GALERIA CU AMINTIRI

 Amintirile sunt reminiscențele unei nelini?ti ascunse, resimțite când tinerețea ?i exuberanța ei sunt împrejmuite de bătrânețe ?i învăluite de întunericul ce se lasă, treptat, aducând cu sine fiorii neantului. Intervin, atunci, speranțele răvă?ite, iluziile pierdute, visele ?i nostalgia celor dragi pe care îi vedem, zi după zi, cum se a?ază tăcuți, la masa umbrelor.

Reflecțiile de mai sus ne-au fost provocate de lectura tulburătoarei cărți a regretatului critic ?i istoric literar, Ovid S. Crohmălniceanu: Amintiri deghizate (Editura Humanitas, Bucure?ti, 2012, ediție îngrijită ?i prefață de Ioana Pârvulescu). Titlul pare să incite ?i să contrarieze. Autorul elucidează, însă, a?a-zisa „deghizare” într-un Cuvânt înainte, avertizându-?i totodată potențialii cititori cu privire la subiectivitatea demersului întreprins: „Deghizate fiindcă sunt ni?te amintiri care nu răsar prin solicitarea directă a memoriei să-?i deschidă cămările, ci se iscă din actul de exegeză literară (…). ?i încă un lucru: sunt amintiri despre scriitorii pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții. Atenția memoriei e îndreptată în primul rînd către ei (…). Scriitorii ale căror figuri le evoc au trecut dincolo; am evitat, înțelege oricine de ce, pe autorii în viață; dacă ei apar câteodată fatal, datorită împrejurărilor, e doar episodic (…). Toate amintirile sunt subiective. Nici ale mele, bineînțeles, nu fac excepție, prezintă oamenii a?a cum i-a reținut memoria ?i ni?te experiențe trăite după o ecuație sufletească personală.”

Scris cu multă finețe, dar ?i cu multă căldură sufletească, volumul se constituie într-o istorie literară postbelică, insolită, plină de vervă, de melancolii duioase ?i de picanterii. E o istorie ce seamănă, mai degrabă, cu o galerie de artă în care sunt expuse deopotrivă peisaje ?i portrete ce aparțin unor vremuri vitrege, cu lumini ?i umbre, cu viziuni artistice ?i mentalități oarecum diferite: Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Felix Aderca, Miron Radu Paraschivescu, Zaharia Stancu, Paul Celan, Marin Preda, Ion Caraion, Nichifor Crainic, Sa?a Pană, Virgil Teodorescu etc. Pe mulți dintre ace?ti scriitori, Crohmălniceau îi cunoa?te la mijlocul „obsedantului deceniu” ?i - mai ales - spre asfințitul vieții lor, când succesul marilor opere se consumase, noul regim îi socotea „indezirabili”, iar bătrânețea ?i boala dădeau primele semne nefaste. De aici ?i finalul tragic sau, uneori, tragicomic al acestor restituiri; un final ce coincide, în majoritatea cazurilor, cu iminenta ?i neînduplecata moarte. Spre exemplu, bolnav ?i imobilizat la pat, octogenarul Victor Eftimiu prive?te, îndurerat, cum „pensionarele haremului” îi iau totul din casă: „Nu pot astfel să despart sfîr?itul lui Victor Eftimiu de o scenă pe care mi-o închipui. Scriitorul neputincios între perne, urmărind cu priviri tulburi, prin u?a dormitorului întredeschisă, pendula, cum face picioare ?i părăse?te salonul.” 

?i totu?i, tonalitatea celor trei sute de pagini nu trebuie înțeleasă ca fiind una sumbră, căci intenția memorialistului nu e nici pe departe aceea de a supune de?ertăciunii ecleziaste destinul confraților literari. Lăsând la o parte voalatele mituri, Ovid S. Crohmălniceanu ne dezvăluie controversata relație biografie-operă, prin intermediul unor vizite, întâlniri sau discuții neprotocolare pe care le-a avut cu scriitorii, în diverse împrejurări. Altfel spus, el ne invită să trecem dincolo de cuno?tințele noastre livre?ti, ca să vedem (?i) omul din spatele operei, cu anturajul, însu?irile, slăbiciunile ?i obsesiile lui. Consecințele sunt, câteodată, surprinzătoare. De pildă, Tudor Arghezi e de o „maliție proverbială, dusă la chintesență,” preferând să mimeze indiferența la auzul unei întâmplări amuzante: „Păi, să-i fac plăcerea ăstuia? Nici nu mă gândesc. Râd acasă!” Alteori, Mihail Sadoveanu îi promite lui Tudor Vianu că va colabora la revista Kalende, în schimbul unui „onorariu mai mult simbolic” (ulterior, suma solicitată „întrece întreg bugetul unui număr din revistă”). Ion Barbu apare ?i el în ipostaza „eternului faun”, cu „pornirea cam liceană, de a-?i afi?a cuceririle amoroase”. Dar criticul pare să înțeleagă aceste slăbiciuni omene?ti ?i acordă întâietate operei, remarcând „sentimentul religios” („cel mai solid alibi al lui Arghezi”), analizând „una din cele mai superbe descripții” sadoveniene (?ara de dincolo de negură) sau relevând „nota pronunțat senzuală” ?i „pansexualismul neascuns” din Uvedenrode.

