ÎN FERTIL

 Stabilisem încă din copilărie că trebuie să mă perpetuez. Dar constatasem că nu era deloc uşor: toți urmăreau să mă lichideze înainte să ajung la maturitate.

Aşa că mă camuflasem în fertil, aşa cum marii criminali se ascundeau în oraşe aglomerate – Bombay, Buenos Aires, New York.

Mă dădea însă de gol carnea cea stânjenitoare. În plus, eram îngrozitor de sănătos, cu norocul pe frunte, ca o excrescență. Care pe deasupra mai şi lumina auriu - un mare afront.

Nu aveam încotro, trebuia să fiu şi eu într-un fel. Un neîndemânatic vâslind cu aripa ruptă printre semeni. Înotam în lumea împlinită, plină ochi.

– Suntem prea mulți, îmi strigau ei mut. (O muțenie care zgâria al naibii cerul pe meninge.)

Pe gură le ieşeau cuvintele ca nişte fulare incaşe, bolnave de epilepsie.

Spuneau că fuseseră acolo înaintea mea. Că locul acela, îngrădit cu linie discontinuă, prin găurile căreia se scursese agoniseala inimii, era al lor.

– Pleacă, pleacă, fremătau tentaculele lor nervoase. (Mie mi se întorcea stomacul pe dos. )

 

Am coborât printre ei, în adâncul digestiei. Altminteri de ce m-aş mai fi născut?

Acolo era un scandal până la cer. O cleveteală ca pe insulele pline de păsări. Trebuia să mă feresc prin mişcări abile de ploaia de guano care cădea, deodată cu vorbele lor.

Cel mai tare țipau (de fapt țiuiau) mirosul înalt de urină de lângă vestiare şi punctul înroşit din scoarța periferică a creierului lor nătâng cu care se încăpățânau să mă urască. (Atenție, un punct inflamat din cortex a început sa se creadă sonerie!)

Mă simțeam vinovat ca un cuțit. Cum să te camuflezi printre ei, cu atâta sănătate fosforescentă?

Vitalitatea mea era prea bătătoare la ochi şi cârteala lor se înmulțea ca o magmă. Ca un turn babilonic crescut din pământ.

– Cine mai e şi ăla care se crede cu stea în frunte?

 

Dar şi eu învățasem să mă prefac nătâng – mă uitam în cer decapitat, că îmi ploua în gât.

Prin gâtul acela fără cap, țâşneau conducte arteziene. Era forma mea de voioşie. Soarele nu avea nimic împotrivă. (Un câine m-a întovărăşit dezinteresat o vreme în treaba asta. Un înger binevoitor. )

- Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, le replicam cu barba nerasă. (Şi în gând: „Mai duceți-vă dracului!”.)

Ceilalți scoteau cuvintele afară din gaură ca râmele ce regurgitează pământ. Gura le era plină de limbi şi panglici incaşe. Încercau să mă lichideze prin tăceri.

Aşa că m-am aşezat lângă ei, punându-mă şi eu pe produs timp.

 

– Aşadar lucrurile sunt clare, îmi spuneam, în timp ce urechile mele vinovate se înroşeau. Nu sunt iubit!

Trebuia să accept asta ca pe o infirmitate, aşa cum unii copii se nasc cu viitorul bolnav sau cu un picior de broască mort. Eu mă născusem pur şi simplu. (Mamele noastre erau cam alcoolice.)

Ura cea de toate zilele mirosea a miez de pâine (Cum se numeau cubulețele acelea binecuvântate de franzelă pe care le înfulecam din altar? Prescură!)

Îmi plăcea şi mie să-mi umflu burdihanul moale cu pâinea drăgălaşă a pâinii, în timp ce, la colțurile gurii, zâmbetul se scurgea în firimituri. Aş fi murit cu plăcerea în gât, cu ochii sticloşi de recunoştință. (Doctorul şi-a înfipt în abdomenul meu de moluscă, degetul tare, încărcat de reproş. „E puțin umflat ficatul!”)

