Proză
Ştefan Jurcă

VALEA VICLEANĂ

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014

Parcă dispăruse şi nimic din ce văzuse atunci, în octombrie, nu mai era. Pământ nou şi cer nou. Acum, răscolit pentru fundații. Iarbă întoarsă, fîntîni înfundate, latrine mirositoare, mocirlă şi un rîuleț sugrumat de lucrarea noului bulevard. Cerul de atunci parcă s-ar fi ascuns, cerul acelei toamne fără sfîrşit, senină, îngăduitoare. Acum, erau nori, era ceață, o pînză cenuşie de la fumul combinatului unea acoperişurile blocurilor cu văzduhul. O lume închisă în taina ei. Aceeaşi lumină amenințătoare, difuză. Nici râul Săsar, pe care-l traversa peste podul din beton, nu era altfel decît cenuşiu şi învolburat. Se va naşte o nouă lume ori poate ea apăruse deja, dar nu putea fi încă desluşită. În stînga, Dealul Tâlharilor, în față, Dealul Florilor şi, mai încolo, Dealul Crucii. Deasupra lui, aş vrea să aşez o cruce imensă care să marcheze locul, spunea pictorul. Minerii sunt țăranii care ară subpămîntul, afirma poetul, cherchelit. Sunt Adam, martorul noii lumi şi o aştept pe Ea, fiica pămîntului nou. Să ne unim şi să întemeiem o nouă generație, ne vom înmulți, ne vom bucura. Vom păcătui, vom creşte împreună copii. Se construia magazinul universal Maramureşul, lîngă salcia plîngătoare, frumoasă, docilă ca o mamă despletită. Traversezi bulevardul Bucureşti, podul peste Săsar, te îndrepți către strada Victoriei, pe lîngă Casa de cultură. Domnul meu, ce scrii dumneata nu este conform cu realitatea, zicea Ionică montagnardul. Întocmea pliante şi hărți ale zonei, cînd pleca pe munte, intra la cafenea şi tot acolo poposea la întoarcere, era un loc de întîlnire. Domnul meu, valea pe care o aminteşti dumneata este mai sus către Firiza, aceea din spatele Garajului se numeşte Valea Vicleană, unii au notat-o şi Valea Vicleanului. Poate acel viclean să fie craiul şi duşmanul din legenda cu gaterul. Eu mă simt obligat să punctez realitatea. Sigur că tu lucrezi cu ficțiunea, cine se ia după voi, ca voi să ajungă! De fapt, ori vicleană, ori a dracului, cam tot una este. Îi zicea vicleană pentru că-şi schimba cursul, acum avea apă, acum seca. Dar fanteziile cu gaterul se leagă. Dacă doreşti să ştii adevărul ştiințific, prima aşezare a Garajului, a respectivei comunale, a fost cam prin zona magazinului ce se construieşte, Maramureşul. Dar ce contează? Ce ştiți voi, credeți că lumea începe şi sfîrşeşte cu voi, toți gîndim aşa în tinerețe. Aşa o fi gîndit şi Hollossy, cînd a fost ademenit din Bavaria şi adus aici. Din 1896 şi pînă la 1901, a rezistat şi a întemeiat o şcoală, deşi se născuse la Sighet şi venea de la München, indigenii l-au terminat. Elevi de-ai lui s-au ajuns, Ferenczy Karoly ajunge profesor la Budapesta. E drept că, după atîtea dispute şi bîrfe, alt armean, Raoul Şorban, a făcut lumină în jurul acestui artist ce a viețuit între München şi Baia Mare. 
