CRITICA FRUMOASĂ

 Pentru un critic român, mai ales dacă e francofon, titlul volumului Taniei Radu, Chenzine literare, nu trimite neapărat la chenzina de odinioară, cât la revista franceză La Quinzaine Littéraire. Cu care critica autoarei are în comun, pe lângă titlul propriu-zis, ?i un anume mod de a fi în presa literară românească, asemănător celui pe care ?i-l revendică, în cea franceză, publicația lui Maurice Nadeau.

Mai întâi, ritmul pe care Tania Radu ?i l-a impus, cel puțin în ultimul deceniu. O dată la două săptămâni înseamnă apariții mai frecvente decât o dată pe lună – prin urmare, un plus de actualitate –, dar mai puțin frecvente decât cele săptămânale, consacrate la noi de către Nicolae Manolescu – a?adar, un spor de reflexivitate, dacă nu ?i de rezervă față de entuziasmul inerent întâlnirii cu cartea nouă.

Apoi, „chenzinele” autoarei nu sunt critice, adică nu pun în centru figura dominantă ?i narcisiacă a criticului, ci literare. Criticul este, în viziunea ei, mai curând un avocat al literaturii, un Ganimede care î?i țese propria rețea de simboluri, spre a pune în evidență scrisul autorilor pe care îi comentează ?i valorile pe care ace?tia le trimit către noi. Tania Radu este o prezență critică discretă, dar – ca ?i periodicul francez menționat anterior – un ghid de încredere, care cite?te atent, cu o vizibilă plăcere, întârziind asupra unei teme sau asupra unui scriitor cât timp ?i de câte ori e nevoie, până când textul îi răspunde la întrebări. 

Căci ea nu lucrează cu presupoziții, de pe poziții ideologizate, admițând sau respingând în temeiul unor „axiome”, însă nici nu se lasă în voia curentelor de opinie ale momentului. Între afirmația cutărui critic: „Generația optzeci este cea mai nocivă generație literară postbelică” ?i observația Taniei Radu: „Textualismul a fost uitat, iar reeditările din volumele generației optzeci au toate ?ansele să rea?eze scara de valori. Cu excepția lui Mircea Cărtărescu, nimeni nu mai ocupă azi locul pe care-l ocupa în deceniul nouă” e nu numai distanța dintre incorectitudine ?i corectitudine. Ci ?i cea dintre critica partizană, surdă (în fond) la imperativele etice ale lecturii, ?i interpretare, în adevăratul înțeles al cuvântului. Interpretarea neinteresată de iluzoria „putere” pe care ți-ar da-o actul critic ?i fără pretenția de a da direcția scrisului contemporan.

Ceea ce nu înseamnă că volumul Taniei Radu nu î?i devoalează, la lectură, „nodurile” tari ale construcției ei critice,vizibile în structura de adâncime a Chenzinelor... . În spatele unei aparente laxități morfologice a volumului, se disting atât câmpurile de interes ale criticului, mizele sale cu bătaie lungă, cât ?i perspectiva sa istorico-literară, care se configurează în urma incursiunilor în actualitatea literară, desfă?urate pe intervalul a trei decenii ?i jumătate. 

La prima vedere, Chenzinele... sunt gândite de autoare ca un opus bipartitum, în care prima jumătate, Preaplinul amintirilor, este dedicată prozei confesive care a izbucnit, după 1989, în condiții de libertate, în literatura română, iar cea de-a doua, Literatura ca ?oc post-traumatic, de codurile ?i valorile în vigoare în literatura de ficțiune a momentului.

Împărțirea nu e deloc convențională ?i nu criteriul formal (non-ficțiune vs. ficțiune) este cel care o guvernează. Cu subtilitate, Tania Radu a inserat, în subtext, mai multe „straturi” de lectură, pe care, cu o admirabilă – pentru că discretă – consecvență, le-a urmărit în toți ace?ti ani în care, la suplimentul Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul sau în paginile revistei 22, a scris cronică literară.

