DRAGOSTE LA LUMINA MAHALALEI

 René Descartes, strămoşul îndoielii duse la absurd, s-a găsit printre primii să facă anunțul că nu există poveste, oricît de stranie sau de implauzibilă, a cărei esență să nu fi fost deja inventariată de un filozof. Chiar dacă observația se întemeia pe mult mai puțină informație decît poate fi pescuită acum în orice ziar de scandal ori emisiune ştiințifică de televiziune de după miezul nopții, pentru cei care cred că ar mai putea adăuga o pagină vastei mizerii umane, rezultatul examinării constituie rațiunea unui handicap. În baza ei, autorii literari sînt condamnați să oscileze între zumzetul înțepenelii de fond a vieții cotidiene şi îmbrățişarea cleioasă a lipsei de originalitate. Singura miză rămasă ca un cal grecesc în fața porților Troiei ar fi cea a formei, îngrămădită şi ea, după cum s-a străduit să precizeze Ludwig Wittgenstein, un alt filozof occidental al frustrării, între tautologie şi nonsens.

 

*

 

Strada îşi ascunde pavajul reumatic sub o învelitoare de asfalt zgribulit, spartă de smocuri de iarbă. Cînd înclinația ajunge la un compromis cu planul orizontal, drumul zvîcneşte într-o curbă strînsă pe lîngă împrejmuirea clădirii de piatră, de unde se aude şuierul trenurilor de marfă de la capătul mahalalei. Din locul din care contemplu, dispare şi din raza vizuală. În stînga imensei ogrăzi, în mijlocul căreia tronează biserica, un soi de coridor întunecat sprijinit de două maluri îmbrăcate în grinzi date cu var se adînceşte spre un petic de curte în fundul căreia dormitează acoperită de iederi o căsuță ocupată de o familie cu mulți copii. După standardul acordat perioadei, sprijinit în statistici boite propagandistic şi reportaje încărcate de un dramatism inexistent atunci, la marginea subzistenței. 

Nu e uşor de admis în sine şi nici sănătos de acceptat în gura mare, dar zona cunoscuse timpuri de glorie înainte de prăbuşirea războiului şi de venirea dezastrului. Importul de comunism îi subminase vigoarea, eleganța, impenitența, pentru a dovedi poporului cît de stricat fusese vechiul regim şi, comparativ, ce noroc chior (dar meritat prin vîlva patriotică şi martirizantă a tovilor) să-l avem pe cel de față! De o parte şi de alta se clatină vile evocînd amintiri mînjite tot mai vîscos prin amnezia impusă de teroare şi promiscuitate, locuite de cîte un supraviețuitor al elitei edentate sau funcționari acriți în dispreț, la un loc cu gloate de chiriaşi proletari, care le întorc atenția îndărăt la fiecare ocazie sau pur şi simplu furînd fără niciun Dumnezeu. 

Cămăşi străvezii, ciorapi cîrpiți, izmene-ngălbenite lăsate la soare, bătute de mirosuri de varză călită, borşuri de buruieni şi conopidă, cartofi prăjiți în untură. Liniştea este punctată de zdrăngănitul tramvaiului, care nu se vede, țipete de bărbați mahmuri, femei isterizate aruncînd lucruri, scîncete de copii, cotcodăcit, gemete, lătrat. Un iad domestic de pe scheletul căruia se desprind aburii calzi ai cadavrului celor ce-au fost. Tot mai puțini pomenesc. Bacteriile n-au o memorie credibilă.

 

*

 

Prin gangul întărit de maluri, iese o fată pe care am mai văzut-o. Are părul castaniu şi ochii verzi, inițiată într-un mers iritat, înaintînd cu capul lăsat puțin într-o parte, spre a tăia mai eficient rezistența aerului pe care-l străbate. Incită curiozitatea privitorului, nu atît prin zvăpăiata ei rochie albă presărată cu floricele verzi, de care reiese a fi destul de ataşată, cel puțin din frecvența cu care apare în fotografiile luate fără permisiune, mereu proaspătă şi strălucitoare, ci prin faptul că, în toiul vîrstei pe care-o parcurge, părinții o constrîng să poarte batic, aşa cum, în lumea realului, doar femeile foarte bătrîne ori din mediul primitivismului rural au obişnuința să o facă fără a cădea în ridicolul emancipării sociale aduse de cohortele bolşevice pe blindate de-mprumut. Dezacordul se prezintă vetust şi anacronic în jurul ei, din această pricină, deturnat în imaginea unui copil care fumează chiştoace cu chinuită maturitate ori înjurînd cu vocea în formare, la marginea penibilului, aproape suspendat, conlucrînd o stare vagă de oximoron biologic.

