POEM "ÎNTORS" CU VEDERE LA STRADĂ

 Am răsucit cuvintele în fel şi chip încercând să găsesc un titlu care să acopere tot ceea ce am gândit/scris despre poezia lui Nicolae Prelipceanu de-a lungul deceniilor (ei, da!), dar care să fie şi pe măsura staturii sale unice şi inconfundabile. Pe scurt, „întors” trimite şi la „ochiul închis afară [care] înăuntru se deşteaptă”, într-o lucrare secretă, reticent-avară de cântărit caratele eului, dar şi la „amorul întors” bacovian, cu toată ne-starea morții pe care o cuprinde într-o imagine de infinită ambiguitate şi cu valențe libere fluturând peste exegeze. Aceasta, cea întoarsă, e una dintre fețele lui N.P. Vag-taciturnă, contrastând – rodnic, aş zice, şi nelitigios – cu gureşul prieten de la sindrofii literare ori cu cel activ pe felurite tribune ale Cetății. Ea e dublată de fața publică („îngropat în lume până la gât, trecător şi amar”), deloc de mai mică anvergură, căci ochiul deşteptat înăuntru în efort autopoietic (Aşadar, mă gândesc la scris ca la o călătorie într-un ținut pe care aş vrea să-l ating, nu ca să urlu „este”, ci ca să îngân „sunt” – mărturiseşte într-un interviu acordat Dorei Pavel; şi: „degeaba am scris cuvinte degeaba am scris fraze / viața mea tot nu a luat ființă”) cultivă/exersează constant „vederea la stradă” a personalității sale, mânată în lupte – nu din vina sa vane – de pe poziții etice înalte (vorbeam altă dată despre un pariu mocnit pe idealuri şi justiție, pe firesc şi responsabilitate). Altfel spus, dubla vedere slujeşte o voce de tensionată autonomie, căreia îi poți contabiliza atingerile (poemele sale se simt confortabil şi comunică destins cu poezia bună a celor aproape două sute de ani de expresie lirică românească), dar care rămâne mereu de neatins, de neatins. Dacă mă gândesc la descrierea prin recurs la vedere/viziune/vedenie pe care o încercam cândva asupra poeziei contemporane, lucrurile nu se simplifică. „Poezia în văzul lumii” (vezi serialul din Tribuna, 2011) nu are la N.P. sensul confesării brutale şi nici cel al rostirilor deşucheate, ci pe cel răsturnat, oarecum, al implicării. Poezia nu e „ocultă” şi poetul nu e „sfânt” („eu nu ştiu nimic despre poezie / ți-am spus de atâtea ori că nu înțeleg / ce vreți voi de la ea / singurul lucru adevărat e că viața mea / nu există / şi eu vrând să exist cu toate acestea […] mă arunc între vorbe ca lucian blaga / în mormanul de boabe / şi dacă ele nu încolțesc numai eu sunt de vină”), şi una, şi celălalt îşi păstrează şi îşi exploatează semnalmentele umane (nu neapărat omeneşti, prea omeneşti…). Apoi, „viziunile” poeziei moderne răzbat la suprafață nu prin elaborare în replică de panorame somptuoase, amăgitoare, ci prin gesturi exaltând apartenența livrescă. Biblioteca lui N.P. e extrem de vie, „vorbàreță”, gata să ofere – ca-n familie – mici relansatori poemului pe cale de-a se scrie („în fața mea e un perete / cu cărți ale morților / şi ale viilor care vor muri / un fel de blindaj de cărți / care opreşte şi glonțul sufletului / şi săgeata privirii”). În fine, nici „vedeniile” dezabuzate, groteşti, negre nu au căutare. Conştient la modul extrem de lucid de condiția sa de muritor („aştepți / ca vântul / să întoarcă singur / ultima foaie”; „jos de tot a şi început întunericul / care e în ascensiune / ca orice tânăr de viitor!”), deşi „înclinat spre partea neagră a existenței”, nu-şi pune în primejdie – cum spuneam într-o cronică mai veche – voluptatea restriştii, apetența sa pentru nelinişti şi confruntări menținându-i o stranie bună dispoziție, care, paradoxal, accentuează gravitatea, nu o diluează. Înclinarea de vultur pleşuv a staturii sale e secondată de înclinația împrumutată de la lumea ce pe nesimțite cade, reacția fiind una a alerteței permanente, dar şi a asumării lucidității de serviciu („lumea întreagă dispare îmi vine să le strig celor care trec şi nici nu ştiu / că sunt trecători”). 

