Cronica literară
Gheorghe Grigurcu

LABIŞ, AZI

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014

 O carte voluminoasă cît o enciclopedie, realizată cu emoționant devotament de Nicolae Cârlan, ne pune la îndemînă, într-o variantă cvasiexhaustivă, opera lui Nicolae Labiş. Ne îndeamnă în felul acesta a reflecta încă o dată la acest poet cu un dramatic destin din mai multe puncte de vedere, care şi-a sfîrşit viața la 21 de ani. Fost-a moartea sa doar un accident sau efectul unei mîini criminale? Îl putem clasa pe autorul Luptei cu inerția la rubrica unor condeieri minori (aşa cum a procedat, din păcate, I. Negoițescu) sau se cuvine a-l socoti un corespondent în literele noastre al unor genialoizi precum Rimbaud, Trakl, Esenin, Srecko Kosovel? Să fi fost meteoricul bard un utecist tipic care şi-a scris autobiografia canonică sau un insubordonat, un “eretic” forțînd limitele ideologizării obligatorii, în virtutea vocației sale debordante? În privința morții sale, înclin, alături de acribiosul editor Nicolae Cârlan, spre ideea unui asasinat pus la cale de tenebroasele organe partinic-securiste. Relevant, Labiş însuşi indică, în versurile dictate îndată după accident, că explicația acestuia l-a constituit “răzbunarea” monstruoasei făpturi purtînd culoarea comunismului: “Pasărea cu clonț de rubin/ S-a răzbunat, iat-o s-a răzbunat.// Nu mai pot s-o mîngîi/ M-a strivit/ Pasărea cu clonț de rubin”. E foarte cu putință ca unul din însoțitorii săi din acea seară fatală, cu fond bahic, să-l fi împins sub tramvai. Ştiu bine, în temeiul propriilor amintiri, căci am fost luni de zile vecin de dormitor cu Labiş la sediul-internat al Şcolii de literatură, că acesta era însoțit de “amici” cu țel de perfidă monitorizare. Îl am în vedere mai cu seamă pe unul dintre ei, care a jucat de asemenea un rol de frunte în exmatricularea rapidă a subsemnatului din numita instituție şi care devenise un fel de umbră a bardului de la Mălini, pe care nu l-a părăsit pînă la ultima-i suflare. Acesta sau altul similar ar fi putut cu certitudine executa un ordin ocult. De unde inițial poza drept “prieten” mai în vîrstă şi “protector” al novicelui ce eram, la şedința “de demascare”, sacrileg plasată chiar în Ajunul de Crăciun 1954, ipochimenul nu s-a dat în lături a rosti rechizitoriul principal împotrivă-mi. A dovedit astfel indubitabil că interesul ce afecta a mi-l purta nu avea alt mobil decît acela de-a strînge informații asupra lecturilor mele şi mai ales asupra legăturilor pe care căutam a le stabili cu scriitorii interbelici, în primul rînd cu Tudor Arghezi şi cu foştii membri ai cenaclului lovinescian. Cea mai gravă culpă ce i se putea aşadar atribui unui student al Şcolii de literatură, era cea de a-i prețui pe cei mai de seamă scriitori… 
În anii ‘50, cînd teroarea comunistă şi-a înscris cotele maxime, nu era posibil să publici ceva fără a face dovada unei “credințe” față de partid, față de cîrmacii săi autohtoni dar şi sovietici, față de “învățătura” sa sacrosanctă, constituind un veritabil misticism deturnat. Precocele adolescent care era Labiş a înțeles situația şi i s-a conformat pînă la un punct. Poate chiar să fi luat în seamă cu sinceritate unele slogane părelnic umaniste ale vulgatei propagandistice oficiale. Dar nu putea a nu-şi da seama în curînd că ele erau violent contrazise de realitățile dure din preajmă, dizolvîndu-se într-o primejdioasă utopie. Tot ce putea face era să le dea un suflu de idealizare, care se izbea însă dureros de un context ce părea fără speranță. Caligrafia versurilor sale suna pe cît de patetic pe atît de ineficient, ca o muzică înăbuşită în pîslă: “Suntem în miezul unui ev aprins/ Şi-i dăm