Pentru Estera Condurian, cum am aflat într-una din zile că o cheamă, de la o vecină de peste gard care a privit înmărmurită fotografia întinsă, amănuntul trebuie să fi înlesni tținta bătăii de joc mai ales a colegilor de clasă, făcînd-o să poarte pe chip stigmatul zîmbetului celui obişnuit să accepte umilința ca un cadou venit de sus. 

La vremea aceea, frecventa cursurile ultimului an de liceu, în afara scenei, ceea ce-i prilejuia, din relatările lui Amos Boldur la ieşirea din puşcărie, să contemple mulțumirea unei stări de relativă izolare. Izolarea este antecamera nebuniei, a adăugat fratele meu, fără nici o legătură cu subiectul, ca unul care avusese intenția să ia în calcul experiența nopților de carceră prin care trecuse.  

 

*

 

Privirea ei întotdeauna iscoditoare, silueta subțire, zîmbetul purtat ca o armură uşoară fuseseră surprinse de un fotograf care locuise la mansarda casei în care am apărut noi şapte ani după ce vara aceea trecuse. Albumul zăcea sub un vraf de cîrpe destrămate, praf încins, pînze de creaturi mărunte. Winkler fusese numele lui de moştenire. Emilian von Winkler, farmacist scăpătat pe criteriile etnice care au alimentat un război istovitor şi-o reconstrucție disproporționată. Nume pus pe coperta albumului, sub titlul operei săvîrşite: „Poveste de dragoste în imagini şi tăceri cronologice.”

 

*

 

Din informațiile adunate prin filtrele zvonurilor lansate în băcănia de vizavi de cealaltă biserică, a vastei majorități, de pe partea stîngă a străzii, ori în stația de autobuz de sub Palat, amplificate de emoția deznodămîntului care a zguduit cîteva conştiințe sensibile la indignare, tatăl Esterei era întrezărit în cercurile de vecini drept un bărbat aplecat spre mînie şi severitate, obsedat, cum se întîmplă adesea cu orice bigot care pune mai mult preț pe alarma dezastrului decît pe riscul indulgenței, de profunda şi ireversibila stricăciune a stării generale a lucrurilor. Nu că n-ar fi fost evident pentru orice minte în stare de veghe, dar era nebuneşte să pui la inimă condiții asupra cărora n-aveai nici o normă de control. 

În mentalitatea pe care o servea, lupta se dădea la nivelul mărunt al imperceptibilelor amănunte ale vieții, întocmai cum, fără s-o ştie, căci el era adventist, Cartea Islamului îşi alertează credincioşii: pentru că Diavolul se complace regretului că a pierdut bătălia asupra înaltelor principii, nu i-a mai rămas decît să-şi dirijeze concentrarea pe disputa mizelor de importanță minoră. O diagramă instinctuală, fără o teleologie aparte, aplicată în destule case îngrijorate.

 

*

 

Primul contact fizic avu loc la cîțiva paşi de clădirea instituției religioase – zona cu cea mai mare densitate de tentații lumeşti şi forfotă de draci – după cum descrisese pastorul situația în miezul unei predici ținute cu trei săptămîni înainte, bazate pe principiul sorbului de puritate. Bărbatul, care nu punea niciun preț pe aceste urzeli, mergea cu capul în nori şi țigara în colțul gurii. Se ciocni de Estera, care ieşea din curte, atentă să nu se murdărească de noroi mai mult decît îngăduiau legile mersului pe un drum precar, după o ploaie de primăvară.

– Nu te uiți pe unde mergi, moşule? - îl întrebă cu năduf.

Personajul fu uimit să vadă că de sub broboadă îl privea o tînără de 18 ani extrem de decisă, aşa că-i răspunse nu fără prudență:

– Cine vrea să ştie şi mai ales care ar fi ținta curiozității?… 

– Nu-s curioasă deloc, dar era să mă dai jos… Umblă mai cu grijă!

– N-ai dori să facem o plimbare pînă-n Podu Roş, să-ți dovedesc cît de corect pot merge? 

– Vrei să ne-omoare tata pe-amîndoi!?

– Nu țin să dezvolt o discuție în contradictoriu, atîta timp cît nici nu-l cunosc pe bătrîn, o putem aranja la un pahar de rachiu, da’ cred că-i mai înțelept să restrîngi beneficiu’ măsurilor pedagogice în cadru’ familiei... 

În timp ce el vorbea, fata nu-şi încetinea defel mersul, astfel că, la doar cîțiva metri mai încolo, fără să pronunțe cea mai mică impresie, pătrunse în culoar şi dispăru ca o nălucă. Amos rămase cu cuvintele în aer şi cu țigara arzîndu-i bulversată vîrful degetelor. Un miros de încins sfîrîi prin înserare.