 
Deşi armean, s-a integrat bine în sistemul austriac, vara sosea la Baia Mare, apoi s-a retras la Teceu, după mai multe dispute cu autohtonii. A fost înmormîntat la Sighet. Aceste lucruri au căzut pe mîna politrucilor care le-au stors de naționalism şi de şovinism. Astfel, obțineau audiență la electorat. Domnul meu, trebuie să ții cont că noi suntem aici din străvechime. Ce scrii mata de garaj este o fantezie. Acolo, la cap de linie trăgeau şoferii de autobuz să-şi reguleze taxatoarele. Era o zonă rău famată. Chiar mi-a povestit unul cum Juji Grasa, avea vreo 150 de kilograme, cît Adrian Păun, nu se hotăra să-şi facă monetarul şi să plece spre casă, omul se grăbea la nevastă şi copii. S-a enervat şi-a întors-o cu fața în sus, i-a dat jos budigăii şi a legănat-o pînă ce n-a mai avut cu ce s-o bucure. Juji ațipise. A trecut şi mecanicul de noapte şi paznicul. Nu vroia să se ridice, adormise cu cracii desfăcuți. Paznicul a luat un pumn de vazelină şi i l-a aruncat acolo unde se întîlnesc picioarele, în locul acela umed şi păros. Abia atunci, cu smoala rece între craci, s-a ridicat Juji şi s-a îndreptat către țîşnitoare. Terminase tot detergentul şi săpunul Cheia din cutia de Marga, dar vaselina se curăța greu. A rămas de pomină. Dacă nu era vaselină în stoc, toată lumea se umfla de rîs şi te trimitea la Juji, ea are destulă. Tot în vremea lui „mai mult, mai bine”, revizorul tehnic i-a luat-o înainte lui Falconeti, făcea el curtea, adică inspecția de dimineată, mai discret, să nu afle Falconeti şi el să nu ştie, să cadă vinovat. Cum se strecura cu viclenie Zaharia Zaharel printre autobuzele din parcul rece, i se păru că vede un autobuz legănîndu-se. Apoi, nişte gemete. Aarămiță era culcat pe spate între două scaune, iar Pupoşa juca în poala lui. „Ce faceți mă, aici ?” strigă Zaharie, ca la armată, cînd era planton. „Ne reglăm ceasul!”, îi răspunse Aarămiță obraznic, aşa cum îi era obiceiul. Îşi trăgea de zor nădragii, iar acum nu-şi afla capătul de la curea. Pupoşa sărise în picioare, rochia îi acoperise părțile ruşinoase. Nici n-avea budigăi pe ea. Începu să spele spatele scaunelor cu o cârpă. „De ce credeți că fac ei din astea, domnule inginer ?” „Vin la serviciu obosiți de munca la cîmp şi trag să se odihnească, pe cînd noi avem nevoie de forță de muncă. ” „Domnule Zaharie, ei cred că pămînturile care le-au fost trecute la colectiv le aparțin din moşi-strămoşi, simt sau cred că au fost furați şi de asta nu au încredere în stat, care-i plăteşte prost pentru că ei muncesc şi acasă, şi aici, chiar dacă superficial, dar astea sunt resursele. ” 
 
Zaharie Zaharel plecă capul şi se porni spre sediul B.O.B., să-şi noteze că stagiarul are idei preconcepute, iar şoferul Aarămiță, şi mai cum dracu’ îl cheamă, face fapte ruşinoase în incinta întreprinderii. Cum adică, să se reguleze ca şi cîinii, ziua în amiaza mare? Plus că Aarămiță umblă cu o canistră ascunsă după scaunul din spatele autobuzului, că nu o ține acolo de florile mărului, uneori poate fi văzută şi în lada de scule. Să ne adunăm şi să prelucrăm cu activul aceste fapte, plus că gîndirea stagiarului nu-i place deloc, ce filosoful dracului o mai fi şi ăsta? Primise marfă, aşa, cu părul strîns la spate, supraveghea descărcarea şi dădea o mînă de ajutor: ardei graşi, roşii, castraveți de toamnă şi, mai ales, cartofi. Păreau ouă frumos dantelate de urmele de pămînt. Petrea cîntărea legăturile, apoi le ducea în magazin. Vinete nu avea, şi nici fasole cu boabe mari, pentru zacuscă. Însă primise dovlecei albi şi cruzi, buni la murături ori pentru prăjit cu ou şi făină. Dovlecii şi ceapa se încăpățînau să răsară pe orice vreme, fie secetă, fie timp ploios. Ceapa nu ținea mult dacă anul era ploios, ardeii capia se căutau la sezon şi castraveții cornişon, buni cruzi, dar şi la borcan, murați. Aarămiță sosise de două zile, se pregătea să-l urmeze pe Marcus la conducerea firmei. Studia la Academia comercială, Tuțico era ca o suveică în războiul de țesut, cînd la un capăt cînd la celălalt. Îl atrase profilul ei, subțirică şi vioaie, cu