Dar eram în criză de timp. Nu aveam nicio clipă pusă deoparte, nicio firimitură. Şi pe deasupra, trebuia să mă asigur că vârful moale al inimii, un organ de altminteri foarte geometrizat, în ciuda formei sale neeuclidiene, ticăia fragil.

Micile ei zvâcniri mă speriau. Îmi zdruncinau coşul pieptului şi dădeau să iasă prin cămaşă afară. O cămaşă de ginerică mort cu care mă împopoțonaseră rudele mele de care nu scăpam nici la înmormântare. (Îmi pierdusem un pantof. Sicriul mirosea onest, a brad.)

– Greu e când te naşti prima oară! După asta eşti oricum mânjit, a spus medicul ginecolog, aruncând pe pervazul ferestrei mănuşile însângerate.

Felcera (privea cruciş) m-a curățat cu o bucată de tifon. Nu a reuşit decât să murdărească sticla timidă a geamurilor.

– Ăsta oricum urmează să moară, domnule Doctor, a rostit colțuros sub basma. (Mătuşile de la balcon s-au pus pe aplaudat.)

Vârfurile murdare de clorofilă ale brazilor din curtea spitalului s-au înroşit. Soarele s-a rostogolit şi el în asfințit - un scut minoic.

– Aoleo, mi-am spus, trezit în lumea învălmăşită.

Odată faptul împlinit, camera de spital s-a umplut de murmure ca o bolboroseală budistă. Mie îmi plăcea - semăna cu rumegatul colivei cea necuvântătoare.

Mă aşteptau tot felul de planete care gravitau neîndemânatic – nişte resturi. Semănau cu zdrențele de carne pe care doctorul le chiureta atent. (Viitoarele mele gesturi neterminate se roteau şi ele ca nişte bărcuțe nemuritoare.)

Până şi Mama, trecând pe lângă mine, m-a lovit cu piciorul ei adorat. Încă de atunci îi iubeam pantofiorul.

– Ce bine, îmi spuneam cu degetul în gură ca un pețiol. Îi îmbrățişam orice gest dureros care mă învelea în carne.

 

Nici nu mă născusem bine şi ura s-a lăsat neagră - un stol de păsări cu ochi fix. Aveau să mă însoțească toată viața, să nu priască dumicătura.

La cantina spitalului, pacienții hăpăiau ciorba lăcrămoasă. Se numea „papară” - o zeamă în care înmuiau durerea cea întremătoare. (Mânuiau cu dexteritate lingura pe sub mucii curgându-le în inocente pârâiaşe.)

Acest fel de mâncare le producea se pare o binecuvântată amnezie. Erau liniştiți - nu mai aveau nevoie de buna bromură din ceaiurile matinale.

În menu scria „supă de scoici” – de fapt era vorba de o fiertură de vagine. Atenție: muşchiul lor unic de scoică toxică s-a dovedit capabil să aplice lovituri ucigătoare. Chiar dacă franjurile de carne violacee, zdrențuite, ce se transformaseră în guri ce mă goneau înapoi, păreau inofensive.

 

Mama a păstrat multă vreme rețeta notată cu creionul pe un bilet al troleibuzului municipal. Iat-o: „Se iau scoicile şi li se chiuretează piciorul care zvâcneşte. Atenție, au o singură mişcare. Să nu vă lăsați prinşi de destin: şi când fug şi când fac dragoste, aceeaşi zvâcnire a piciorului cărnos!

Se curăță primitivul aparat digestiv de vise şi felurite excreții. Lucrarea trebuie făcută atent, medicii ginecologi ştiu: dacă nu raclezi bine marginile, există riscul ca zdrențe rătăcite de vise să prolifereze pe țesutul buimac.