– Băi, îşi insuflă el curaj, deci asta simți cînd vorbeşti de unu’ singur!

 

*

 

Cînd toată neprihănirea umanității nu împlineşte mai mult de un procent din suma performanțelor medii şi extreme, entitățile lumii, indiferent de mărime, rata agresivității ori concentrația de vîrstă, par a sta continuu la pîndă. Mizeria este un animal de pradă care năvăleşte din toate direcțiile, dă buzna, urlă, se învîrte-n spirală, țopăie, înjură, tuşeşte fără a pune mîna la gură, emană răutate, prostie, sarcasm, nepăsare, în cel mai bun caz, sufocînd, convertind, bocănind, pulverizînd, maculînd. Fărîme infime de candoare izolată prin colțuri, menținîndu-şi lumintscența datorită energiei decantate din suferință corporală şi chin în emisfera emoțiilor craniene. 

Pot fi enumerate două proceduri de abordare a teoriei prefacerii: prima, că, în cadrul unui sistem închis, legile fizicii nu permit cu niciun chip dispariția abruptă a unui element natural. Există o trecere uneori lentă, alteori mai accelerată, de la o substanță complexă către una primară. În ideea că nimic nu se pierde în van, nimic nu se adaugă de la sine. Toate călătoresc dintr-o parte în alta: oameni, stări, vise, îndoieli.

 

*

 

Cîteva zile mai tîrziu, Amos fuma la poarta şcolii, schimbînd cu profesorul de fizică o serie de cuvinte omise din dicționarele vremii. Estera trecu pe lîngă el cu ochii în lacrimi. 

– Ai rămas corijentă la sociologie?

Sestrădui să-i zîmbească:

– Ce te priveşte?

A doua zi, cu puțin înainte de începerea orelor, s-a trezit cu el în clasă. Bărbatul a luat o bucată de cretă, a ciocănit cu ea în tablă de cîteva ori, pentru a face linişte şi a vorbit: 

– Copii, apelez la puterea voastră de concentrare, dublată de adecvarea memoriei şi instinctul de apărare. Nu sînt superstițios, dar dacă mai rîde cineva de Estera Condurian, dacă o îmbrînceşte, o jigneşte în vreun fel, o torturează cu privirea, îi deranjează lucrurile de pe pupitru ori permite unei muşte să-i disturbe concentrarea, dacă-i dispare radiera din pupitru sau creioanele nu-s ascuțite la zi, pe inima mamei mele vă jur că mă întorc şi iau la ologit întreaga clasă. Şi-a rotit privirea asupra lor ca un vultur care vrea să vadă dacă a captat bunăvoința puilor de curcă şi a continuat: Cine crede că glumesc să vină la catedră. Cine nu, să ia loc în bancă.

În timp ce vorbea îşi sufleca mînecile, înlesnind privirii o înşiruire de tatuaje epice acoperind adunături de muşchi lucrați în bătălii, la mină şi în port. N-a ieşit nimeni. S-au aşezat cu toții.

 

*

 

Neajunsul unei povestiri obiective este agravat şi de faptul că au trecut mulți ani. Un spectator interesat n-ar putea preciza dacă obiectul dezbaterii este o relație hurducată între două persoane nepotrivite ori expozeul infatuat al unei epoci sufocate. Naratorul însuşi are probleme cu amănunțimea analizei. În fond, unele nu pot fi separate de altele. Viața înaintează ca un organism unitar şi apos: imens, flegmatic, indolent. 

Cine plînge pentru noi, la urma urmei? Există cineva căruia să-i pese? Ignoranța este deziluzia noastră, spun ei… Dar, în caz că nu ştim, este lipsit de relevanță dacă există sau nu...

Problema pare mai degrabă legată de reconstituire şi direcția paramneziei decît de ce-a fost. Astfel, timpul s-a confruntat cu a doua, cu a treia despărțire. Rămîi nemişcat, încerci să nu te transformi cîtuşi de puțin şi te trezeşti că structura ta de azi este complet diferită de cea de-acum zece ani. Practic, eşti altcineva. Cum este cu putință fără să mişti un deget? Calea timpului, vei spune. Vrei să te întorci, nostalgia îți întinde o grămadă de labirinturi întunecate. Memoria amplifică, omite şi decepționează. Categoriile se scurg dintr-una-n alta, în concesia formei. 

