LUMEA E BOLNAVĂ. SĂ-I FACEM RADIOGRAFIA!

 Îi citesc de douăzeci de ani pe filosofi, câteodată mai intens, alteori mai cu măsură, uneori cu fascinație, adesea cu spaimă. Am înțeles cred destul de repede că filosofia se schimbă în funcție de mersul firesc al lumii, că trebuie mereu să se raporteze la realitate, chiar dacă o urmăreşte de sus, din balonul metafizicii, chiar dacă o spionează de la distanța bunului-simț sau stă de-a dreptul ochi în ochi cu ea şi-i examinează fiecare gest şi pas. Dar n-am înțeles la fel de devreme de unde spaima mea la avertizările gânditorilor. Mereu m-am întrebat, oare chiar aşa e lumea, oare chiar asta a devenit/ va deveni şi eu sunt o întârziată a ei, un om al altor vremuri, dacă nu mă adaptez? (Deşi, cine ştie?, dacă cel mai mare câştig nu este cumva tocmai să nu te adaptezi, lăuntrul tău să refuze a răspunde schimbării bruşte de paradigmă.)

Îmi dau totuşi seama că este însăşi calitatea gândirii de a fi precaută şi de a prevedea transformările şi stabilirile realității. Nu ar trebui să fie menirea gândului să pună în gardă omul pentru ce va veni? Şi se întâmplă aşa pentru că din prezent se poate opune rezistență viitorului. Numai punând gândul înaintea realității pot să nu mă las furat de mersul ei, pot să nu fiu luat prin surprindere de ce va deveni cea din urmă. Şi e nevoie să preîntâmpin, pentru că reflecția ascunsă sau nu a oricărui filosof, îmi place să cred!, este de a proteja şi a reține valorile în lume. Un semnal de alarmă presupune implicit o dorință de conservare. Oricât realitatea s-ar modifica, rolul filosofiei este de a ține la continuitate, la conceptele dintotdeauna, la ceea ce a asigurat veşnicia metafizicii. Filosoful trebuie să identifice cum este realitatea şi chiar direcția în care o va lua, căci devenirea e mereu mai rea. Numai aşa gânditorii pot face front comun ca să apere valorile eterne: binele, adevărul, dreptatea, frumosul.

Tot mai mult, în ultima vreme, descopăr autori contemporani, necunoscuți până la inițiativa unor traducători curajoşi - inițiativă pe care o salut şi o susțin -, care servesc gândurilor mele tocmai notate. Filosofii actuali sunt se pare mai bine aplecați spre realitate, mai îngrijorați de ce se întâmplă realmente cu ea şi în ea. E o apropiere aproape afectivă şi aproape dureroasă. Boala societății pare să-i preocupe mai mult decât pe gânditorii de altădată, când filosofia era mai curând un refugiu din comunitate într-o lume paralelă, superioară, inaccesibilă. Astăzi, filosoful îi vorbeşte cititorului său ca singurul om sănătos într-o comunitate de leproşi.

„Zeii au obosit, vulturii au obosit, rana s-a închis de oboseală”, scria Kafka în povestirea Prometeu. Byung-Chul Han îl citează în Agonia erosului şi alte eseuri (traducere din germană de Viorica Nişcov, Editura Humanitas, 2014), iar pe Prometeu îl numeşte „figura arhetipală a societății oboselii”. Iată aşadar în ce lume trăim! Una a exploatării de sine, a unei oboseli fără respirare a eului tot mai binevoitor şi mai lipsit, de fapt, de apărare. Omul este astăzi propriul său antreprenor, iar economia după care se conduce este doar a supraviețuirii.

Cât de actual era până mai ieri Foucault, cu lumile şi personajele lui marginale, şi cât de inactual a devenit deja, aproape pe nesimțite! Pentru că eseistul nostru, coreean la origine, profesor la Universitatea de Arte din Berlin, se şi grăbeşte să schimbe paradigma. Şi o face fără milă şi fără să dea soluții de rezistență! Societatea disciplinară, ghidată după „a trebui”, a secolului XX, este înlocuită cu societatea performanței, care exploatează verbul „a putea”, în care oamenii sunt proprii lor stăpâni şi sclavi deopotrivă. Societatea performanței, insistă Han, e una, în principal, care ia distanță de negativitate, de acel Nu care se impunea „smintiților” şi „infractorilor” veacului trecut. Secolul XXI produce, în schimb, „depresivi” şi „ratați”. Ca să facem față concurenței ajungem să ne autobiciuim şi, victime ale succesului, cădem totodată uşor în epuizanta neputință când nu atingem culmile altora. Obosim să facem şi obosim să putem. Într-o societate care ne învață că nimic nu este imposibil facem tot ce e posibil, însă gândim că nimic nu e posibil în depresie. Căci depresia, ea este suprema boală a societății performanței, a excesului de „Yes, I can...”.