şoldurile sus, umerii mici, părul strîns la spate. Cînd se aplecă să ridice morcovul căzut din coş îi zări partea luminoasă a picioarelor. Ceva s-a petrecut atunci cu el, poate că şi ochii ei căprui se opriră pentru o secundă în privirea lui. Poate vroise să vadă dacă domnişorul doctor zărise ceva ascuns acolo ori, mai corect, dacă-i plăcuse peisajul, cum zicea Petrea. În rochia uşoară, de toamnă, Tuțico continua să primească marfă, s-o transporte la magazin, ajutată de Petrea, omul bun la toate. Aarămiță se simți altfel după ce-i văzu Tuțicăi formele, simți o tulbureală că-l încearcă prin tot corpul. Apărea tot mai des acolo unde se afla şi el. Dovleceii ce căzură din coşul de nuiele erau ca nişte purceluşi, aplecîndu-se, îl fulgeră iar cu privirea aceea aprinsă. De fapt, o chema Măriuca, dar toată lumea îi spunea Tuțico, aşa auzise rostit numele ei de către cei ai casei. Era un nume ilar, cine să ştie de la ce i se trage. A fost prima femeie pe care a cunoscut-o cu adevărat, se pricepea mai bine decît el, deşi părea inocentă. Şi totuşi, ea nu era fată în casă. 
 
A sărutat-o, apoi ea s-a aplecat pe o parte, trăgîndu-l după ea. Mai apucă să-i vadă pulpele albe ca o creangă de măr despicată de la tulpină, care se terminau cu un breton creț şi negru. Intră apoi în floarea aceea de dovleac parcă, reuşi s-o deschidă. Intra şi ieşea din floarea umedă şi acoperită de cîrlionți. Se desprinseră unul de altul, jenați. Ea tăcea. Lui Aarămiță i se părea că nu realizase totul. Data următoare, se cuplară invers, ea îi apucă partea bărbătească cu buzele, el îi căuta intrarea printre icnete şi zvîrcoliri. Prudent, Marcus îi aminti lui Aarămiță că încep cursurile Academiei comerciale, să se pregătească de drum. Afacerile cu zarzavaturile mergeau binişor, dar numai la sezon, afacerile trebuiau să crească, era bine să treacă la o investiție mai serioasă. Cererea de alcool era în creştere, mai ales către nord, unde şi clima, dar şi oamenii păreau altfel, mai reci şi mai închişi în ei. Ucrainenii aveau holinca, un spirt produs din fructe fermentate, se gîndea să colecteze borhotul pe care proprietarii de vie nu-l mai foloseau, lăsîndu-l să fermenteze pe gunoiul de grajd. După storsul strugurilor, ar putea lua aproape pe nimic borhotul, îi trebuiau nişte căzi mari şi drojdie, care se mai găsea încă la fabrica de oțet din Seini, căzi pentru fermentare şi un cazan din aramă pentru distilare. Trebuia luată legătura cu oamenii din Apuseni, cu ciubărarii, iar cazanul va veni el, deşi poate mai cu dificultate. Dacă ai bani, ai mamă şi tată. Apoi, cum spusese Vespasianus că banii n-au miros, el care colecta bani după nevoile fiziologice ale cetățenilor. Făcuse toalete cu taxă din care a realizat venituri considerabile, dacă pînă azi se vorbeşte despre el. Aarămiță umbla cu capul în nori şi printre picioarele Tuțicăi, bătrînul comersant ştia asta sau bănuia numai, pentru că nu-i mai rămînea timp şi pentru aşa ceva. Trebuia realizată separarea celor doi, adică să nu se mai întîlnească ei, întîmplător. De Tuțico avea nevoie la magazin, că de asta o angajase şi o formase de tînără, urmase şcoala comercială la Satu Mare. Vremurile erau tulburi, popoarele din răsărit, cît şi cele din apus, îşi formaseră propriile identități, vorbeau de națiune şi de piață națională, dar aici, în „băi” vremurile de acolo cu efectele sale ajungeau mai greu, însă băgase de seamă că Tuțico vorbeşte cu Petrea tot mai des româneşte, părea că întinereşte ori că e alta în fiecare zi, tot mai stilată. Şi lui îi plăcea Tuțico, dar nu confundase niciodată sula cu prefectura. Locul ei era la magazin, şi nu să-i sucească capul lui Aarămiță. Oricum, lucrul acesta trebuia să se întîmple odată şi odată, poate că acolo, la „imperiali”, fetițele vieneze nu i se păruseră îndeajuns de atrăgătoare, de ajunsese la amorul Tuțicăi. Dar astea toate erau numai nişte gînduri neplăcute, care-i dădeau tîrcoale în clipele de insomnie. Marcus se ştia la poporul de jos, vorba ceea: păsărica n-are carte şi nici puşca facultate. O gîndire neaoşă, dar sănătoasă. 