Dintre toate organele de percepție, creierul este cel mai amăgitor, pentru că păstrează imagini deformate ale unor întîmplări care nu pot rămîn neclintite sub presiunea noțiunilor culturale. Ceea ce-a rămas este mort. Iar ceea ce nu s-a păstrat a trecut dincolo. Amănuntele devin numere. Poate le vom regăsi cîndva.

 

*

 

Cealaltă metodă de tratare prevede că, deşi legile fizicii, inclusiv cea a conservării, guvernează asupra unor sisteme adiabatice fără a permite traiul niciunei excepții, asta nu exclude faptul că ele pot apărea. În cazul unei încălcări, derivă că perimetrul a fost violat şi cineva a nesocotit convenția fizică. Cineva care-şi permite, cu siguranță. Nimic nu a fost metamorfozat, ceva a dispărut, porțiunea de univers unde a avut loc fenomenul s-a făcut, infinitezimal, mai mică. Alvin Plantinga defineşte această excepție drept un miracol perfect admisibil, pentru că legea n-a fost desconsiderată, ci doar suspendată pentru o anumită perioadă. O intervenție a avut loc din exteriorul ansamblului. 

De adăugat un simplu coeficient: sistemul anterior intervenției a fost dizolvat, locul lui fiind luat de unul aproximativ asemănător, chiar dacă diferit. În termeni matematici, complet diferit.

 

 

*

 

Estera îi descria învățături din Biblie în linia modelului remarcat de Maimonide: ce se manifestă ca fiind creație directă, ce reprezintă doar povara iluziei. Norme pervertite în păreri etice: asta e bine, asta e rău. De ce sînt criteriile lumii defavorabile credinței în lucruri care nu se văd, aşa cum sînt, ce e de făcut, cum va lua sfîrşit visul istoriei, armonia răului.

– Pentru o elevă, ai memorat destul de multe! Ori doar fin’că-n comparație cu mine, eu fui golan şi nu m-am ținut cu cartea…

– Ai dreptate, nu sînt gîndurile mele. Există o sursă a adevărului, nu e meritul nimănui. Cine a descoperit Soarele?

– Consideri că oamenii sînt răi?

– Creația este un experiment ambiguu între elemente contrare care-ncearcă să-şi ia locul unul altuia... 

– De ce ambiguu?

– Pentru că nu ştim dacă este reuşit sau nu. 

– Ştie tatăl tău ce gîndeşti?

– Nu i-ar cădea bine…

– Şi de ce contrare?

– Pentru că natura nu suportă dublul şi este sfîşiată de opus. 

Aproape că era vorba explicit de relația lor.

 

*

 

Amos îi povestea peripețiile lui de păcătos tîrît prin mocirla stufoasă a consecinței de-a se fi născut: bătăi cu gardienii în curtea spitalului de nebuni, şcolile corecționale tăvălite în alcool, afecțiunile venerice purtate de la o petrecere la alta, lunile petrecute la mină, unde a fost spintecat cu bărdița şi călcat în picioare de frăția a cinci ortaci sălbatici, vara trăită în port, ocazie care l-a îndreptățit la cîteva confruntări cu turcii şi patru săptămîni de arest cu românii, jafurile aplicate țăranilor veniți cu marfă la vîndut în piață, acostare de persoane, ultraj, devalizare, vandalism, alți doi ani de închisoare, alte bătăi, beții colective, disensiuni, dereglări. 

– După cum lesne poți constata, chiar dacă pentru unele n-ai limbajul necesar înțelegerii depline, iar pe altele minima decență m-a împiedicat să le pronunț cu detalii, pentru unul ca mine nu mai există nicio cale de salvare.

– Vorbeşti prostii, moşule, îl îmbărbătă fata. Pentru oricine există o şansă… 

– Probabil că în aceeaşi măsură în care orice şansă poate fi pierdută într-o clipă.

– Nimic nu poate fi pierdut într-o secundă în fața unui Dumnezeu corect. Bați cîmpii pentru că n-ai de unde şti, chiar dacă uneori am impresia că s-ar putea să fie un dram de adevăr în ceea ce delirezi. Poți fi salvat, dar nimic nu vine fără o pierdere. Un principiu fizic, dacă n-ai observat.

 

*

 

O aştepta în colțul străzii şi hoinăreau la deal, prin parcul Copou, la film ori să mănînce dulciuri la o cofetărie anonimă de lîngă intrarea în cimitirul estic. După o săptămînă, a cerut-o de soție. L-a privit dezamăgită.

– Cum îți închipui că ar fi cu putință?

– Tu spuneai că e de ajuns să crezi şi orice se poate împlini. Că rejectarea unui seamăn este semn al trufiei.  

