Proză
Marian Dumitraşcu

GOANA

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014

– Mi-ar trebui o corabie cu pânze ca s-ajung la timp, îi spui. Aşa că nu ştiu, Iubi, chiar nu ştiu. Ei bine, asta nu-i deloc adevărat. Ce?! Doamne! Nu se mai vede nimic. Ştii ceva? Cred că te descurci tu. Ştii ce? Cred c-atâta lucru poți face şi tu. Cum adică, ce vreau să spun cu asta? 
Îi închizi şi te sună după o jumătate de minut. Ai un suflet de descărcat şi te repezi. 
– Mai am un cuvânt pentru tine. Nu pot fi în două locuri deodată. Care e cuvântul aici? Cu siguranță nu. Şi-am mai găsit unul. Nu găseşti că fac destule sacrificii şi aşa? Aici? Sigur sacrificii. Dar tu poți înțelege că-i tot nu. Nu? 
L-ai lămurit. Nu degeaba ai făcut cursul ăla de Ştiințele Comunicării. Îngropi mobilul pe locul mortului, atâta dragoste şi înțelegere. Viața în doi. Cheile de la aceeaşi uşă, un film pe săptămână, câteva zile la munte sau la mare pe an, şosete murdare. Dumnezeule! A văzut cineva toiagul lui Moise pe undeva? Vântul aruncă ploaia în rafale. Simți maşina lunecând uşor într-o parte, împinsă de forța vijeliei. Parbrizul e-o perdea de apă. Ştergătoarele, o umbră în plus. Par acele unor metronoame-ndepartate. Măsurând. Măsurând. Timpul. Trebuie să schimbi neapărat ringtonul telefonului de serviciu.
– Clienții sunt pe drum, intră direct în subiect Edi. 
– O! 
– Exact, e de acord Edi.
– Când ajung, dă-le fursecuri, îi spui.
– Când ajungi TU?
– Asta-i… o problemă, eşti cât pe ce să greşeşti. Dă-le fursecuri!
– De contractul ăsta depinde… 
– Sigur, i-o tai. 
Nu degeaba ai urmat cursurile alea. Pachetul de Lucky e gol. Cauți în torpedo, care e plin de discurile cu Bowie ale lui Iubi. Te-ai lăsat la-nceputul anului, ca tot omu’, aşa că ce-ar fi să te laşi acum pe bune? În depăşire, bâjbâi cu o mână după telefonul personal. Îl nimereşti tot pe cel de serviciu. Agendă. Selectare. Edi. Se apelează.
– Aici, te ia la mişto Edi. 
Simți cum te învăluie spirala cunoaşterii şi-l laşi în pace. 
– Şi eu. Apoi i-o trânteşti: Într-o oră. 
Schimbi repede telefoanele-ntre ele şi-ți transformi vocea-n mieunat. 
– Ştii, Iubi, cât de important e pentru mine. 
Iubi scoate cu cleştele un 
– Mdea.
– Şi ştii că nu-i aşa mare greutate… 
– Nu pot să sufăr chestia asta! se aprinde Iubi.
Îl linguşeşti puțin şi-l împaci la fel de puțin. 
– Odată ce obțin postul, totul se va schimba, îi spui. Vei vedea, îl asiguri. Voi fi mereu acolo. Nu pot să mă gândesc că totul a fost în van. Că toată munca pe care am depus-o până acum a fost de pomană. Pur şi simplu nu pot să procesez chestia asta. 
– Ai grijă pe drum, înghite Iubi. Te iubesc, şi, ohoho!, Norocul tău, nu se poate abține. 
Vezi un camion apropiindu-se din direcția opusă. Forțezi depăşirea. Intri pe contrasens şi roțile uită de volan, de direcție. Mintea ți se goleşte. Parbrizul înghite peisajul de jur împrejur. Eşti o păpuşă aruncată dintr-o parte în alta dar înăuntru eşti atât de liniştită, s-a făcut deodată linişte. Doar o întrebare. Roțile mestecă noroiul. Nu ştii când te-ai oprit, nu ştii cum şi nu ştii cum de te mai poți mişca şi acționa ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, timpul nu mai e măsurabil, roțile aderă, momentul a îngheațat pentru a fi dezmorțit şi acceptat şi gândit şi regândit, cântărit (şi, poate, discutat) alte dăți, nu acum, atunci, apoi maşina porneşte în marşarier pe propriile urme săpate în noroi cale de vreo zece metri de la carosabil. Sărută asfaltul. Se scutură de bulgării de pământ. Doar o întrebare. Cine-i cea mai norocoasă fată? 
Ploaia s-a oprit. Cerul s-a deschis. O baie de albastru inundă totul. Limba de ciment care se-ntinde înainte, albastră. Copacii de pe margine, albaştri. Maşinile care trec pe lângă, interiorul, tapițeria, albastre. Telefonul de serviciu, altfel negru, pare bleumarin acum. Edi nu are punct, nu are virgulă. 
– Clienții sunt aici, îți zice. Clienții vor să vadă documentația. În spatele lor i s-a părut că-ntrevede apocalipsa maiaşă sau care vrei tu. 
– Eşti un băiat tare bun, Edi, îl întrerupi. Poți să spargi o amărâtă de-ncuietoare de la un sertar? Ai acolo toate copiile dosarului, îi dai mură-n gură. Nu aştepți nicio reacție. Nu vrei să-l auzi c-o să se descurce, că n-o să se descurce, de mulțumiri nici nu poate fi vorba. 
Deschizi radioul. Ch-ch-ch-changes. Intri în depăşire, vezi un camion albastru venind din cealaltă direcție, te răzgândeşti, frânezi şi te întorci îndărătul furgonetei albastre de care voiai să treci. Eşti a doua maşină la un semafor cu trei lumini pe trei nuanțe de albastru. Albastru roşu albastru galben albastru verde. Schimbător de viteze. Telefonul de serviciu. Fără semnal. Schimbător de viteze. Mobilul personal, agenda, Iubi, apelare. Mesageria vocală. Schimbător de viteze. Numărul de fix, apelare. 
...lăsați mesajul după semnalul sonor, biiip!
 – Ştii ce-am ascultat? Changes. La radio. Cred c-o să-mi pun un CD. 
Trei țiuituri. Baterie descărcată. Monolog întrerupt.