Se toacă conținutul cu orez, ficat şi verdeață şi se umplu la loc cochiliile care se bagă la cuptor. Se servesc în sosul acela pios.

Sunt bune, mănâncă şi milogii şi gastronomii rafinați. Au gust de muci si lacrimi sărate. Întremează sufletele făcute harcea-parcea.”

(Pe dosul biletului de troleibuz, mama notase numărul de telefon al ginecologului pe care scrisese ilizibil - avort. )

 

Făceam biluțe rotunde din firimituri de pâine, în cantina spitalului. Le expediam cu o furculiță, fix în ceafa pudică a colegelor de salon. Vedeam cum li se înroşeau urechile.

O poveste interminabilă se scurgea în fracțiunea de secundă a privirilor lor sângerânde. (O poveste care niciodată nu reuşea să se împlinească, blocată în tuneluri vinovate. De-aia bunicul voia să moară acasă. „Nu mai îmi dați medicamente”, spunea el. „Lăsați-l pe Domnul să lucreze pe mine cum m-a adus pe lume!”)

Voioşia mea de odinioară se cam dusese, deodată cu buna mea potență sexuală şi nu o dată îmbucăturile îmi rămâneau în gât. Asistenta cea brunetă, cu carnea luminoasă, îmi căra pumni în spate. Spunea că viața trebuie să o ia pe tunel, în jos.

Degeaba îi explicam că mă înecasem cu o gutuie. De fapt, zilele se făcuseră cocoloş pe esofag.

Tuşeam tot felul de ghemotoace - amestec de sânge, dorințe şi câlți (medicii spuneau că e un fel de păr atavic). Furtunul de plastic al perfuziilor se poticnea în sughiț.

După ce îmi făcea curățenie corporală, asistenta îmi spunea să stau cu ochii pironiți în florile mov ale corcoduşilor din geam. În repertoriul ei melodios, asta suna cam aşa: „Capul la cutie”.

Trişam şi o priveam cum îşi schimbă halatul în mica chicinetă. (Evident, nu am crezut niciodată că se dezbrăca în fața mea, din greşeală. Eram doar la teatru.)

Lumina se scurgea pe coapsa ei, jucăuş. Uneori lăsa să se vadă, pentru fracțiuni dureroase de secundă, adâncimile negre ale părului ei pubian.

Chiar şi după ce pleca, curbura celor două fese continua să plutească ca un zâmbet, luându-şi zborul pe geam în grădină. Moşul din patul alăturat (a murit azi), spunea:

– I-auzi Tataie, cucul!

Deşi îmi lăcrimau ochii, încât trebuia să îmi pun ochelarii de zăpadă (aveam unii de la Rânca, pentru ski), nu îmi făceam probleme: ştiam că nu mi se epuizaseră viețile de rezervă. Mai aveam câte ceva de experimentat.

De exemplu fereastra salonului : un tunel inepuizabil! De câteva ori mă gândisem să plonjez direct în posibilitățile lui.

Dar până una alta, aşteptam docil. Zilele erau compartimentate în faguri mici şi, dacă se spărgea una, alta îi lua binevoitoare locul. Tot ce aveam de făcut era să aştept şi disperarea se pulveriza în baloane irizate.

În aceste momente, îmi puneam sub limbă o aspirină care se dizolva rapid ca nitroglicerina sublinguală a unchiului meu cardiac şi mă uitam în jur: creierul meu producea o gălăgie fenomenală, ca țipetele grădinii zoologice.

Dar nimeni nu părea că o aude. (Aveam Filarmonica în cap).

 

*

 

De la o vreme, medicii îmi evitau privirea. Ăsta era semn rău.

Habar n-aveau ei de câte eram în stare, numai să trăiesc.

Mama mă ducea cu zăhărelul (tot un fel de dulce, dar mai lăcrămos). Între amânările ei, lucrurile trăiau suspinând. Erau tare gustoase locurile astea rămase goale, în care se scurgea tot siropul zilei!