– Răstălmăciri cu ghiotura, gîndirea asta duce spre haos şi anarhie. Multe pot fi împlinite, da, cu o stăruință de piatră şi o credință de argint, dar nu toate. În niciun caz, alterarea sufletelor curate. Pentru a fi împreună, ori eu trebuie să decad pînă în groapa nerecunoaşterii, ori tu trebuie să urci pînă n-ai mai fi tu. Aşa cum sîntem acum, este imposibil.

 

*

 

Cuvintele ei l-au mîhnit fără înconjur, din două pricini. Prima, că iubirea ei pentru el fie nu exista, fie nu era într-atît de puternică încît, aşa cum auzise, să poată surmonta deficiențe lumeşti. A doua, că fata se putea să fi avut dreptate netăgăduit. 

Gîndurile i-au prilejuit cîntărirea pe toate părțile a propriei răscruci. Cînd ai de luat o decizie, o iei pe cea mai apropiată în proximitatea subconştientului. S-a constatat că în sînul popoarelor conduse de nemernici, există o tendință pronunțată spre sinucidere. Orice eşec, orice neputință, orice probă îți scoate în cale ispita renunțării. În loc să te facă erou, lovitura te face înțelept. 

Privirea i-a fost străbătută de o sclipire pe care fata nu o mai văzuse în ochii nimănui. 

– Dacă nu te măriți cu mine voi muri...  

Nu este exclus ca disperarea bărbatului să fi provenit din percepția că Estera putea fi singura lui cale spre tot ce pierduse. Rejectarea ei oficia o condamnare în spatele căreia îşi permitea luxul blazării.

S-a ridicat pe vîrfuri, l-a sărutat pe buze, s-a răsucit, a dispărut.

 

*

 

Nimic, nici moartea, nu stă în neclintire. Viața e mişcare continuă, participare confuză controlată de legi alterate de voința omului. Prefigurare şi împlinire. Lexicoanele nu sînt capabile să trezească deosebiri de substanță. Eşecurile repetate alcătuiesc definiția soartei cum reperele de cadastru schițează direcția drumului. Cînd drumul s-a sfîrşit, soarta devine destin. O lespede pe care n-o mai mişcă nimeni. Înțelegem şi acceptăm lumea prin forța lucrului împlinit.

Într-o dimineață de septembrie, Mircea Condurian, total nepregătit, fu ținta unui atac de angină pectorală, declanşat, probabil, de monoxidul de carbon răvăşit de-o sobă neglijentă. Sirena salvării sperie o mînă de păsări şi cîțiva pensionari ațipiți prin cerdacuri, maşina zburli rotocoale de colb, scăpă două împuşcături prin țeava de eşapament, dispăru la deal, spre liniile de tramvai, însoțită de cîini vagabonzi şi copii răpănoşi. Nu le-a trebuit mult gurilor rele, căci întotdeauna se vor găsi în momentele cele mai nepotrivite să agite emoții şi răutăți, să circule scenarii în care Amos sărea cu un cuțit de tăiat porci în gîtul bietului învățător, iar altul potrivit căruia fata îşi confruntase tatăl cu nemilostivul adevăr al stării de graviditate în afara căsătoriei, cu un golan tatuat şi fără căpătîi.

Biata înțelepciune populară, obligată mereu să găsească un vinovat meritoriu!

 

*

 

Există evenimente care niciodată nu sînt povestite cu plăcere. De ce apar ele în operele literare, cînd oripilează? Să fie pentru că răul conferă un sens superior vieții? Înfrumusețează abominabilul traiectoria împlinirii? Aduc consecințele un nivel de înțelepciune altminteri imposibil de atins? 

În ceea ce mă priveşte, nu am niciun răspuns mulțumitor. Relatez o serie de întîmplări petrecute în colțul meu de lume. Aş fi dat orice să nu am acest prilej. Dar nu mă pot mişca, n-am mare lucru de împlinit, relația personajelor mă intrigă de la distanță ca piesele de lemn ale unui joc de şah, căruia îi descopăr regulile pe măsură ce pierd.

În absența tatălui, dus de maşina Salvării spre tărîmul unui viitor cu implicații medicale, familia Condurian s-a panicat. Pentru Estera a fost consecința unei logici asociative simple, care a determinat-o să-l caute pe Amos, singurul prieten la care ar fi putut apela. Nu este exclus ca în mintea ei să fi chibzuit drept oportună introducerea lui treptată în conştiința familiei. 

La acea oră a toamnei, toate locurile căutării erau aproape pustii: Ştrandul, Parcul Copou, grădinile din Centru, taverna din Podu Roş, cofetăria de la poarta cimitirului.

 

*

 

– Pe cine cauți, păpuşică? Te-ai pierdut de rest?