 
Aarămiță era bulucit de întîmplările cu fata, într-un fel se bucura că încep cursurile, i se făcu dor de colegii unguri şi cehi. Fata îi deschisese un izvor captiv, care acum trebuia lăsat să curgă firesc, dacă firesc era ceea ce li se în-tîmpla lor. Era copleşit de nelinişte, avea o stare de nedescris, mereu îi lipsea ceva şi nu ştia ce anume, uneori i se părea că nu o avusese îndeajuns, că mai rămăsese ceva din ea nepătruns. Nu prinse ocazia să-i admire trupul, farmecul sînilor şi a feselor dezgolite de fecioară pîngărită şi trecută la perversiune. Oare chiar aşa să fie, nu părea o debutantă. O studia pe furiş în timp ce se afla în camera lui plină de tratate de economie: Adam Smith, Taylor… „O piață concurențială înseamnă stabilirea spontană a raportului cerere, ofertă, preț.” Ce-o fi în capul domnului respectiv, gândea Aarămiță. Toate teoriile i se păreau nişte tîmpenii, acum, cînd stătea incomodat de poziția turnulețului din pantaloni, atunci cînd o vedea cum se strecoară prin fața ferestrei, cu treburile magazinului. Fără declarații, fără cuvinte alese, Tuțico i se dăruise fără limite. Îl ghidase de parcă s-ar fi aflat în transă şi nu-şi revenise pînă ce tot ea îl bătu uşor pe umăr, să se dea la o parte, să-i facă loc să meargă la spălator. Acum stătea tîmp şi privea tratatele ce deveniseră fără nici o valoare, nule de drept, cum zicea nu mai îşi amintea cine. Ce şcoală urmase, de se pricepea atît de minunat țărăncuța asta la amor, să fie numai instinctual ei de româncă isteață? Cum ştiuse totul dinainte fără ca el să-i spună ceva ori fără teama că ar fi fost refuzată şi cicălită. Marcus plecase la Satu Mare, problemele firmei doar el le ştia, liderul absolut. Întîlniri de afaceri, treburi cu avocații, cu clienții de firme, cu furnizorii. Tuțico poate aflase de plecarea lui Marcus, pentru că iar intra şi ieşea din magazin pe uşa de serviciu, anume prin dreptul ferestrei sale. Avea părul legat la spate într-o coadă de cal, strînsă la capăt cu o fundiță albastră, rochia pepito, una de lucru, halatul de culoarea frunzei de nuc uscată, aşezat în față, semn că era în activitate. Cînd se pregătea de amor mai întîi îşi desfăcea halatul acela şofraniu, apoi celelalte. Nu închegaseră vreodată un dialog despre viața ori relația lor, totul se derula în muțenie, ca într-un ritual păgîn. Unde oare învățase să facă acest lucru, îi mai trecea prin minte, pînă aştepta ca ea să-şi lepede ultima lenjerie intimă. La ce-i trebuia să ştie lucrurile asta, îi ajungea că animalul din ea îl stîrnea în aşa măsură, că pur şi simplu se aruca peste ea de o sufoca, însă Tuțico răbda cu stoicism. Instinctul zăgăzuit îşi cerea acum drepturile. La ce atîta filosofie în fața frumuseții? 