Dar cum să ajungi la ele, când totul fusese deja luat? Cei de dinaintea mea nu stătuseră degeaba.

– Secretul e să intri în sistem, spunea Lucan vecinul meu de salon, unul dintre cei mai talentați escroci de pe strada Lipscani din Craiova. Agitația psihosomatică îl făcea să rotească mereu ochii în jur, de parcă ar fi fost urmărit.

– Odată apucat înăuntru, eşti boier. O duci acolo ca la puşcărie: casă, masă, program (Lucan rămăsese însă pe dinafară – un derbedeu din cartierul Brazda lui Novac, neînsurat, stâlp de cafenea. Nici fete nu prea avea, doar ce prindea vreo una dispusă la vreo poştă. Dinafară era însă locul nostru familiar din care ne holbam la hubloul cu fericiți. Noi nu eram înăuntru. Eram în cerul ostil ca un stomac. După ce m-am vindecat, virusul mi-a rămas în celule probabil, căci am fost toată viața un scriitor refuzat.)

Pe mine, secrețiile fierei lui veninoase deja începuseră să mă macereze: urma să fiu transformat în molecule calmogene, antrenat pe bulevardul hemoglobinei, nepăsător, cu logodnica la braț.

 

Nu am murit. Am ieşit din spital – i-am tăiat zilei burta de peşte.

Odată răzbit afară, m-am pus pe tăcut. Cei dinaintea mea nu se lăsau nici ei. Ar fi vrut să rostească cuvinte care le chinuiau măruntaiele, dar se abțineau. Aşa că transpirau mai departe tăceri care începuseră să miroase a sulf.

Deja scaunele porniseră să scârțâie de nelinişti, strigând:

– Nu noi v-am stricat aerul cu acest miros de gaze intestinale!

(Câțiva bancheri nu au rezistat acestei tensiuni psihologice şi s-au deconspirat vinovați, trăgându-şi un glonț răsunător în cap. )

 

Obişnuit să fiu mereu refuzat, să intru nu îmi ieşea deloc. Nici nu apucam să trec pragul, că spectatorii strigau:

– Ocupat!

De multe ori credeam că nimerisem la toaletă. (În armată, conducătorii militari hotărâseră ca wc-urile tinerilor recruți să nu aibă uşi. )

Nu aveam şi eu un bilet ca lumea, să mă aşez recunoscător, ca o măsea în alveolă. Trebuia să smulg pe cineva din rădăcini, cu sânge cu tot. (Dacă aş fi mai blând, mi-aş cumpăra un loc în strană la Biserica Sfântul Ilie.)

Înainte de spectacol, tuşeam tot ce aveam în gât. Ne înghițeam flegmele înainte de hohotul alămurilor. Masivele instrumente scuipau discret în batistă. Instrumentiştii sufletişti aveau batistele verzi. (La cimitirul Ungureni era o cârciumă ploioasă care mă atrăgea - un loc periculos. Acolo beau tacticos votcă membrii Orchestrei de alămuri Recunoştința a Bisericii Madona Dudu.)

Deseori trişam şi expectoram în şervețele de hârtie. Depuneam pe onesta țesătură, flegma cea verde, ca nişte brotaci gonflabili sau avortoni lucioşi. Unii o luau pe lângă scaune şi urcau în lojă. Se cățărau pe picioarele plasatoarelor, pe pulpele lor fuziforme ca nişte sticle de lampă.

Deseori, prefăcându-mă că îmi aluneca pixul pe parchet, aruncam câte o privire sub fotoliile din stal, aşteptându-mă să le văd spectatorilor rădăcini sub tălpi. La şcoală, puneam oglinda sub pantof şi le priveam fetelor despicăturile mov vaginale.

În afară de venele picioarelor, nu am văzut niciodată nimic.

Ba da, parcă mi-am văzut totuşi viitorul. Dar nu sunt nici acum sigur că ceea ce credeam a fi obrazul meu bătrân neras, nu era totuşi umbra de peşteră a părului pubian.