Antologia apărută în Colecția Poeți laureați ai Premiului național de poezie Mihai Eminescu e, pentru mine, şi un bun prilej de rememorare critică. Valabilitatea comentariilor succesive e probă a unei evoluții coerente, de la început situată într-un teritoriu privat, cu instrumentar original, în închiderea deschisă a unui stil propriu, de o elastică fermitate. Am vorbit, aşadar, despre „tristețea verticală” a lui Nicolae Prelipceanu, acționând ca dat şi opțiune, deopotrivă: „tristețea e meseria mea – meseria mea-i tristețea / nici majuscule nu mai am / din cauza asta / profesiunea mea-i tristețea”. Despre un exacerbat simț etic, plus o cruntă disciplină a trecerii. Am remarcat situarea deopotrivă sfătoasă şi nărăvaşă, căci privirea înțeleaptă, severă şi inconfortabilă a observatorului grav se însoțeşte cu volubilitatea şi cheful de joc, măcar cu vorbele şi împerecherile lor buclucaşe. Ironic şi ludic (Petru Poantă îi schița un portret exact: „Are mobilitatea spiritului, conştiința relativității, finețea selecției şi o vervă adeseori scânteietoare. Omul este jovial şi ironic, de o nonşalanță studiată în comportament şi, tocmai de aceea, manierat cu naturalețe. A substituit rigiditatea unui cod al bunelor maniere prin spontaneitatea lor; un rafinat, aşadar, cu simțul cultivat al umorului, dar şi cu o reală sensibilitate a dramaticului”), poetul îşi probează sieşi cantitatea de viu pe care o (mai) poartă, metaforal (deplasarea cu tâlc e un leitmotiv al operei sale – „plecarea poemului nu e prevăzută nicăieri / nu există un mers al poemelor / cum există un mers al trenurilor / aici trebuie să te orientezi de unul singur sau să aştepți / până când ora-i propice”). Am mai vorbit despre absența resemnării, căci niciunul dintre simptomele contrariante ale existenței nu e lăsat în apatia unei dogme ori a unei amăgiri, întrebările se răsucesc asupră-le de la început, cu o exasperare tonică pe care o transmit întreagă cititorului. În fine, despre moartea la purtător, despre spaima de moarte mulcomită de chiar cugetarea calmă la inevitabilul ei: „după colț aştepta în linişte moartea”; „să plec / dimineața spre orizont / unde mă-ntâmpină teama de moarte / cu vârful ei bont”; „o moarte tiptil-tiptil se va strecura” [s.m.].

Recitind poemele antologate acum, am putut proba din nou consecvența cu sine a „verticalității înclinate”, dar am descoperit şi o metaforă vastă, niciodată remarcată până acum – pădurea: „spre seară mi-a venit să mă duc în pădure / pentru o plimbare scurtă / o luare de contact cu întunericul”; „pădurea necunoscută şi nouă”; „pădurea schimbă totul / cu de la sine putere / sunt o hrană a ei dintre cele regale / sau poate numai o pâine neagră / din care rupi cu zgârcenie / ca să-ți ajungă toată viața”; „singurul subiect al vieții mele este pădurea / pe urmele mele vine întotdeauna / o pădure umedă / un întuneric binevoitor / câteva țipete de pasăre / în timp ce eu mă uit tot înainte / spre o pădure care încă nu se vede / mi-o închipui cu putere cu toată puterea […] mai devreme sau mai târziu / voi zâmbi fericit eliberat celest / convins că am intrat în pădure / că în sfârşit în fața mea / tot înainte / a apărut pădurea / singurul subiect al vieții mele”; „deasupra mea pădurea îngropându-mă”. Îmi promit să revin asupra ei. Deocamdată, constat că ea serveşte titlului meu, căci vorbeşte despre unicitatea în mulțime. Apoi despre moarte şi veşnicie, despre taină şi dezvăluire, despre luminiş şi întuneric. Într-un mod oarecum surprinzător, ea poate reprezenta Natura însăşi pentru un ins citadin prin excelență. Ea poate fi şi locul destinal, într-un fel difuz, dar profund, căci la N.P., cel cu rădăcini în trei provincii româneşti, locuirea se petrece în timp, în vârste, nu în locuri. Iar vârstele sunt accesibile oricând poemului, căci sunt, dimpreună cu locurile amintirii, deasupra („sunt străzi întregi / care s-au ridicat în văzduh / cu paşii noştri cu tot”), sublimate şi desprinse de determinări geografice.

Tot dinspre titlul acestor rânduri, găsesc sprijin în frecvența egală, cantitativ şi expresiv, a liniştii şi a zgomotului, receptate amândouă cu urechea sensibilă la semnalele indefinit ondulatorii ale existenței: „toată viața / auzind zgomotele lumii”; „într-o linişte de mormânt / liniştea neliniştea”; „ce linişte mare ni se suie în trup / de la pământul care ne măsoară clipele”; „nici măcar nu e linişte / pacea e plină de zgomotele vieții”; „sufletul meu silabiseşte / cuvântul linişte”; „liniştea în care se petrece totul / să nu vă facă să credeți în liniştea veşnică / ele nu au nimic de-a face / una cu alta”…

Fantomateca instrumentează exemplar dosarul concreteței unui poet de raftul întâi, realitatea prezenței sale valorante în spațiul literaturii române fiind de neignorat.

 

Nicolae Prelipceanu, Fantomateca, postfață de Dan Cristea, Colecția Premiul Național Mihai Eminescu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2013, 304 pagini.