 
Era mai mare decît el cu cîțiva ani, fetele se maturizează mai repede, aşa auzise ori citise pe undeva, ele se pregătesc să devină mame, soții, gospodine şi mai puțin antreprenoare, decît ea. Urmase şcoala de comerț la Satu Mare, poate că acolo se inițiase . La Naționalizare, i-au luat magazinul de produse agricole şi l-au transformat în aprozar, nici nu suna cine ştie cum, aprovizionare cu zarzavaturi, dar nu s-a lăsat şi, cu ultimele resurse, a plasat-o ca vînzătoare pe Tuțico în fostul său magazin. Ei îi plăcea curățenia şi asta se putea vedea de cum intrai în magazin. Marcus n-a dus-o multă vreme. Dimineața începea cu un pahar de țuică veche, apoi lua o cafea şi peste un ceas încă una. Îi crescu tensiunea, simțea durerile în ceafă şi amorțeala din tot corpul pe care le punea pe seama vîrstei şi a situației din țară. Se prăpădi de inimă rea, cum se spune pe aici. Aarămiță se întoarse în țară dezorientat. O luă pe Tuțico şi o cază în casa lui Marcus, care îi rămăsese deocamdată, avea mobilă stil din lemn de mahon şi de santal, iar o cameră avea masa şi scaunele din lemn de trandafir. Unele piese de mobilier aveau vechime, Marcus le primise pe nimic de la cei care părăseau în grabă țara. Aarămiță deveni umbra Tuțicăi, nu ştia ce se întîmplă cu el şi cu afacerile lui Marcus, se alesese praful şi pulberea de ele, de căzile pentru borhot şi de cazanul pentru fiert țuică. Afacerea devenise tocmai profitabilă, nici moara de grîu şi de făină nu mai erau ale lor. Prietenii lui taică-său îl atraseră în tot felul de afaceri, mai întîi vîndu lucrările de pictură. Cîteva tablouri de Janos Thorma, nu le prea plăcea ăstora noi, însă cele ale lui Ferenczy Karoly şi cel cu Turnul lui Ştefan, al lui Sandor Ziffer dispărură repede. Lui nu-i plăcea şcoala lui Hollosy, acest fiu al comerciantului armean din Sighet, care umpluse oraşul cu tot felul de artişti, unul mai ciudat decît altul. Lumea se uita la ei ca la „mnerazănie”, ieşeau la pictat în aer liber, mai întîi pe Claustru, apoi, şi aici, în Centrul Vechi. Seara, se adunau la restaurantul lui Pereny, unul cînta la mandolină, alții desenau pe fețele de masă. O lume ciudată, boemă. Marcus adunase lucrări, pentru că le primise de la pictori intrați în jenă financiară, mare preț nu punea pe ele, dar cîțiva prieteni de-ai lui, din Budapesta, se interesau de Hollosy şi de Ferenczy, le plăceau peisajele montane din Rivulus, cele cu pădurile de castani uriaşi ori dealurile înverzite. El nu se omora după ele, trebuiau înrămate şi aşezate pe nişte pereți mari, or, el nu iubea aşa ceva. Aarămiță începu să împrăştie din ele, Tuțico nu se amesteca în treburile astea. Mergea noaptea la ea în cameră, apoi se culcară împreună, în acela-şi pat, era unica sa mîngîiere şi, de altfel, singura care aducea un leu în casă. Acum se înfrupta din ea, dar femeia se plîngea că este obosită şi adormea de cum simțea căldura aşternutului. Aarămiță se obişnui şi cu viața asta, care însă nu rămase aşa. Trebuia să cîştige un ban în casă. Nici bijuterii nu mai avea, vînduse şi inelul ce-l avea de la mamă-sa, şi nici cumpărători nu mai erau, parcă-i înghițise pămîntul, deodată cu bani cu tot. Aarămiță se pomeni atras în afaceri, care mai de care, unele de domeniul romanelor polițiste. Se expedia aurul tăinuit în Rivulus introdus în lăcaşurile tăiate în hălcile de carne şi se expediau cu avionul, carne anume pregătită din România de şoactări, pentru cei din Orient. Sacrificarea animalelor pentru consum respecta un anumit ritual care se practica din vechime. Aurul era introdus în pungi mici de nailon