a-nsuflețirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănțuiți ca noi/ În flăcările noastre se destramă”. Făcînd exerciții pe coarda encomiastică, autorul şi-a îndreptat privirea penetrantă spre ceea ce se afla dincolo de butaforia ieftină, de potemkinianul decor, spre mizeria fără pre-cedent a unui pretins progres. Farsa nu putea a nu-i leza profund conştiința acută. De unde expresia la început poate nu atît meditată cît reflexă a unor devieri de la impudicul festivism nonstop. Intervenea bunul simț. Bunăoară cultivarea unei sensibilități aspre, a unei bărbății dezolate şi, treptat, rebele. O fantasmă haiducească îl bîntuie în răstimpuri pe Labiş: “Noapte fierbinte a tinereților!/ Cozma Răcoare saltă în şea./ Sperie-n goană somnul ereților/ Cozma Răcoare, inima mea.// Negre, răchițile-ncearcă să zboare,/ Ca noaptea asta ce va zbura/ După fierbintea, aprinsa vîltoare,/ Cozma Răcoare, inima mea.// Doamna aşteaptă-n iatac cu hangerul,/ Pieptul i-i greu şi privirea i-i grea…/ Trece prin pîcle, sfîşie cerul/ Cozma Răcoare, inima mea”. Apoi obsesia peisajului ars, decimat, dezolant care, pus în acolada războiului ori a teribilei secete ce i-a succedat, reprezintă un contrapunct al luminozității factice. Infernalizarea ogoarelor nu trimitea oare într-un fel şi la măsurile colectivizării, cu toxice consecințe? “Cînd s-a întors din lupte cu iz de fum în gură,/ Arat era ogorul – cumplită arătură - / Răniseră țărîna obuzele, cu gropi./ Şi plopii de pe haturi, tremurătorii plopi,// Uscați şi frînți la mijloc, păreau că vor să beie,/ Cu fruntea răsturnată pe margini de tranşee,/ O drojdie de apă murdară şi stătută…/ Sub soare era coaptă recolta de cucută”. Plus o posibilă aluzie (fie şi involuntară) la deportările în pustietățile Bărăganului: “Dunărenele întinderi, cu fîntîni țipînd a sete,/ Adunau ursuz sămînță şi iubirea de țăran,/ Alungînd din sate-n sate suflete nemăngîiete/ Şi ciulini de-a dura-n zarea veştedului bărăgan”. Asemenea privelişti rebarbative se lasă şi cu morți. Neputîndu-se indica o vinovăție, maleficiul epocal e contras în imagini puse pe seama naturii: “Îi zice Rîpa arsă. Pinii strîmbi/ Deasupra ei se răsuceau spre slavă,/ Cadavrele de pini zăceau în văi;/ Se deschidea priveliştea bolnavă./ Pietrişul strălucea murdar în soare,/ O slatină de apă-l oglindea –/ Se-ntuneca la față călătorul/ Trecînd prin rîpa cu lumină rea”. Chiar Moartea căprioarei, poem emblematic, ne introduce, grație unor cadențe dure, unor materializări de tip arghezian, într-un mediu cumplit, cu o simbolistică echivocă: “Seceta a ucis orice boare de vînt./ Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt./ A rămas cerul fierbinte şi gol./ Ciuturile scot din fîntînă nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri.// Mă iau după tata la deal printre tîrşuri/ Şi brazii mă zgîrie, răi şi uscați./ Pornim amîndoi vînătoarea de capre,/ Vînătoarea foametei în munții Carpați”. În genere Labiş e un pasionat al mediului rural. Neînțelegînd a se desprinde de obîrşii, pune în cumpănă nostalgia ardentă pe care i-o inspiră acesta cu un clişeu crucial al vulgatei de partid, care preconiza o poziție secundă a țărănimii în societate, ştergerea deosebirilor dintre sat şi oraş, spre a nu mai vorbi de abuziva transplantare a sistemului colhoznic sovietic. Emoția rustică poate fi interpretată drept o subiacentă reacție împotriva schilodirii sociale la care asista: “Am iubit de cînd mă ştiu/ Cerul verii străveziu,/ Despletitele răchite,/ Curcubeiele pe stînci/ Ori pădurile adînci/ Sub cer alb încremenite./ Mi-a fost drag pe bărăgane/ Să văd fetele morgane/ Ori pe crestele din munte/ Joc de trăsnete rotunde,/ Scurgerea cocorilor,/ Pacea înălțimilor,/ Semeția pinilor/ Plini de scama norilor”. 