 

*

 

Secretomania bunilor mei concitadini mă scotea din minți. Îmi venea să le rup dantura cu o lovitură corectă de pumn.

Toți păreau că ştiu. Creşteau mărunt din pământ, ca iarba. Nu lăsau pe nimeni între ei.

Nimeni nu rupea bilete. Afişul mă strângea la subsuori. Bumbacul paltonului, primit de la bunicul veteran de război, stătea să explodeze ca o grenadă limfatică.

Mă sufocau golurile lor bombănitoare, tăcerile umflate ca nişte branhii de peşte. Alea pe care le spărgeam sub picior, după ce curățam de mațe crapul încă viu.

Deşi nu îmi făceam mari iluzii, în zilele de joi, blestematele zile de joi, eram deprimat şi mi se părea că sunt incapabil să trăiesc. Mă legam cu o basma la cap şi mâncam lăptişor de matcă, în timp ce aspirina de pe noptieră ticăia ca un ceas gol. (În tubul lor de plastic ca o navetă spațială, micile pastile de acid acetil-salicilic sufereau de tahicardie - nişte tăcuți şoricei. Le expediam călare pe un dragon de apă, pe tuburile gâtlejului meu galopant)

Colțul în formă de săgeată al inimii (cărnoase) imita şi el bătaia de pleoapă. Dacă aş fi tras cu el la țintă, vârful i s-ar fi îndoit.

Medicul îmi spunea că am o electrocardiogramă de brotăcel: în genere, dacă mi se bătea urechea dreaptă a inimii, era de rău. Sau de bine, le amestecam…

 

Cei de dinaintea mea nu îşi făceau iluzii în ceea ce mă priveşte. Asta mi-a deschis de fapt ochii. Ori de câte ori mă înjurau (îmi dădeam seama de asta după faptul că dădeau mărunt din buze), prindeam aripi. (Era un zeu grec cu aripi la picioare – i-am uitat numele - nu înțelegeam cum nu se răsturna. Încercasem şi eu să levitez, dar mă dădeam peste cap.)

Păşeam în pronaosul bombănelilor lor, făcând pereții să se umfle de furie şi le transmiteam prin tăceri ipocrite că vor avea de furcă cu mine.

Întârzierea mea amenințătoare era percepută imediat la adevărata ei semnificație: brusc, toți bufneau să tuşească, apoi se puneau să tacă şi mai dens.

– Măi să fie, le transmiteam eu îmbufnat şi toți tresăreau cu spinările țepoase (le rămăseseră aşa de când erau dinozauri), înțelegând că până aici le-a fost.

Până aici le-a fost. Dacă aş fi strănutat, i-aş fi spulberat pe toți.

Dar trebuia să devin unul de-al lor, decupat din cartoane, chiar dacă jucau toți pe-o mână împotriva mea.

Blatul lor țipa, deşi atunci când apăream, tăcerea se aşternea fâlfâită. Prezența mea ilegitimă se aşeza între ei, cu mirosurile sale nedorite, semnalizând colorat ceea ce nu puteau să contracareze oricum: faptul că, după o vreme, mă voi pune pe înmulțit. Pe îndesate, pe tăcute, pe brânci. Păi cu cine credeau ei că aveau de-a face?

Mi-am dat odată seama de greutatea tăcerii lor ostile, când mama mi-a tras o aripă de pâslă peste ceafă.

– Uite aşa îți vine mintea la cap, mi-a spus. Imediat (şi nepedagogic) m-a mângâiat.

Parcă mai trăisem ceva asemănător. Un înger îmi dăduse o palmă că îmi crescuse tensiunea periculos. M-am examinat acasă: venele se umflaseră. Puteam să fac amigdale pe creier.