după care, în lăcaşul anume pregătit, rămînea pînă la descărcare, pe aeroport de unde era preluat de cei de la controlul sanitar al alimentelor, tot unul din gaşcă. Aarămiță se bucura că astfel reuşea să salveze o parte din truda neamului său, îl scotea, astfel din gheara roşie. Bairamurile erau de nedescris. În biserica unită, noii reprezentanți ai națiunii şi ai poporului se dedau la acte de necrezut, asistau la vopsirea pereților şi la ascunderea sfinților ale căror icoane nu se asemănau cu cele ale bisericii de răsărit. Tuțico deveni frumoasa proletară, semăna cu deputata afişată pe toate gardurile date cu motorină. Avea origine sănătoasă, familie săracă şi tată bețiv. Dar îi rămăsese demnitatea, era creştină şi se închina la icoana Maicii Domnului. Un grup de tovarăşi au ademenit-o în biserica din centru, tineri ofițeri cu o mînă pe pistol şi pahar, iar cu alta pe şliț şi pe dosul cucoanelor burgheze. Au citat-o la Sfat să-i spună că ea va fi noua şefă de unitate, în locul fostului exploatator Marcus. După scurta prelucrare, de la şedință au chemat-o în biserică să le arate noilor autorități ce e bine şi ce este rău în lăcaşul de cult, ea fiind româncă de-a noastră. Unii spuneau că Sfîntul Anton este de origine apuseană şi nu este pentru biserica noastră, la noi este sfîntul duh, şi nu spirit. În biserică, era frig parcă şi icoanele se vedeau mai încețoşate. Îi era greu să-i refuze pe nişte străini, se trezise cu ei acolo în magazin şi acum ajunsese aici. Îi dădură să guste din lichiorul de nucă, îl aflaseră într-o nişă, ascuns de curator de la pomana evreului. Priviți cu ce se împărtăşeşte părintele, tovarăşă, de asta este el aşa de supărat tot timpul, de teamă că se termină lichidul din potir, vă rugăm să serviți, să gustați numai din această licoare fermecată. Nu mai ştie cum a fost, oricum au urcat-o pe masa scoasă din altar, apoi s-a dezbrăcat, mai întîi ciorapii şi apoi budigăii, un ritm drăcesc parcă o îndemna. Avea încă sînii tari şi rotunzi, era ca o sculptură antică. Acolo, sus pe masa aceea, semăna cu un înger căzut, un demon. Bătrînul preot, auzind asta, îşi făcea cruce şi se ruga la Dumnezeu să nu fie adevărat. Lucrul acesta i-a răscolit pe creştini, mulți nu credeau încă, este o minciună scornită de ăştia veniți acuma la putere. Fapta aceasta a indignat lumea creştină din comunitate. Nimănui nu-i venea să creadă că tocmai ei i s-a întîmplat una ca asta. Nu se putea ca ea să pîngărească locurile sfinte la care se închinaseră generații de români. Pe masa pe care se urcase Tuțico, au aşezat schela pentru renovare, ca în meşterul Manole, au zidit-o pe frumoasa fată. Cea care a rămas nu mai era deja Tuțico a noastră, ziceau babele indignate. 
 
Ce nu intră în arta bizantină trebuie scos afară, la noi, sfinții nu sunt în relief, ca la catolici, locul acela era dat cu var alb. Era o pată, dar, cu vremea, peretele primea o culoare nedefinită. Pe Tuți începură să o bîrfească, ba că nu-i româncă şi-i fată din flori, ba că mă-sa a făcut-o cu Marcus, că taică-său umbla tot beat. Tuți îi zăpăcise nu doar pe consăteni, ci şi pe tinerii ofițeri, unul Barna rămase cu gura căscată, cînd o văzu urcată pe masă. Din spate, părea o sculptură din Grecia antică, atîta perfecțiune şi proporție într-un trup de muiere nu se mai pomenise prin părțile noastre. Apoi, fata n-a mai fost văzută multă vreme, nu mai ieşea din casă. Rețeaua în care Aarămiță intrase de fraier căzu în plasă. Ultima verigă a traficanților de aur a fost anihilată. L-au ridicat într-o noapte. Multă vreme n-a mai ştiut nimic despre el, cînd