Tonul vocii, privirea, conjunctura păreau a conspecta un fior de amenințare.

– L-ați văzut cumva pe Amos Boldur?

Dacă ar fi să dai ascultare tuturor temerilor care te bîntuie, n-ai mai ieşi niciodată din casă. 

– Ce treabă are o fată cuminte ca tine cu un asemenea specimen?

Poate ar fi fost, totuşi, cel mai nimerit lucru de făcut. Nicăieri confortul siguranței nu este mai plăcut decît între pereții camerei tale.

– E prietenul meu… 

Erau trei… Şi-au aruncat priviri goale… Unul înalt, băzdat de o cicatrice gălbuie de la tîmplă pînă la colțul gurii, se ridică, o luă de mînă şi o trase după el.

– Vino să-ți arăt unde-l putem găsi pe prietenul tău… 

Încă mai spera că e o formă de malițiozitate performată în lumea lor. Cînd a devenit conştientă că întîmplarea tindea să prezinte un grad de periculozitate din îmbrățişarea căreia nu era sigură că se mai putea extrage, urcau o alee a cimitirului, ca un grup de tineri în căutare de distracții. 

 

*

 

Au bătut-o cu sălbăticie (mizînd pe faptul că trauma psihică va inhiba identificarea lor de mai tîrziu ori doar ca să-şi arate bărbăția înainte de încununarea ei), au violat-o, au luat-o în şuturi, au abandonat-o. S-au folosit de baticul ei pentru a se curăța de murdărie. 

A fost găsită la amiază de un gropar, plină de sînge şi pămînt, în stare de şoc. Moartea şi-o disputa cu mai multă rîvnă decît viața. Numai că moartea ascultă de instanțe şi mai serioase. Coincidența şi penuria comunistă au făcut să fie dusă la spital de aceeaşi maşină a Salvării care-l transportase dimineață pe tatăl ei.

După un timp, o umbră alburie se agita lîngă patul de metal.

– Spune-mi măcar un nume… descrie-mi un chip.

Care era diferența? Un spor agravat de violență. Lumea lor, din care l-au scos pe Dumnezeu. A ridicat o mînă tremurîndă şi a trasat cu arătătorul o dungă înceată pe partea stîngă a fețeia coperite de vînătăi. Ochii lui se dilatară. I-a luat mîna şi a sărutat-o. A mîngîiat-o pe umăr.

Să nu spui că da, că înțelegi, că ştii despre ce este vorba. Că ai mai citit, că ți s-a mai povestit. Există experiențe a căror complexă nimicnicie poate fi relatată pînă în cele mai desluşite vase capilare, dar nu împărtăşită.

 

*

 

Într-o lume în care fiecăruia îi pasă de ce face celălalt, pentru satisfacția eşecului şi patima compasiunii, bîrfa şi cota de ranchiună zilnică, izolarea este efectul voinței, rareori al impunerii. Recunoaşterea înfrîngerii, sila, renunțarea, acesta este mesajul izbăvitor al izolării. 

Stigmatul social măsoară cantitatea de infamie pe care-o poate suporta fiecare în parte. Pentru mine, izolarea a venit pe calea faptului că sînt paralizat de la mijloc în jos şi trebuie să fiu cărat dintr-un loc în altul. Uneori mă tîrîi de capul meu. Părinți n-am. Sînt îngrijit de doi bătrîni care primesc bani pentru asta. Un aparat de radio îmi ține companie, un braț de cărți, reîmprospătat săptămînal de fratele meu, flori pe un mormînt cu obligații şi albumul lui Winkler.

Sînt la fel de intrigat ca oricare dintre voi. Aflu amănunte pe măsură ce le aştern.

 

*

 

I-a găsit spre sfîrşitul aceleiaşi zile, umbre anoste în crepusculul cofetăriei. Cicatricea lumina fața unuia din ei ca un rînjet al morții dansînd în ritmul flăcării unei lumînări ținute în curent. Stăteau la aceeaşi masă la care Estera dăduse peste ei cu cîteva ore mai devreme. Îngerul fusese înlocuit. Rîdeau, băteau din picior, se dădeau pe spate, îşi trăiau pe cinste tinerețea. S-au uitat cu o clipă de nedumerire la bărbatul care a intrat întunecat în cofetărie. Nu le ardea de analize.

