Poezie
Lucian Scurtu
Poeme
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014
DINCOLO DE ALPI
„Pregătiți-vă elefanții, amforele şi pâinea, mâine trecem alpii!”,
le-am spus locuitorilor oraşului, dar ei nu m-au ascultat,
au benchetuit până în zori în fața altarelor, după care au adormit obosiți.
„Pregătiți-vă idolii, scripeții şi târfele, mâine trecem alpii!”,
le-am spus în altă zi, dar ei s-au împreunat până în zori
în ieslele lor mizerabile cu femeile altora.
„Pregătiți-vă leii, lunetele şi pergamentele, mâine trecem alpii!”,
le-am spus într-o zi ploioasă, dar ei şi-au astupat urechile cu ceară
şi au aşteptat semnele cele bune care nu se mai arătau.
„Pregătiți-vă cămilele, grânele şi scribii, mâine trecem alpii!”,
le-am strigat după un timp, dar ei au spus că sunt nebun
şi mi-au şters numele din anale.
„Pregătiți-vă corăbiile, busolele şi hărțile, mâine trecem alpii!”,
i-am rugat peste o sută de ani, dar ei m-au închis într-o colivie cu vrăbii
după care au privit neştiutori stelele.
„Pregătiți-vă icoanele, semințele şi morții, mâine trecem alpii!”,
le-am strigat de pe munte, dar ei m-au alungat cu pietre.
Atunci am trecut Alpii de unul singur pe elefantul meu.
EA E SUMA UNOR FOARTE FRUMOASE PORUNCI
Pe cruciulița purtată la piept, ea este răstignită
Şi bătută în cuiele cele mai lungi,
Crucificată e mai frumoasă, dar adormită
Este a unsprezecea dintre porunci.
Cu viața pe moarte ea calcă pe viață
Prea lung catafalc pe loc dezvelit,
De-un giulgiu subțire ce spre dimineață
Mormântul cu trudă l-a învelit.
Hoitul străluce precum plita încinsă
Iobag al durerii îl trag eu la plug,
Bârna o ară, dar în palma întinsă
Mai bat două cuie prin vicleşug.
Ziua din noapte se face mai noapte
Tâmpla-mi loveşte, cutremură stânci,
Scândura fierbe sfâşiată de şoapte
A câta e oare dintre porunci?
Nimic nu mai are din chip omenesc
Splendoarea minunii excită stihia,
Ieslea o aprinde şi-n văpaie zăresc
Petala din părul noii Maria.
Toată-i isusă, regină şi sclavă,
Seceră lanul în suspine prelungi,
Porunci se aud din ceruri, cu slavă,
A unsprezecea este dintre porunci!
Pe cruciulița purtată la piept îmi e drag răstignită
Şi bătută în cuiele cele mai lungi,
Crucificată e mai fecioară, dar adormită
Este suma unor foarte frumoase porunci.
(August – 2013)
LOGICA TURMEI
„Viermele acesta există pentru că am nevoie de el!”,
spun unui om care trece pe lângă mine,
ceilalți oameni care trec pe lângă el nu spun nimic,
mă arată cu degetul, mă îndeamnă să rătăcesc înainte,
tot înainte,
pe măsură ce mă îndepărtez viermele mi se pare tot mai frumos
(ştiu, împreună suntem blestemați, separați suntem mântuiți),
văzut prin flacăra palidă a lumânării tot mai aprins mi se pare
şi asfințitul acestei zile în care ochii ei au tot mai mult
din albastrul sângelui ei,
în care sângele ei are tot mai mult din albastrul rochiei ei,
în care rochia ei are tot mai mult albastru din disperarea ei,
aici, sub pomul al cărui frunze verzi cad una câte una
încă din primăvara în care m-am cuibărit tiptil în vizuină
şi am scris „logica turmei îmi spune să spun adevărul
de lângă mine!”.
LA SUD DE APUS
În ultima noapte a vieții mele s-a făcut ziuă târziu, foarte târziu,
în jumătatea dinspre miazănoapte a odăii am visat lângă o vrabie
care cânta ca şi un cuc,
am umplut o urnă cu universul din apropiere,
am vorbit de unul singur mama mea s-a numit teodora,
am îmbătrânit atâta cât a trebuit.
În noaptea aceea am pălmuit o păpuşă care se holba la mine,
am făcut cu mâna ultimilor barbari (unul dintre ei a rupt muşcata
din fereastra apartamentului şi l-am făcut fascist),
am ațipit cu fruntea pe caloriferul de fontă foarte mulți ani.
În ultima noapte a vieții mele viermele s-a ridicat în două picioare
şi mi-a strigat să-ți fie ruşine!,
l-am privit în ochi şi pentru prima oară m-am simțit superior lui,
drept urmare m-am îndepărtat de turmă şi am plâns departe de ea.
În noaptea aceea luna s-a arătat abia când soarele era foarte sus pe cer,
lungă cât un buştean putred şi roşie ca o văpaie,
motiv pentru care am şoptit tatăl meu s-a numit nicolae!
