şi altceva. Alma – a oftat –, ce femeie am pierdut, Domnule, a spus Nedu cu un regret imens în suflet. Adică, ce s-a întîmplat, nu mai este în building? am întrebat. A dispărut, Domnule. Pur şi simplu a dispărut. Dar înainte de a pleca numai mie mi-a arătat un semn. 

Mi-a spus toată povestea cu moneda şi inelul. Da, Domnule, dimineața cînd am ieşit să plec la job, am găsit în fața uşii moneda de douăzeci şi cinci de cenți şi acel inel, pe care le-am scăpat intenționat în părul ei frumos. A spus „părul ei frumos” ca şi cum l-ar fi atins atunci, iar mîngîierea lui i-ar fi stîrnit acea senzație puternică pe care o avea la gîndul că odată şi odată va întîlni femeia aceea cu ai cărei sîni să se joace în cada din baie. Ce femeie am pierdut, Domnule, ce femeie…

 

După un an de zile, am văzut într-o librărie din Deva cartea Primul legiuitor al geților de Carolus Lundius, pe coperta căreia, medicul, amicul lui Iulius Apolsin (despre care am auzit că a murit în acel azil, dar nu era adevărat, acest zvon fiind lansat de serviciile secrete americane, pentru a putea să-l țină pe Iulius Apolsin departe de lumea de care, fără să-şi dea seama, s-a izolat prin demersurile sale, în care a investit toată voința lui; ba se spunea prin cercurile unor apropiați că este ținut în acele laboratoare din Nevada pentru a i se citi retina, pe care au fost zărite chipuri recognoscibile ale unor figuri foarte îndepărtate, ba chiar şi…, dar nici nu vreau să mă gîndesc, pentru că numai eu ştiu unde este şi ce se întîmplă cu el), după ce a dat originalul la tradus la o altă cunoscătoare de latină, colaționînd traducerile, cea a Almei şi cea făcută de traducătoarea angajată de el, care traduceri semănau foarte mult între ele, a ținut să menționeze şi Irin cînd ne-am reîntîlnit, care ştia pe din afară o frază pe care acesta a tot repetat-o la întînirile lor, ceva despre adevărul care este de neînvins, cu toată ignoranța celor care-şi acoperă existența cu falsuri uşoare care le conferă o strălucire trecătoare. Cînd spunea aceste lucruri, Irin părea atît de convins de ce afirma, încît încerca să-i dea abia acum dreptate lui Iulius Apolsin, care a riscat enorm şi a pierdut totul pentru a impune un adevăr pe care l-a dorit scos din negura timpurilor. Regreta, desigur, într-un fel al lui, de om împlinit, degajat de toate sufocările comunității în care trăia, că adevărul nu va putea fi spus niciodată, ci doar ascuns, pînă cînd nimeni nu se va mai putea folosi de el, adică pînă atunci cînd acesta va deveni absolut nefolositor.

 

Adevărul nu este acela pe care-l deține un om sau altul, o împrejurare sau alta, deşi adevărul poate fi al tuturor oamenilor şi faptelor lor la un loc, dar pe acesta nu-l puteți afla niciodată în totalitatea lui, fiindcă, lăsat la îndemîna celor ce l-au stricat, fără să se gîndească vreodată că se rătăcesc, este foarte greu de adunat şi redat aşa cum este în clipa cînd respiri, atunci cînd trăieşti, cînd împlineşti o faptă şi, în clipa următoare, fie că uiți, fie că redai cum îți mai aduci aminte, dar niciodată întocmai, pretinzi că aşa a fost sau n-a fost. 

 

Nici eu nu mai ştiu cum de am putut fi acolo, peste tot, cu adevărat, cu trupul şi ființa, unde mi-a fost gîndul, fără să pot şti dacă am pierdut ceva din realitatea în care sunt pentru cea în care n-am fost cu adevărat niciodată, dar am trăit-o ca şi cum aş fi fost. Zău aşa!

 

 

Botoşani,

iunie 2011 – martie 2014