Dacă n-ar fi fost orbit de mînie, ar fi vrut să afle cîte ceva despre originea metafizică a răului pus în mişcare. S-ar fi aşezat la masă şi ar fi intrat în vorbă. Accepți mai uşor dacă înțelegi. Dar el trecuse de stația aceea. Nu mai era interesat să înțeleagă nimic. În niciun caz ironia faptului că o fată atît de puțin dispusă să accepte compromisurile vieții căzuse într-un viespar ucigător. Cuvintele erau de prisos. Ce-i mai rămînea de făcut după recuperarea corporală? Cu cine ar mai fi putut da ochii fără să fie îngrozită de asocierile pe care imaginea ei le-ar fi iscat? Cum ar fi făcut față judecății lumeşti: ce-a căutat înhăitîndu-se cu pegra cea mai  josnică? Al cărei reprezentant, desigur, era el, nu cei trei idioți din fața lui…Tatăl ei, deja afectat de o relație atît de inumană, dacă nu chiar diabolică… Stîlcirea sufletească provocată fraților şi surorilor ei… Unde s-a aflat, jucînd barbut pe cîțiva lei cu o mînă de pungaşi abia eliberați, în loc să fie cu ea cînd a avut mai mare nevoie de el? Violul îl afectase într-o proporție înspăimîntătoare! 

Fără să se oprească din mers, a scos un drug de metal de sub geaca de cort şi i-a turtit țeasta lui Rumeguş, care s-a prăbuşit însoțit de zgomotul sec făcut de osul sfărîmat. Pe al doilea l-a izbit în piept, lăsîndu-l o clipă să lupte cu neputința de a respira. Ultimului i-a distrus splina sub un urlet îngrozit. A continuat să lovească pînă a simțit că loviturile cad în gol. Tipul de după tejghea tremura ca varga. 

 

*

 

Vali Caramingean zis Rumeguş a murit în drum spre Spitalul de Urgență; Vieru Costică zis Podoabă a fost nevoit să poarte pentru toată viața o placă de argint în locul osului palietalfăcut zob în cursul masacrului; Viorel Crețu zis Logofătu’ a mîncat 6 luni prin tifon, a rămas cu sechele psihice şi nu s-a mai apropiat niciodată de o femeie. 

 

*

 

Din instinct, Amos Boldur nu s-a predat autorităților, deşi realiza că nu are cum să scape. S-a dus direct la spital. Estera îl privea cu ochi goi.

– Vreau să ştiu că mă vei putea ierta cîndva… Căci mă voi întoarce… Voi încerca să fiu mai bun atunci… 

În mod normal, în această clipă ar fi trebuit să se audă o melodie duioasă ori măcar un surplus de lumină să-şi fi făcut simțită prezența, un clinchet cristalin de clopoțel. Omul a inventat arta cinematografului tocmai pentru că Dumnezeu l-a privat de trucurile ieftine ale spectacolului de jos. Nu s-a întîmplat nimic.

Se aplecă şi o sărută pe buze. Fata gemu. Întoarse capul. O lacrimă străvezie îi atîrna în coada ochiului. N-a scos o vorbă nici cînd l-au arestat.

 

*

 

Amos a fost condamnat la 10 ani de închisoare, pentru lovituri cauzatoare de moarte, distrugere materială şi vătămare corporală gravă. Vieru Costică şi Viorel Crețu au primit cîte o pedeapsă de cinci ani fiecare, pentru lipsire de libertate, constrîngere fizică, viol şi infracțiunea de lovire. Părinții lor au plătit bani grei pentru acele vremuri strîmtorate pentru a-i feri de cazarea în acelaşi penitenciar cu agresorul. 

Estera Condurian a ieşit din spital a doua zi, în aceeaşi ambulanță cu tatăl ei, ameliorat. N-au scos o vorbă pe drum, n-au scos o vorbă acasă. Mama a îmbrățişat-o în tăcere, la fel frații, la fel surorile. Au îngenunchiat şi s-au rugat.

 

*

 

Noapte după noapte, zi după zi, încerca să suprapună imaginea lui cu cea a violatorilor, dar legile transferului fuseseră blocate. În incinta sălii de judecată, l-a fixat cu privirea obsedată că trebuie să şi-l amintească aşa cum era atunci, pentru timpul care ştia că va veni. Un străin neputincios, de care n-o lega nimic bun. Drumurile compasiunii se împotmoliseră.

Lumea fusese spulberată. Era prea tînără şi prea puțin pregătită pentru a fi în stare să considere acceptabile căile vieții în spatele unor beneficii îndepărtate. Era tot mai copleşită de povara unei vinovății căreia îi intuia forma, nu şi trăsăturile. Alternativa era săracă în soluții. 