M-am aşezat (în genunchii care uitaseră să se roage): era să-mi crape meningele. „Doamne”, am apucat să zic. Noroc cu lacrimile care s-au înghesuit să spună tot. Tramvaiele şi-au zguduit umerii în depouri. Nişte capsule minunat de eficiente, de altfel. Nimeni nu le răsese părul pubian. (Erau conduse de afrodiziace femei sovietice. Mama mea fusese una dintre ele: mărturie stă fotografia ei alb negru din depou când primea diploma de fruntaşă a întrecerii socialiste.)

 

*

 

Trebuia să şterg putina - să o roiesc (surorile medicale care mă făcuseră prizonier cu țesătura lor de şuşoteli morfinice semănau cu nişte călugărițe de la Abația albinelor - era o carte de Umberto Ecco pe care o citeam în salon).

Să mă retrag o vreme, până când încărcătura asta de întâmplări fără noimă (îşi spuneau timp), înghesuită ca o garnitură uzată de tren, va fi trecut. Şi avea să mă uite şi lumea.

Aşa că am încălecat pervazul (acela de carne, interzis) şi pe-aci ți-e drumul. M-am postat la barieră şi am strâns din dinții puşi de medicul meu stomatolog. (Pe cartea lui de vizită scria Doctor Gaudent - purta numele unui aliaj dubios.)

M-am înfipt în margine şi le-am lăsat pe toate să treacă. Le-am lăsat să se scurgă: teatre ambulante, vieți posibile, avortoni. (Bunul meu diazepam, ca un harnic ulei de locomotivă, făcea ca totul să treacă mai uşor.)

Un vagon şchiop m-a salutat cu mâna. Bunicii mei, deportați printre scaunele cu picioarele rupte, vindeau ceainice vechi, ceasuri de alamă coclite. (Fusesem armean.)

O clipă am avut impresia că toate acestea îmi sunt cunoscute de la târgul de vechituri din Timişoara, sau de la propria moarte, dar n-avea cum.

 

Eram într-o mare întârziere. Dar până la urmă, trebuie să ajung, îmi spuneam! Ca un făcut însă, de fiecare dată ajungeam la târgul spart.

Târgul se spărgea (cu zi cu tot) în cioburi pe care le priveam prin binoclul acela primitiv de bâlci. Îl îndreptam spre soare. Tot ce tocasem mărunt, prin digestia nesăbuită a gesturilor, micul organ al sufletului zdrobit, toate se aranjau după o voioasă simetrie. Soarelui îi lipsea un dinte (din față).

Nimic nu era la voia întâmplării în acea minunată jucărie. Cioburile dureroase se recompuneau adunate de un magnet binevoitor. Şi toate o luau de la început.

 

O vreme crezusem că sunt absolvit, dar simțeam marginile laterale ale glandelor sublinguale cum îmi secretă saliva vinovăției. Acolo erau papilele de amăreală. Mai aveam (de pătimit).

Aşa că nu e de mirare că eram descoperit: un intrus. Faptele mă dădeau de gol, cu glas înalt:

– Hei tu, cel de colo, unde crezi că te poți ascunde?

Priviri erau însă peste tot.

 

Aşadar, urma să devin de-al locului. Fertilitatea mea fatală risca să devină o adevărată bombă cu efect întârziat.

Dar nu era simplu defel – ceilalți stăteau unii lângă alții, ca iarba. Se recunoşteau (după miros). Declanşau sonerii ascunse de alarmă.

Profeți mult mai puternici decât mine dăduseră greş; fuseseră devorați, bucățică cu bucățică de furia lor. Iată de ce nu îmi permiteam luxul să mă arăt. Mai aveam (de aşteptat).

Trebuia să suport gândul lor atât de bodogănit, că se zguduiau geamurile: fuseseră acolo înaintea mea, iată ce-mi reproşau într-un concert asurzitor.

Ochii mici ai pereților de var se umflau şi plezneau: îmi era teamă să nu îi calc în picioare.