l-a vizitat acolo, din perciunii săi inelați nu mai rămăsese nimic, doar un cap pleşuv şi zgîriat. Erau ca Italia de pe hartă, se distra cînd îl privea ziua, dar acum Aarămiță era altul. Şef la gardieni era Barna, tînărul care participase la pîngărirea bisericii, el nu o uitase, îi făcea favoruri să poată ajunge mai uşor la domnişorul Aarămiță. Era încă tînără, casa şi magazinul erau viața ei, de dimineața pînă seara tîrziu. Îi plăcuse tabloul acela cu biserica realizat de Ziffer, parcă îl regreta cel mai mult, dar Aarămiță îl plasase una, două, nici nu mai ştia la cine că ar fi fost în stare să-l răscumpere, de n-o fi ajuns pe la Budapesta ori Viena. Parcă făcuse parte din viața ei şi, acum, îi lipseşte ceva drag. Lumina vine de la Răsărit, aceasta este acum orientarea. Se pomeni cu Barna că începu s-o caute, motivînd că-i aduce veşti despre Aarămiță. Venea la ea în magazin, apoi începu s-o înghesuie în separeul din spate, ei îi lipsea bărbatul, dar se comportă demn cu acest tînăr infatuat. Încă era cu gîndul la Aarămiță, dar i s-a pus în vedere că, dacă mai vrea să rămînă pe funcția de şefă de unitate, va trebui să-l uite pe traficantul acela de aur şi alte bunuri şi valori ale țării. Era duşman al poporului, lucrase cu ochiul dracului, care, acum, s-a răzbunat pe el. Tînărul locotenent Barna, devenit căpitan al ministerului de interne, cu funcția la penitenciar, putea fi văzut tot mai des intrînd la Tuțico, în fosta casă a comersantului Marcus. Mai tîrziu, Barna putea fi văzut ieşind din acea casă nu doar intrînd, uneori însoțit de Tuțico. Lumea acum nu mai dădea doi bani pe ea. Însă femeia părea înfloritoare. Şi, parcă mai frumoasă ca înainte, se împlinise, avea formele rotunjite. Pe Aarămiță l-au mutat în Deltă, la stuf, au aflat noi probe despre activitatea sa subversivă contra statului şi a regimului de democrație populară. Tuțico rămase gravidă, avea mingea la centru, cum rîdea, Barna, trebuia făcut ceva. Căpitanul o trecu pe numele lui, adică se căsătoriră la Sfat. La biserică, nici prin cap nu-i trecea la Barna să meargă. Tuțico era o fată harnică şi curată, bărbatul era mîndru de ea, scăpase şi de obsesia perciunatului de Aarămiță. Era om cu stare şi cu nevastă. Nu mai roşea la glumele superiorilor, care-l anunțau că a sosit jidoavca în vizită. Ştia şi s-a convins că Tuțico e româncă de omenie, care, de mică, a crescut printre oamenii lui Marcus. Se obişnuise cu milițoiul bârnaci, născu apoi o fetiță ce-i semăna lui taică-său, care o îndrăgise încă din primele zile. Despre Aarămiță, nu mai ştia nimic, Barna îi dăduse de înțeles că este un capitol încheiat. Lumea uitase de ruşinea ei, de cum se îmbătase şi pîngărise biserica, în parte nici nu era vinovată, fusese o provocare mîrşavă, cu lichiorul lor de nucă sau ce păcatul lui o fi fost. Şi nici nu rămăsese de la părintele care nu se atingea de alcool. Barna se apucase de băut, venea acasă pleaznă de beat, o punea să-i tragă cismele din picioare, abia aştepta să deschidă gura ca să o poată lovi: curvă bețivă, îi striga căpitanul de penitenciar. Asta nu putea să suporte, să fie învinuită pentru lucruri pe care nu le-a făcut niciodată. Era gravidă cu al doilea copil, cînd află că Barna o înşeală, se înhăitase cu tot felul de lepădături. Nu avansase, era tot căpitan şi asta-l nemulțumea, părul de sub caschetă se rărise, iar calviția începuse să-şi facă efectul. Ajungea acasă cu ochii injectați şi roşii de la zilele petrecute prin crîşme. Oraşul creştea ca flăcăul din poveste, soseau noi angajați la combinatul chimic, Tereceleul înălța blocurile