Recitite cu atenție, stihurile labişiene probează o progresivă îndepărtare de rețetele realismului-socialist, de factura agitatorică a textelor în vogă. În gradul în care izbuteşte a se găsi pe sine, autorul Primelor iubiri se dezice de hibrizii gazetăriei versificate spre a palpa nucleele unei existențe lirice personale. E ca şi cum, intrînd într-o pădure, într-un grup de excursionişti, îndrumați de ghizi foarte grijulii, unul dintre aceştia o apucă pe poteci lăturalnice, care-i dau o satisfacție mult mai mare decît traseul standard. Riscul disocierii dă însuşi prețul comportării cu pricina. Angajîndu-se pe o cale proprie, Labiş ajunge rapid a comunica direct cu misterele poeziei: “Am fost stup de pofte şi de miere,/ Îmi frîngeam spre stele în clinchet un genunchi,/ Gîndurile, mîinile ridicau tăcere/ Şi melancolie densă şi putere/ Spre multiplicata față ce mă cere// Pentru veşnicie, pentru înviere -/ Veverițe albe lunecînd pe trunchi./ Pentru ce acestea toate le mai spun?/ Inima, putea-voi astfel s-o îmbun?// Ai venit cînd toamna soarele-şi sugea – astfel niciodată n-are să mai sugă/ Razele-i lucide. – Şi asemenea/ Soarelui, plecasem pletele, a rugă”. Părăsită fiind voia bună comandată, ecranul liric se obtenebrează. Luciditatea iese în prim- plan glacială, implacabilă: “Şi gîndurile noastre trecură fără griji-n/ Ostroavele-necate în destrămări de veci./ Pe cerul lumii noastre mai dorm fără de sprijin/ Doar ochii reci, doar lacomii ochi reci”. Cu nelinişte trebuie că vor fi citit asemenea rînduri frisonate de revoltă surdă politrucii verbului literar: “E cerul ud şi nervii sar ca dracii/ Şi stelele de tablă se clatină-n cîrlig,/ Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii/ Urarea generoasă ce desperat v-o strig.// Să vă palpite viața ca-n zbor pe cer colunii,/ Sub toga unui soare blajin şi ideal;/ Nicicînd să nu vă sune în ceasurile lumii/ A hohot stins de plînset ciocnirea de pocal”. Mai cu seamă că negația devine nu doar substanță expresivă, ci şi confesiune finală: “Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot./ Sunt munții în eclipsă, de-aceea nu văd soare./ Rachiurile-ntr-înşii se poticnesc în bot/ Dar umanismu-i doare şi dragostea îi doare.// Îndură-te de toate acestea, Demiurge!/ Placidă în clepsidră nimicnicia curge,/ Pe cînd eu stau de față teribil şi onest/ Topindu-mă în masa poemului acest”. Poetul se împlîntă în decepția sa tot mai adînc. Trecînd peste înscenarea ideologic-futurologică, se simte tras pe orbita destinului personal, sesizat cum o cursă romantică peste obstacolele ce nu-i lipsesc: “Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună;/ Plinului pîntec aşa îi cînta într-o noapte cu lună./ Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună./ Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,/ Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună/ Cu îndrăzneața fecioară-a pămîntului, brună,/ Şi-n goană nebună vedea de pe atunci cum răsună/ Tropotul lung şi mereu al galopului meu./ Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,/ Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,/ Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună,/ Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună/ Aburi de vis şi de boală ce-ar fi să răpună/ Tropotul lung şi mereu al galopului meu”. Demnitatea eului creator iese la iveală într-un mediu al colectivismului obligatoriu, sfidîndu-l: “Nu mai cuget, cred, mereu;/ Strîns în mine ca-ntr-un templu,/ Însă demn în miezul meu/ Cu zgîrcenie contemplu”. Dacă Moartea căprioarei fusese un mit al unui sacrificiu în parametrii istoriei, Albatrosul e unul al sacrificiului individual. Tulburător prin premoniție: “Cînd dinspre pomi spre mare se răsucise vîntul/ Şi-n catifeaua umbrei nisipul amorțea/ L-a scos un val afară cu grijă aşezîndu-l/ Pe-un cimitir de scoici ce strălucea. (…) Cînd se-ntețeşte briza aripa-i se-nfioară/ Şi, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru şi mai demn”. Să ne amintim că niciun poet român n-ar fi putut publica asemenea texte echivalînd cu o respirație liberă, în anii “obsedantului deceniu”…
Şi asta nu e nici pe departe totul. Parcă spre a-şi răscumpăra prestația convențională, inevitabilul compromis cu epoca, Labiş îi ia în vizor pe exponenții cîrmuirii, pe culturnicii ignoranți şi impudici, dar nu doar pe ei, în poeme vituperante. Toți membrii nomenclaturii regimului sînt incriminați. Elanul său juvenil nu ezită a-i confrunta cu propriile lor norme demagogice, cu pretențiile lor fariseice, la un mod ce dezarma orice replică onorabilă. Avem a face oare cu un soi de disidență avant la lettre, aşa cum socoteşte Nicolae Cârlan? Nu e o exagerare. Defensiva retragerii în intimitatea subiectului se asociază în scrisul labişian cu o ofensivă satirică. Scene ale unei luxurii violent opuse prezumatelor virtuți comuniste îi vor fi luat prin totală surprindere pe cei vizați: “Cărau comori săpate sub lună şi-n secret./ Urcaseră prea lesne în pisc de zaiafet./ Purtau trufaşe tuiuri pe creştetul zălud/ Şi noile blazoane cu încă smalțul crud.// Dădeau porunci cu lene şi n-auzeau nimic,/ Dar se-auzea în vale o fierbere grăbită/ De fier şi os şi piatră, de scrîşnete de cric,/ De nesfîrşită muncă, de lume ce se-agită.// În deşucheate dansuri, acest sobor dospea/ Ca-n buba unei alte, răsăritene Rome./ Şi fluturau lungi văluri de aer, de tafta,/ Urzite-n vin, bătute-n galeşe arome”. Sau cu un supliment de acid la adresa aceloraşi “nemernici”: “Cu viziera faptei întîmplătoare trasă,/ Sub ea figura-i tîmpă ferind-o de priviri,/ Spre-o treaptă socială, pe frînghii de mătasă/ Se suie făt-frumosul din sictir.// În jur, duc zeci de oameni poverile-i prea multe/ El dă porunci gîngave, priveşte încruntat/ Şi-i vai de îndrăznețul ce-ncearcă să n-asculte/ Principialu-i glas pițigăiat”. Şi chiar acest gest de ruptură totală cu regimul înscăunat după izgonirea regelui: “Prinți jalnici, cu blazonul prostiei poleite,/ Nu mai răbdăm cînd prinții reali i-am izgonit./ Luați-i de pe tronuri şi îi puteți trimite/ Pe lîngă boi în grajduri, la rînit”. Mărturisesc că n-am cunoscut aceste texte pînă la apariția volumului pe care îl înfățişez acum. Ele dezvăluie fața veritabilă, riscant anticomunistă a lui Labiş. Bilanțul său moral. Ochiul vigilent al partidului nu putea a nu lua în considerare asemenea uluitoare cutezanțe ale unui tînăr “promovat”, în care se investiseră “mari speranțe”. Labiş s-a pomenit pus la punct cu severitate de către însuşi Mihai Beniuc, preşedintele Uniunii Scriitorilor, la Congresul breslei