În plus, bombănelile multicolore se împrăştiau pe jos ca bomboanele de colivă – îmi luxam glezna şi alunecam pe ele ca pe nişte bile de rulmenți.

Aşa că nu mişcam în front ca să nu fiu lichidat. Şi aşa eram la mila clipei, nu ştiam ce ne aduce nici măcar sfârşitul zilei de joi! (Joia e cea mai periculoasă - toți sunt neatenți. )

Aşteptam ca cineva să greşească (unii nu mai răbdau, îi auzeam gemând ca la jocul de lapte gros) şi luam locul. Stăteam chiar şi o viață la rând.

Alții nu plecau decât oftând sânge. Ferestrele se întunecau brusc de regretul lor. (De-aia venea mereu seara!)

 

Şi eu puteam fi înlocuit. Nu îmi era suficientă atenția. Muream puțin câte puțin, dintr-un simplu reflex.

Mult mai grav era să mi se întâmple asta dintr-o dată : era să o pățesc în dimineața unei zile funeste. Omisesem să plătesc concesiunea la cimitirul Ungureni.

Administratorul îmi trimisese o citație care se zbătea în plic, precum un fluture cu aripi translucide. Am luat-o (citația - avea schelet de archaeopterix trist) din cutia poştală, strivindu-i între degete praful funerar – mirosea irezistibil a rahat vechi, ca mobila venerabilă din magazinele antique...

Mi-am pus ochelarii de dormitor, care mă îmbătrâneau cu exactitate şi i-am citit citoplasma care se zbătea ca o pleoapă. Eram anunțat în legătură cu ceva foarte exact.

Asta mi-a dat de gândit. Nu ştiusem că vechiul meu coleg de şcoală (avea un loc de veci strategic amplasat lângă al meu) urmărea să îmi ia locul. Furişându-mă în urmă, am realizat cu spaimă că lucrurile începuseră demult. Mormântul său devenise cronofag - iarba lui începuse să mănânce iarba de pe mormântul nostru! Groapa se mişca încet, cu lăbuțe – am prins-o chiar cu o bucată de iarbă în gură. Încerca să îmi fure cu viclenie sufletul şi o halcă de gazon.

Marți am verificat iarba: se înmulțea normal, deasă şi tăcută. Miercuri, soția şi-a epilat părul inghinal.

 

 

M-am întâlnit cu vechiul meu coleg de şcoală într-o zi care era să-mi fie fatală (tot joi). Era înconjurat de un alai ploios: prieteni dubioşi din copilărie, lăutari. (Un taraf funerar.)

Stătea întins corect în poziție orizontală. Obrazul fardat era excesiv de alb, ca al gheişelor japoneze. Mâinile încrucişate pe piept spuneau că nu mai pofteşte nimic.

Cum mă nimerisem şi eu tocmai în ziua aia lângă cimitir? O eventuală intersectare a noastră acolo ar fi fost cu totul şi cu totul greşită.

A trebuit să îi evit prietenia cu o piruetă abilă de biciclist, lăsându-l în urmă pe aleea din Parc. (Cortegiul lui îşi târşâia spre cimitir cocoaşa vinovată.)

– Iar le-am tăiat fața, mi-am spus dispărând după colț, dintr-o simplă respirație a gurii. Le-am scăpat ca păsărica dintr-un laț!

Şi chiar am zburat puțin, ca în permisia din armată, planând deasupra copacilor înghesuiți unul în altul ca nişte cili. Ca cilii mei pulmonari iritați de polen şi îmbâcsiți de astm.

Dar nu am putut să mă înalț cu adevărat până când nu am aruncat în urmă un pumn de iertări binevoitoare, după care m-am ridicat cu un țiuit.

Mi-a plăcut o poveste din Vechiul Testament: Dumnezeu era o simplă voce de tunet. O voce care vedea prin celulele cărnii cu ecou, ca într-un coridor. Până în fundul nucleului, al mitocondriilor şi corpusculilor unuia pe nume Palade.