în ritm susținut, se extindeau uzinele mecanice. Magazinul Tuțicăi mergea bine, nu-i lipseau clienții. Regreta zilele cînd se întîlnea cu Aarămiță şi se iubeau cu inocență. Înainte de plecarea lui, urmau orele de amor, parcă pe front s-ar fi dus, se iubeau ca muții, fără vorbe. Ce trup subțirel şi parfumat avea Aarămiță tînăr, față de cel burduhănos al lui Barna, mirosind a jeg, transpirație şi băutură, oricît l-ar fi spălat. O iubea căpitanul, pînă ce cădeau epuizați pe canapea. Venise cu fantezii, aflase tot felul de poziții de la cei din penitenciar. La început Tuțicăi i se păru vulgar ce fac ei acolo, dar şi cu astea se obişnui. De fapt, singura sa relaxare asta era, cîte o clipă de amor. Începură să curgă reclamațiile, ba că se îmbată în crîşmă şi nu se poartă ca un cadru demn de prestigiul ministerului afacerilor interne, ba că umblă în chiloți. Reclamațiile au ajuns la comandant. Ce rău face el că umblă în chiloți? Omul are nevoie de comoditate după o zi de trudă în uniforma militară, rîdea şi comandantul de unul singur, auzi că umblă în chiloți… Dar, după cîteva zile, reclamațiile apărură din nou, căpitanul Barna Vasile a fost văzut umblînd în chiloți, dar în chiloții nevestelor tinere, ale căror bărbați se află în cîmpul muncii, cînd ei nu-s acasă. Reclamantul se exprimase metaforic ori poate că-i era frică s-o spună pe şleau. Atunci, s-a burzuluit comandantul şi l-a chemat la raport. I-a dat ultimul avertisment. Tuțico îl uitase pe Aarămiță, într-o noapte îl visă că stă în apă pînă la brîu şi face baie cu nişte străini care se apărau de ceva cu nişte prăjini uriaşe. Nici nu mai ținea cont cîți ani trecuseră, că, într-o seară, se pomeni cu el la uşa casei. În prima fază nu-l recunoscu, apoi o cuprinse mila de el. De unde să ştie Aarămiță că lumea se schimbase ? Îi convinse pe ai casei că este un locşor şi pentru el, pînă ce şi-o afla un rost pe lume. Aarămiță dormea în bucătăie, în fosta lor casă. Era zăpăcit de tot. Tuțico, căsătorită cu burtosul ăsta şi copiii… da, ei erau ca doi bujori. Era pe drumuri şi nu ştia ce are de făcut. Aşa, căutînd de lucru a ajuns la Comunală, la pază, apoi la Paza Contractuală. Noaptea învăța să conducă pe camionul lui Ciutai, maşină bună la toate pe care o birjăreau toți care cum putea. După ce primi permis de conducere, parcă era alt om. Ajunse pe o dubiță care scotea mult fum şi turuia ca nebună. Locuia la căminul de nefamilişti dinspre Ferneziu, nu se lăsă Aarămiță pînă ce nu ajunse şofer pe autobus. Cîştiga bine, îi ajungeau banii de mîncare şi chirie, ba mai putea bea şi cîte o bere. Nu mai avea perciuni cîrlionțați, se bărbierea mai des, rămăsese necăsătorit, dar nici prin gînd nu-i trecea să se însoare. După mai mulți ani, au aflat de el neamurile din Orient şi i-au făcut chemare, dar nimic nu-l îndemna să se întoarcă la lumea lui din tinerețe. Pînă la urmă, Aarămiță acceptă invitația, merse să-şi vadă clanul salvat din fața tăvălugului roşu. Acolo s-au retras cei mai puternici din clanul Marcus. Cînd l-au văzut pe aeroport, nu le venea să creadă. Din copilul acela cîrlionțat şi vioi nu mai rămăsese nimic şi ochii aveau o tristețe adîncă, erau plini de spaimă. Tu, Aarămiță, aici eşti în țara ta, faci ce vrei tu, vei avea bani, casă… poți să redevii ce ai fost înainte. L-au schimbat de hainele pe care le avea din România, acolo în aeroport, i-au dat şi cravată, dar el se plîngea că moare de cald. Pămînt nou şi cer nou. După trei luni, Aarămiță s-a întors în România, într-o lume închisă în taina ei. 
 
(fragment din romanul Garajul din Valea Dracului)