desfăşurat între 18 şi 23 iulie 1956. Învinuit nominal, el singur în cuprinsul raportului înfățişat de Beniuc, de fapte gravisime pe atunci: “Snobism, evazionism, influențe ale ideologiei burgheze, infiltrații liberaliste în capul artistului, slabă pregătire ideologică, lipsă de contactul multilateral cu realitatea precum şi confuzii cu privire la raportul dintre libertate şi îndrumare, pot face cîteodată şi pe la noi pe unii să alunece în gropile de lîngă drum şi să pornească după focuri mincinoase pe cărări inexistente. Adesea este cazul la tineri care vor să «măsoare veacul cu pasul lor şi singur». Întocmai cum spune un copil pe care vrei să-l ajuți să treacă peste prag şi el răspunde încăpățînat: «Eu singur trec!» Şi cade. Aşa tînărul poet Labiş, de exemplu…”. Sfatul pretins parental ce i se oferă lui Labiş e, de facto, atît de veninos, încît avem măsura importanței ce i se dădea înzestrării sale de excepție, dar şi a pericolului potențial pe care-l constituia pentru oficialități nesupunerea sa îndărătnică. Deoarece Labiş a abordat temele agendei totalitare spre a le bulversa, fie printr-un lirism autentic, absent pe atunci, fie atacîndu-le frontal. Iată opinia lui Nicolae Cârlan: “Cînd va veni sorocul pentru «judecata de apoi a poeților», la acuza de aderență la idealurile comunismului, Labiş va fi îndreptățit să răspundă, ca altădată Lucrețiu Pătrăşcanu, parafrazîndu-l bineînțeles: «Mai întîi sunt Poet şi apoi comunist!» Sub impactul gloanțelor plutonului de execuție nu mai poate ajunge; el a fost eliminat altfel, prin mij-loace mai subtile şi mai rafinate, menite să nu ducă la altă concluzie decît aceea că de vină-i decedatul”. Să-i fi dat atunci sentința fatidică Pasărea cu clonț de rubin? Nu e defel exclus. În fața aparatcicilor, Labiş a făcut neîndoios figura unui impostor. Pentru impostura autentică, soluția optimă n-ar fi putut fi decît eliminarea, indiferent de metode, a celui ce-o dădea de gol.
 
Nicolae Labiş: Opera magna, ediție îngrijită, text stabilit, cuvînt înainte, note, precizări şi comentarii de Nicolae Cârlan, Ed. Lidana, 2013, 1296 p.    
 
P.S. Spre a întregi imaginea pe care o am asupra poetului de la Mălini, îmi îngădui a reproduce, cu unele precizări pe care cenzura nu le-ar fi permis, un text al meu mai vechi, intitulat Efigie de uz personal. 
L-am cunoscut pe Nicolae Labiş în toamna lui 1954, la Institutul de Literatură, unde devenisem student. Foarte tînărul poet avea de-acum în jurul său sclipirea unei aure, în care pîlpîia malefic şi un duh al boemei împărțite generos cu cîțiva colegi admiratori, dar şi cu un mai vîrstnic spirit congener, George Mărgărit, faimos discipol călinescian, mult apreciat de magistru. “Grupul” Labiş beneficia de un program aparte, apărea şi dispărea conform unui orar capricios, sorbind din acelaşi pahar orele zilei şi ale nopții, dorlotîndu-se într-o poezie existențială, dirijată de gesticulația mîinii fine şi palide a celui care-a scris Moartea căprioarei. Aprofundat în somn la ore neverosi-mile, într-o pijama neagră şi adesea cu casca unui tranzistor la ureche, poetul reapărea împrospătat în ipostaze nocturne ori cel mai devreme după-amiază, de data aceasta împlătoşat într-un gen “haiduc”, în veşminte ostentativ aspre şi cu cizme aduse de la țară. 