(Cu un aer grav, soția mi-a pus în vedere să ne rezervăm buget pentru un gard lateral. Nu putem sta aşa, la căsuța noastră de vacanță, cu curtea descoperită. „Nici măcar plajă pe şezlong nu pot să fac”, mi-a spus! Iarba a auzit conversația noastră şi a aprobat tăcut. Vecinul s-a oprit din înghițit gazonul. Era un joc pe calculator. Se ascundea după copaci. „Ai dreptate”, i-am răspuns! Era femeie, avea stomacul plin de semințele vizibile. Eu – ca amărâtul, cu puțoiul la vedere, stânjenitor şi greu de ascuns. Nu găseam nimic, nicio frunză cu care să ne acoperim.)

 

Priviri: încă de mici am fost educat din priviri. Mama putea să plece un timp oarecare, fără ca noi să ne dăm seama că am rămas de fapt singuri. Îşi lăsa privirea ca o sfoară roşie să aibă grijă de noi.

Mama spăla rufele într-un cazan de tablă cu mâinile ei inteligente (aveau propriul creier) învârtind o bucată de săpun. Eu citeam cartea „Cum a ajuns Norişor artist de circ”, fericit de corecta înşiruire a lucrurilor permise. Viitorul meu luminos se ridica în cer, înmulțindu-se de la sine, în clăbuci bucălați, zâmbitori. (La capătul mormântului dolofan al mamei străjuieşte o cruce având desenat un ochi din care porneau raze de soare. Iată de ce am ocolit toate locurile periculoase pe care mama mi le trecuse pe listă! Unul din ele era o fântână: un tub primejdios. Semăna cu trompele vaginale.)

 

Privit de sus, eram străveziu ca o citoplasmă: unde aş fi putut să mă ascund? Micile mele gesturi pluteau în soluția zilei densă ca nişte peştişori. Mi se vedeau toate, până şi fumatul furiş.

Asta era curtea mea, în care mă plimbam, deseori lovit de accese de Alzheimer.

Mă loveam de mine peste tot. Posibilele mele sosii începeau să facă scandal: ”Mai lasă-ne şi tu o clipă singure!”.

Nu puteau nici ele să stea în văzul lumi, aveau nevoie de intimitate. Chiar dacă ochiul le dădea de gol, îşi luau nuditatea şi fugeau cu ea, țuşti din Grădină. Acolo găseau răgaz. Şi-atunci începea fojgăiala.

Cei din jurul meu se înmulțeau pe tăcute. Le urmam şi eu exemplu, cu mişcări decupate. Fiecare, pe unde apucam.

În locuri adânci se poate camufla orice vietate. Caracatițele, de exemplu. Cine poate pătrunde gândul lor spăimos?

Adevărata provocare era însă camuflajul la vedere. Odată, am prins un şoricel într-o cutie de pantofi care nu avea în ea decât o lingură de plastic pentru încălțat: bietul animal a reuşit să se facă plat, ascunzându-se uimitor după minusculul obiect.

Nu era simplu să supraviețuieşti privirii într-o garsonieră plată, ca o cutie de şoricei fără acoperiş.

(Recunosc cu ruşine – înmormântările sunt pentru mine un afrodiziac. La nunta – pardon, înmormântarea – celui mai bun prieten al meu avusesem o gigantică erecție sesizată imediat de proaspăta văduvă.

Şoarecele din pantaloni scâncea – un soi de ultrasunete. O frecvență cu care iarba de pe mormintele dolofane, ca nişte guri aburinde, riscau să intre în rezonanță. Proaspăta văduvă mi-a transmis însă din priviri înțelegerea ei.

Cimitirul, copacii despuiați, ciorile patetice, cimentul ud al crucilor, toate erau dezbrăcate până la carne. Ce altă dovadă că eram priviți?)