Dialectica negativității se preschimbă într-un exces de pozitivitate. Suntem astăzi dominați de supraproducție, supraabundență, supraperformanță. Boala nu mai vine aşadar de undeva din afară, ci e din lăuntrul sistemului. „Violență neuronală” o numeşte Han. Adică, depresiile omului actual vin din pozitivitate, dintr-o „ardere completă a Eului” în favoarea „supraabundenței egalului”. Asistăm la „masificarea pozitivului”. Eul se diminuează obosindu-se de unul singur, autoflagelându-se prin muncă. Singuri ne condamnăm însă la munca fără măsură, până la sfârşeală. Eul prezentului este unul fără lume, sau care distruge lumea. Dorința de a putea mult duce la extenuarea şi incapacitatea de a mai face ceva. Suntem sclavii activității şi tot mai îndepărtați de o vita contemplativa, căci ce e hiperactivitatea dacă nu semnul că spiritual eşti deja consumat? Contemplația presupune negativitate, spiritualitatea cere pe acel „să nu”, după cum profunzimea, forța vin din suferință şi pasiuni, deci din negativitate. Hiperactivitatea este, în schimb, o potență pozitivă, lumea lui „a putea să faci”.

Societatea pozitivă este, pe de altă parte, în viziunea lui Byung-Chul Han, o societate a transparenței. În toate domeniile astăzi, ni se vorbeşte de transparența informației. Dar ce înseamnă în fond transparență? Înseamnă egalizare, nivelare, simetrie, aplatizare, absența oricărei negativități, a oricărui mister şi oricărei ascunderi. Sigur, transparența e binevenită când e vorba de corupție şi când ne referim la libertatea informației. Însă amploarea pe care o ia în societatea actuală e infinit mai mare şi mai monstruoasă. Devine un fel de constrângere sistemică, care pătrunde în toate fenomenele realității şi vieții, care uniformizează, care înlătură alteritatea, străinătatea în favoarea egalului. Dar unde e evenimentul, unde e libertatea, unde e spontaneitatea pe care le presupune viața? „Numai maşina e transparentă”, recunoaşte Han.

Până şi sfera privată este dusă către o comunicare transparentă, facilitată de rețelele de socializare. Butonul „like” al Facebook-ului, dar absența butonului „dislike”, sunt un exemplu grăitor că trăim într-o societate a lui „îmi place”, singura care întreține comunicarea şi nu o întrerupe, ni se spune. Lumea devine tot mai nudă, mai pornografică, mai expusă, mai lipsită de pudoare, mai obscenă. Nu mai e vorba de nici o seducție, ci doar de o „simplă procedură” fără tensiune erotică. Dar o realitate fără mister nu e plictisitoare, nu este ea lipsită de fericire? Ce e iubirea fără fantezie, dacă nu pornografie? Eroticul, după Han, a devenit o „piață” de trupuri expuse, vândute şi consumate. Intimitatea, din ascunsă, devine expusă. Iar dragostea nu mai este posibilă pentru că suntem intens narcisiaci, pentru că alteritatea nu mai contează. Rolul erosului este de a-l scoate pe Eu din el însuşi pentru a-l duce spre un Tu, în termenii, care acum par aşa de naivi, ai lui Martin Buber, fără a-l poseda totuşi pe acesta ori a-l integra sinelui. Iubirea rămâne astăzi doar sex, care, şi el, e un sport de performanță.

Gândirea însăşi, pentru a fi posibilă, are nevoie de negativitate. Teoria este „violentă”, ea trebuie să diferențieze, să critice, să analizeze etc. Nu se poate aşadar gândi în absența alterității. Cum nu se poate gândi fără eros, fără „prietenul înțelepciunii” care menține mintea vie, tensionată, iluminată. Teoriile au rolul de a pune lumea în ordine, în vreme ce informația, care domină prezentul, este deformatoare. Şi iubirea şi gândirea sunt la sfârşit. Pe scurt, iată care este concluzia lui Han! Şi totuşi, el singur nu face altceva decât să dea o formă lumii prin aceste eseuri. Cum să moară gândirea, cum să moară iubirea?

E drept, filosofia a devenit astăzi, un imens aparat care apasă lumea şi o radiografiază ca pe un organism viu. Razele X sunt gândurile filosofilor care îşi propun să fixeze definitiv şi radical imaginea structurală a realității. Pe filmul fotografic al fiecăruia însă, mai sunt şi confuzii date de suprapunerea organelor sau neclarități în privința diferențelor dintre țesuturi. Oare de ce acest lucru filosofii nu ni-l mai spun?