Era un copilandru scund, smead, cu un profil pitoresc, oarecum gorkian, cu o întunecată privire a cărei apăsare firească se străduia să şi-o disperseze. Deşi volubil, încerca să pară taciturn, deşi sociabil, afişa o subtilă tresărire a nervului solitar. Purta, nu fără o cochetă conştiință, nota unei maturități precoce, a unei elegante superiorități intelectuale. Vorbind moldoveneşte, moale, modela fraze neologistice fără cusur, în plasa cărora prindea nu numai subiectele literare, ci şi fluturii cotidieni. Părea un om ce s-a construit pe sine, ce se supraveghează mereu, cu o disciplină catifelată, amabil-detaşată. Patosul, precît ştiu, rămînea confiscat de vers, fața publică a poetului fiind foarte cenzurată, chiar protocolară. O umbră de orgoliu se amesteca fără îndoială în parfumul acestei personalități de o inegalabilă rezonanță în cercurile literare încă de pe atunci, de o autoritate pe care o impuneau calmul său desăvîrşit, prietenos, caligrafia mişcării stăpînite. Ceva din elanul plin de migală al dăltuitorului de porți, chiar al dansatorului popular, cu chip solemn-placid, ce-şi varsă ardoarea într-o hieroglifă, se străvedea în natura ambițiosului fiu al obcinelor bucovinene. Admirația sa pentru Sadoveanu nu era fortuită, ci un omagiu adus izbînzii hieratice, contemplației densificate prin evaporarea sevelor tinereții, intemporale. Ceea ce impresiona la Labiş dintru început era luciditatea propriei structuri, care-şi urma aparentele arabescuri euforice, în realitate eliminînd prisosurile, adîncind cîteva linii decise. Luciditatea, ca orice disciplină, e o economie, care apare aici, retrospectiv, ca o economie de viață. Drama poetului era din capul locului pusă în scenă, fără a i se bănui teribilul deznodămînt. 
Ființa lui Labiş iradia în nu mai mică măsură decît prodigioasa-i creație. Junele bard era un discret admirator al spectacolului şi gustului său pentru gloria sadoveniană i se adăuga interesul acut pentru latura de magister ludic a lui G. Călinescu, ale cărui năstruşnicii intrate în anecdotă le colecționa cu aviditate, dar la a cărui conferință academică despre Cehov l-am văzut recules, aşezat în primul rînd, cu gulerul alb răsfrînt, al unei distincții de uvrier endimanché, îngemănat în ținută cu prietenul tragic de alături, Geo Mărgărit. Demn de relevat e faptul că Labiş şi-a asumat rolul de “patron” al unei generații incipiente pe care înțelegea nu numai s-o reprezinte prin propria strădanie creatoare, ci s-o şi inițieze şi s-o “protejeze”. Persoana sa funcționa ca un factor simbolic. Asemeni tizului său sanctificat, lui Labiş îi plăcea să facă daruri ori măcar să împrumute (ceea ce, dată fiind raritatea lor, era tot un dar) cărțile sale adunate în speță de la anticarul Radu A. Sterescu (la care m-a introdus şi pe mine), în momentele de mai bună stare financiară. Îndeobşte cărți oficial interzise ori rău văzute. Jocul secund al lui Ion Barbu l-am citit prima oară primit din mîna sa. La ultima noastră întîlnire, în zilele grele ale excluderii mele din “Fabrica de poeți”, cînd majoritatea colegilor îmi întorceau spatele, Labiş mi-a oferit Opera dramatică, volumul I, al lui Blaga, pe care, peste puțini ani, autorul mi-a aşternut o măgulitoare dedicație. Comportarea sa binevoitoare a avut pentru mine semnificația unei dezaprobări a ceea ce s-a întîmplat. “Gazeta de perete” a Şcolii era plină de “articole” care mă “înfierau” ca pe-un “duşman al poporului”, dar Labiş îmi zîmbea. Frecvent l-am auzit declamînd, cu vocea sa neverosimil groasă în raport cu gracilitatea ființei, versuri (ale altora), care se decupau asemeni unor petale cărnoase. Pedagogia labişiană era bizuită pe modelul propriu, pe impulsurile care i-au favorizat lirismul de-o tenebroasă candoare, demoniac şi în acelaşi timp tradițional, bazat pe minuțioase grefe de cultură poetică. Uimitoarea siguranță de sine a poetului deriva din sangvinitatea sa rurală, precum un imbold de ciobănească dominare a cuvintelor şi-a sufletelor. Într-o dimineață din toamna aceluiaşi 1954, care circumscrie toate impresiile de mai sus, ne-am întîlnit în holul de la etaj al Şcolii, pătrunzător mirosind a podele proaspăt frecate cu un produs chimic, trei tineri de 18 ani: Nicolae Labiş, Cornel Rocsin, cel mai drag prieten al adolescenței mele, şi subsemnatul. Cine ar fi putut bănui că peste doi ani doi dintre noi vor dispărea?