La o săptămînă de la pronunțarea sentinței, în urma unui control medical a reieşit că era însărcinată. În conjunctura circumstanțelor, medicul i-a propus să avorteze. A rejectat propunerea. Pentru ea putea fi o formă a răscumpărării vinovăției, în respectul unui principiu biblic: nimeni nu poate lua viața unei făpturi inocente pe baza mentalității că unul dintre părinți este un criminal. Oricum, din toate timpurile, paternitatea a rămas un element incert.

 

*

 

Pe durata sarcinii, s-a angajat la întreprinderea de tricotaje Țesătura. Lucra în trei ture, circula între casă şi serviciu, nu se întîlnea cu nimeni, nu discuta cu nimeni, n-o interesa nimic. Pe 24 mai, a născut un copil de sex bărbătesc, diagnosticat cu poliartrită reumatoidală, ceea ce urma să-i afecteze abilitățile locomotorii. Toate deciziile erau luate.

Şi-a strîns cîteva haine într-o sacoşă, a îmbrăcat rochia albă cu floricele verzi, şi-a sărutat frații şi surorile, mama, a mîngîiat copilul pe frunte, s-a oprit o clipă în dreptul tatălui, cu care tot nu vorbea, a ieşit din gangul înflorit, a aruncat o privire la deal, prilejuind dlui Winkler ultima fotografie clandestină, s-a îndreptat spre gară şi dusă a fost.

Nu poți descifra prea multe în retorica unui petic de hîrtie lucioasă, încețoşată de scurgerea timpului şi degradarea chimică a fixativului. Fără aportul celui care priveşte şi al cuvintelor afiliate, o siluetă ca atîtea altele, într-un crîmpei imortalizat accidental. Din cele opinate de Amos cincisprezece ani mai tîrziu, printre resturi de tulburări utile şi speranțe încă în vigoare, Estera s-a refugiat într-un oraş industrial din Transilvania, unde s-a angajat ca lucrătoare pe un şantier de construcții. 

 

*

 

– Există situații cînd e mai uşor să accepți lipsa unei mame, decît prezența uneia lipsită de virtuți.

– Este gîndirea unuia care a fost binecuvîntat cu verbul a avea, motiv din care, în virtutea dorinței celor aflate la distanță, n-a putut să prețuiască bunul aflat în preajmă. Cînd eşti orfan,  odată ce-ai trecut peste insulta de-a fi fost rejectat, eşti dispus să accepți orice răsplată, ai nevoie de orice punct de sprijin: un copac, o piatră, un cîine. O idee. Un refugiu în acest univers în care încerci să găseşti punți de legătură şi nu afli decît începuturi de poteci năpădite de ierburi. Cînd înțelegi asta şi reuşeşti să te detaşezi, ieşi afară din găoacea de personaj mutilat şi te prelingi în anonimatul unei categorii eterne. Existența se desprinde spre un alt nivel, căutările s-au curmat, o linişte înfiorătoare se aşează peste zdruncinul iluziei de-a fi.

 

*

 

După vorbele unor vecini cu păreri arse de imaginație, fata n-ar fi părăsit niciodată oraşul, ci, dimpotrivă, s-ar fi apucat de practicarea prostituției în alte cartiere. Unul a văzut-o rimelată şi dată cu ruj, purtînd o fustă scurtă şi cizme înalte de piele, fumînd preocupată pe peronul Gării, în timp ce cu stînga-nvîrtea profesional o poşetă roşie. Altul a întrezărit-o ieşind clătinîndu-se la două noaptea din Hotelul Unirea, sprijinită de doi studenți străini, la fel de beți. Unei vecine i s-a părut că o vede vomitînd în genunchi pe treptele Mitropoliei. De pe chipurile lor, am înțeles că o supuneau unui viol repetat. 

Pentru mine, deoarece îmi vine atît de greu să mă deplasez, nu-mi stă în puteri să mă conving singur ce este cu adevărat adevărat ori doar predilecția prostiei în rîndul omului nou. Amos mi-a spus că sînt aiureli. Dar cîtă încredere pot avea în ce spune Amos? Niciodată nu m-a lăsat să înțeleg că interesul care-i animă grija ar fi datorat faptului că este tatăl meu.

Într-o lume în care informația a ajuns o monedă distrusă de inflație, omul nu este definit de ce cunoaşte, ci de ce omite. Îl privesc pe Amos cum se roagă, seară de seară, în pustiul restrîns al camerei. Încerc să-mi închipui cum ar fi fost să am o mamă. O mamă sfîntă trecută prin încercările diavolului. În inima mea de bastard se revarsă o căldură înălțătoare.

 

*

 

N-avem nici măcar posibilitatea să măsurăm lumea, cu atît mai puțin să ne găsim locul în ea…

 

*

 

Plouă. Din umbra gangului se înalță un fir de fum de țigară. 

 

31 iulie 2014