De pildă, în amănuntul că volumul se deschide cu o cronică la cumplitele amintiri ale Aniței Nandri? ?i se încheie cu una la „scandalosul” (mai ales prin titlu...) debut al Ioanei Bradea, Băgău, nu trebuie văzută nici o diatribă morală a criticului la adresa literaturii de după 1989, nici o revoltătoare indiferență etică. Tania Radu scrie ?i despre jurnalele ?i memoriile victimelor regimului comunist – Lena Constante, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Adrian Oprescu, Dinu Pillat –, ?i despre intelectuali ?i istoriile lor complicate – Paul Cornea, Mircea Zaciu, Ion Brad –, despre con?tiințele literaturii române – Monica Lovinescu, Ana Blandiana –, dar ?i despre scriitorii de azi, de la Mircea Cărtărescu la Filip Florian. Scrie la fel, adică la aceea?i temperatură intelectuală, cu aceea?i minuție a lecturii ?i identificării, cu aceea?i plăcere a degustării cărnii textului, ?i totu?i altfel, adică explorând alte interstiții ?i devoalând alte semnificații. Între Anița Nandri? ?i Ioana Bradea, trecând prin Lena Constante ?i Radu Aldulescu, nu se ascunde nicidecum indiferența morală a criticului. Dimpotrivă: se configurează un itinerariu al istoriei literaturii române de după 1989, jalonat de două condiții, contradictorii una față de cealaltă, ale tragicului. Întâia ipostază, cea din primul deceniu de după căderea comunismului, este aceea a tragicului ororilor, dezvăluirilor ?i al tentativei de reluare a gestiunii memoriei. Cea de acum este, dimpotrivă, ipostaza consumerismului, a unei societăți fracturate în falii multiple ?i care, pierzând discursul unic al modernității, încă î?i caută pluralitatea. Tania Radu nu coboară, deci, ?tacheta etică, după cum nu renunță nici la criteriul estetic. Criticul înregistrează, cu o acuitate de seismograf, de-tabuizarea literaturii, fără să pre-judece cu privire la consecințele acesteia.

De altfel, orice lectură validă a cărții ar trebui, cred eu, să înceapă prin a recunoa?te în broderia fină a Chenzinelor... o mare fermitate a opțiunilor istorico-literare, semn că autoarea nu face cronică literară în temeiul hazardului sau al publicității literare. Cele 4 fenomene pe care cartea ei le evidențiază – anume, 1) explozia genurilor biograficului, 2) repoziționarea optzecismului, 3) afirmarea unor scriitori noi, ?i 4) schimbarea codurilor literare – sunt tocmai cele care definesc ultimele două decenii ?i jumătate din istoria literaturii române. Pe unele le-au identificat ?i alți critici, pe altele le-au contestat: puțini sunt, însă, cei care le-au punctat pe toate, atât de limpede ?i prin exemple atât de bine alese.

Iată, bunăoară, cazul literaturii confesive, care, se ?tie, a constituit revelația primului deceniu literar de după ’89 ?i continuă ?i astăzi să țină capul de afi? al aparițiilor editoriale. Tania Radu nu cite?te jurnalele, amintirile, epistolele ?i cărțile de dialog ale intelectualilor români din perspectivă formal-teoretică, a?a cum face Eugen Simion în cele două monografii consacrate Jurnalului intim ca literatură (3 vol., 2003) ?i, respectiv, Genurilor biograficului (2 vol., 2008). Însă nici perspectiva etică, substanțială, nu ocupă în întregime interpretarea acestor texte care, fiecare în felul său ?i toate la un loc, de la amintirile unor deținuți politici la confesiunile unor fo?ti demnitari comuni?ti, desenează un întreg spectru moral. Între călăi ?i victime, între „rezistența prin cultură” ?i „revolta în genunchi”, condiția scriitorului – condiția omului, până la urmă – într-un regim totalitar a fost foarte dificilă. Fără a tolera intolerabilul, misiunea criticului este, vorba lui Marin Preda, să bată ?i-ntr-un gard: doar citindu-i pe toți cei care se mărturisesc, el poate sparge coaja miturilor din care s-a alcătuit istoria noastră recentă, în căutarea adevărurilor... Ceea ce autoarea ?i face, de pildă deconstruind, pe baza probelor furnizate de mai multe volume de scrisori, mitul „clujenilor”, al grupului de critici care, în jurul lui Mircea Zaciu, a dat na?tere Dicționarului scriitorilor români. Critica Taniei Radu este, la acest capitol, o critică-recherche. Chiar dacă, fără ostentație, pune acolo unde trebuie ?i verdicte, autoarea răscole?te sertarele cu amintiri ale scriitorilor în primul rând ca să le expună semnificațiile, pentru ca publicul să î?i formeze un punct de vedere.