Renunțând la convenționalismul speciei propriu-zise, amintirile se declan-?ează, de regulă, în urma re-lecturilor ?i se transformă, deseori, în veritabile comentarii critice. Astfel, evocarea lui Ion Caraion (Prietenul meu Ion cel Negru) debutează cu o subtilă interpretare a poeziei Strică-Tot ?i Încurcă-Lume, din volumul Dragostea e pseudonimul morții (1980), pentru a relata, apoi, prigonirea poetului, condamnarea lui la moarte, comutarea pedepsei în ani grei de pu?cărie, eliberarea ?i calea exilului. Reconstituind întâlnirile sale cu Ion Caraion (ultima, chiar la Paris), Crohmălniceanu înfăți?ează (nu fără amărăciune) o existență zbuciumată căreia îi recunoa?te, cu fermitate, meritele literare: „Nimeni în fond, dintre urma?ii poetului Florilor de mucigai, n-a fost mai arghezian ca el. Caraion a mo?tenit acela?i gust pentru materialitatea limbajului ?i se pricepea, la fel, să spurce cu mare artă.” 

Din savuroasa istorie literară, nu lipsesc descrierile mirifice (o „excursie unică”, în Delta Dunării) precum ?i o serie de portrete excelent realizate, cum sunt acelea consacrate scriitorilor Zaharia Stancu, Felix Aderca sau Miron Radu Paraschivescu („na?ul literar” al criticului ): „Na?ul meu literar era un tip mărunt, puțin adus de spate. Avea un ten măsliniu, trăsături foarte fine, buze crăpate ?i ni?te ochi catifelați, par?ivi, care te prindeau repede sub puterea lor. Cu cât îi rămăsese din părul negru ca tăciunele, încerca să mascheze o calviție precoce. Vorbea într-un fel uleios, pe ton scăzut. Te izbea cum mergea (…). Pă?ea cu picioarele arcuite, călcând parcă pe ouă.” 

Printre numeroasele medalioane literare, sunt strecurate, abia perceptibil, câteva detalii autobiografice parcă menite să redea pulsul unei istorii capricioase, trăită plenar, sub zodii înflăcărate: debutul în ziarul Ecoul (9 august 1944) ?i povestea „pseudonimului bucluca?”, activitatea publicistică la revistele Contemporanul, Viața Românească ?i Gazeta literară sau transferul la Editura Didactică ?i Pedagogică datorat „cosmopolitismului” reclamat de „tovară?i.” 

Spre final, un capitol aparte este dedicat „Cenaclului Junimea” (1971-1990) ?i „optzeci?tilor” reuniți în celebra antologie Desant ’83: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Nicolae Iliescu, Sorin Preda, George Cu?narencu ?.a. E încă o dovadă că Maestrul („tata Croh”, cum îi spuneau studenții) nu ?i-a uitat entuzia?tii discipoli, nici măcar atunci când s-a autoexilat la Berlin.

Fericitul mozaic de confesiuni travestite în fulgurante istorisiri literare captivează prin fluența ?i eleganța rostirii făți?e, prin caracterul lui dramatic. Scriitorii devin ei în?i?i personaje, într-o narațiune ce reînvie atmosfera ?i întreaga recuzită a epocii. Chiar dacă predomină expozeul critic ori pertinentele analize, bine pliate pe text, Amintiri deghizate este o scriere anecdotică, u?or fantastă, cu alură de roman baroc. 

 

Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, Editura Humanitas, 

Bucure?ti, 2012, ediție îngrijită ?i prefață de Ioana Pârvulescu