PRIMA ZI DE BĂTRÂNEȚE
În aclamațiile mulțimii (răzeşi, târgoveți, boiernaşi, gură cască) călăul
urcă pe eşafod cu securea pregătită,
din câteva lovituri va desprinde încă din faşă, încă din copilărie
prima zi a bătrâneților mele de restul anilor de până acum,
de restul anilor care vor urma (pe piatra mea funerară această zi lucrătoare să fie menționată cu litere de aur),
ce va rămâne va fi bătut în cuie la răscruce de drumuri, în piețele
marilor burguri, la intrarea în importantele oraşe hanseatice,
dar despre ziua aceea nu-mi amintesc aproape nimic
decât faptul că a fost atât de scurtă încât pe toată durata ei am plâns
ca un nou născut,
a fost atât de întunecată încât toți pereții s-au înnegrit şi toate
florile de cireş au înnebunit brusc,
a fost atât de tristă încât oamenii vor ține doliu după ea
mai bine de o mie de ani,
doar ea a privit-o îngândurată pe fereastra căminului nostru,
a consemnat-o pe nişte pergamente uzate şi mi-a şoptit
„acestea sunt veştmintele şi încălțările pe care va trebui să le porți
de astăzi, doar aceste cuvinte le mai poți vorbi şi scrie,
doar cu capul pe pervaz mai ai voie să visezi, doar în ochii mei
mai ai dreptul să priveşti”,
în tot acest timp eu privesc apa crişului cum de la izvoare se micşorează
tot mai tare, cum devine un firicel tot mai subțire, aproape insesizabil,
încât la vărsarea în tisa abia de mai ajung câteva picături de apă,
suficiente pentru a adăpa un om singur, uitat şi nebun,
în aclamațiile mulțimii: târgoveți, boiernaşi, răzeşi, gură cască.
DECLINUL UNEI NATURI MOARTE
Uneori, în amiezile de toamnă târzie, mă duc la mormântul ei,
umbra crucii se lasă câteva secunde pe lespedea rece,
ştiu că o împovărează, o doare,
nu mai vreau să fie amiază niciodată în viața mea,
de aceea de dorul ei înalț un zmeu până la nouri,
până la sufletul ei, abia de-l mai văd,
„nu e un zmeu, e eşarfa ei roşietică!”, se aude o voce
de pe malul în care tot timpul e zi, tot timpul aprilie,
de pe țărmul în care tot timpul e noapte, tot timpul octombrie.
În ziua aceea craniul de pe noptieră a scâncit pentru întâia oară,
din ziua aceea eu nu am mai vorbit niciodată.
DINCOLO DE LIMITA NORDICĂ A MĂSLINULUI
„Mâine se prăbuşeşte imperiul roman, va trebui să mergem în piață
să-i admirăm sfârşitul!”, spune ea în timp ce întinde rufele pe balcon,
el o aude din gaura de vierme adâncă până în teritoriile lui de peste mări,
până în lumea lui aflată dincolo de limita nordică a măslinului,
ştie că priveliştea va fi unică, peisajul sublim, suferința atroce,
ştie că mâine va fi o zi care va intra în istorie cu toate clipele ei,
dar a doua zi cireşii au înflorit atât de frumos
încât prăbuşirea imperiului roman a fost amânată
pentru un alt mileniu, pentru o altă înserare, pentru o altă zi.
DE DRAGUL NUMELUI EI DE FATĂ
Într-un târziu, când luna se cuibărise de mult în interiorul bisericii cu lună,
când marşul lui iancu abia de se mai auzea din turnul primăriei,
am întrebat-o” în timp ce crişul e mereu acelaşi, noi de ce îmbătrânim
la fel?”
ea spăla podelele aplecată ca o bătrână împărăteasă, ştia că răspunsul
este inutil, ştia că noaptea de azi nu o vom împărți niciodată la doi,
ştia că a doua zi, de dragul numelui ei de fată, îşi va tăia un sân
şi-l va arunca în mare, îi va da un gust amar,
că valurile îl vor purta furioase şi-l vor abandona pe un țărm pustiu,
precum pe o sticlă înăuntrul căreia se află scris pe un petic de hârtie:
glonțul se îndreaptă cu o viteză amețitoare spre tâmpla ta,
mai are câteva secunde şi în aceste secunde va trebui să faci ceva bun,
să-ți trăieşti viața ca un om cumsecade (oare tu a cui umbră
pe pământ eşti?),
ştergi de praf secera lunii din vârful bisericii cu lună,
speli podelele aplecat ca un bătrân împărat, dai un ultim like,
îmbătrâneşti la timp,
în fața statuii lui mihai viteazul din centrul oraşului îl dai jos pe domnitor
de pe cal, te urci în locul lui,
spui „dii, căluțule, du-mă rogu-te până departe!”,
iar el te pierde prin aburii ultimei cafele băute cu ea.
AKME
Aprind lumânarea lângă oameni tăcuți şi flacăra ei este mică
cât bobul de rouă,
pe zi ce trece creşte lacomă, se face tot mai mare, cât coarnele unui melc,
cât firul unui leuştean, cât spicul unei trestii, cât coada unei comete,
ajunge la cer, ajunge la picioarele murdare ale lui Dumnezeu,
la gleznele Lui suple, la pieptul Lui asudat, la bărbia Lui arcuită,
la urechile Lui frumoase se minunează, se gudură precum un cățelandru,
şopteşte arătând spre mine: „omul acesta nu trebuia să se nască”,
Dumnezeu ia act de cele auzite, clipeşte din ochi, ațipeşte îngăduitor,
după care flacăra se miceşte pe zi ce trece, coboară la cer
(aici mi-am plimbat mâna care scrie prin ea, nu m-a durut),
la trestie (aici am sărutat-o, nu m-a ars), la rouă (aici am strâns-o în brațe, nu m-a încălzit),
coboară în interiorul lumânării, geme, se stinge ruşinată la căpătâiul meu.