Îmi place foarte mult ?i că Tania Radu nu fuge de provocările noului context literar, în care editorii, publicitatea ?i „gustul public” (orice o fi însemnând acesta) pun la grea încercare independența criticului. Ea scrie ?i despre fenomenele editoriale, de tipul De ce iubim femeile, ?i despre noii autori, impu?i mai degrabă de strategii editoriale decât de sufragiile criticii, ca Filip Florian, Doina Ru?ti, Lucian Dan Teodorovici, Dan Coman sau Cătălin Dorian Florescu. ?i o face, cumva, contra ambelor curente. Împotriva amintitelor strategii editoriale, pentru că nu se lasă contaminată de entuziasmul artificial creat în birourile de relații publice ale marilor edituri ?i îi supune pe amintiții autori unei lecturi deloc complezente. Dar ?i împotriva rezistenței criticii, căci în multe cazuri (Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici sau Dan Coman, dintre cei de mai sus) avem de-a face cu scriitori adevărați. Tocmai această independență față de „centrele de putere” din literatura noastră de azi, mai mult chiar decât corecta poziționare față de literatura suferită, de care se ocupă în primul capitol al cărții sale, face din Tania Radu un critic adevărat, iar nu un simplu publicist literar, cum îi place să se prezinte. Un critic înzestrat deopotrivă cu plăcerea lecturii, a scrisului, ?i cu con?tiința răspunderii actului critic.

Evident, e vorba ?i de gust. Tania Radu are „papilele” suficient de fine pentru a gusta ?i literatura riscată, însă importantă, a unor „marginali” ca Dan Stanca sau Radu Aldulescu, ori pentru a recepta prompt cărțile lui Adrian Alui Gheorghe, Simona Sora, Răzvan Rădulescu, Alexandru Vlad, Marta Petreu, Ioana Pârvulescu. Scriitori din generații diferite, cu „amprente” literare diferite, se întâlnesc în azimuturile busolei critice ale Taniei Radu, ale cărei decupaje sunt semnificative atât prin prezențe, cât ?i prin absențe.

Mi se par foarte interesante, în altă ordine de idei, ?i insistențele ei. De exemplu, insistența asupra optzeci?tilor, care traduce în plan critic o întrebare care s-a pus deseori, încă din primii ani de după Revoluție. Ce se va întâmpla cu această generație de creație?, se întrebau atunci criticii, neascunzându-?i scepticismul. Generația a rezistat „?ocului libertății”, de?i, cum spune Tania Radu, plăcile ei tectonice s-au rea?ezat. A devenit evident că unii autori au fost „înghițiți” în cadrul generației mai cu seamă în temeiul excelenței lor ?i al devotamentului pentru povestire ca act antropic fundamental (cazul lui Ioan Gro?an). Alții, ca Mircea Cărtărescu, s-au desprins de poetica de grup ?i au devenit mari autori, imposibil de redus la codul textualist. Câțiva ?i-au (re)găsit vocația la ceva timp după întoarcerea la democrație ?i la libertatea de expresie (în Chenzine..., Tania Radu se opre?te asupra lui Cristian Teodorescu). În fine, un Ioan T. Morar a făcut saltul de la limbul echivoc al bancurilor ?i al divertismentului „cu tâlc” la literatura adevărată, prin romane serioase, ca Lindenfeld ?i Negru ?i ro?u. Fără să valideze pronosticul care, în deceniul nouă, vedea în ea generația care va domina viața literară, generația ’80 nu l-a confirmat nici pe cel care o dădea, în primii ani de democrație, drept o nouă „generație pierdută”. Nu s-a pierdut, nici nu a preluat puterea, ci s-a integrat într-un sistem literar din care a dispărut centrul, iar generațiile, ?colile ?i formulele literare coexistă, pe o piață liberă a textelor.

Intitulându-mi cronica a?a cum am intitulat-o, nu am intenționat să sugerez că Tania Radu scrie calofil. Critica ei este frumoasă mai cu seamă prin alte trăsături decât stilul, de?i ?i acesta are distincție ?i măsură. E frumoasă prin evidenta cordialitate cu care dialoghează cu textul, prin siguranța cu care se orientează printre „stâncile” vieții literare, prin atenția cu care î?i formulează observațiile ?i prin acribia cu care nu lasă deoparte aspectele relevante ale volumului pe care îl comentează. Critica ei reabilitează, prin gratuitatea exercițiului de inteligență ?i precizie, instituția cronicii, compromisă oarecum, în ultimul timp, de partizanat ?i de interese străine de bucuria artei. 

Iar Chenzine literare, ca întreg, reabilitează cu pregnanță cartea de cronici, ținta favorită a ironiilor criticilor autori de „sinteze” plicticoase ?i lipsite de idei. Atunci când exercițiul critic regulat ?i îndelungat este practicat cu un gust sigur ?i cu o bună orientare în interiorul fenomenului literar contemporan, cronicile sunt cărămizi ale unei construcții de certă utilitate istorico-literară. Nu doar figura spirituală a criticului se ghice?te în spatele acestui exercițiu intelectual, ci o întreagă evoluție a literaturii. 

Iar Tania Radu este un critic autentic, al cărui cuvânt nu mai poate fi ignorat, chiar dacă nu îl strigă, precum alții, în gura mare. 

 

Tania Radu – Chenzine literare, Editura Humanitas, Bucure?ti, 2014