Cartea de religie
Paul Aretzu
"DĂ SÂNGE ŞI IA DUH"
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014
O conjunctură fericită, providențială (kairos) a făcut să se întâlnească doi mari creştini, viitori sfinți, domnitorul umanist Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul Antim Ivireanul. Harul lor nu s-a închis în sine, într-un timp istoric, nu a rămas fără urmări, izbucnind, tot sub formă martirică, după două secole şi jumătate, în mişcarea duhovnicească şi culturală Rugul Aprins, de la Mânăstirea Antim. Am putea identifica în acest caz trei tipuri de oameni, unite de vocația supratemporală a sfințeniei: omul politic (domnitorul), sacerdotul şi intelectualul credincios.
Sfințenia, deşi este un model, este un nontipar, pentru că se situează în afara lumii, deschizând o legătură personală, directă cu Dumnezeu. Sfințenia se obține prin urcuş duhovnicesc, prin renunțare, şi nu ține, decât în mică măsură, de rațiune şi voință. Nu devii sfânt fiindcă vrei, dimpotrivă. Funcția implicită a sfințeniei este sinergia, întâlnirea omului cu divinul (prin înlăturarea tuturor marginilor). Căile sunt asceza, rugăciunea, contemplația, smerenia, jertfa. Ținta este mântuirea. Sfinții au puterea (dată de Duh) să mențină Botezul (şi chipul) cât mai neîntinat, cât mai aproape de impecabilitatea lui Iisus. În sfinți se reflectă lumina plină de iubire izvorâtă din Dumnezeu (energiile necreate, spune Palama). În Fericiri, Domnul arată care sunt căile care duc spre Împărăție. Sfințenia este o formă de sublim duhovnicesc care se poate atinge fie prin convertire absolută (schimbând total şi definitiv traseul existenței), fie prin virtuți, iluminare şi îndumnezeire, fie prin martiraj (prin mărturisire sacrificială a Domnului). Transformarea desăvârşită, prin Duh (epicleză), are loc, după cum se ştie, în cazul Sfintei Euharistii.
Calea sfințeniei, urmată de Constantin Brâncoveanu, este cea a credinței duse până la jertfa de sine (Iisus le spune celor pe care îi izbăveşte: Credința ta te-a mântuit). Sfinții sunt, înainte de toate, oameni, au păcate inerente, greşesc. În hagiografii, sunt selectate momente pilduitoare, pedagogice din viața lor. Perioada în care domnitorul muntean a condus Țara Românească (fiind înscăunat la 34 de ani de unchii săi, după mamă, stolnicul Constantin şi Mihai Cantacuzino, cu care va intra în conflict, în partea a doua a domniei) este numită de Nicolae Iorga, foarte potrivit, monarhia culturală. Rămas orfan de tată, din copilărie, a moştenit una dintre cele mai mari averi ale vremii. Ca domnitor, nu s-a deosebit prea mult de imaginea medievală tipică: a înăsprit politica fiscală, crescând birurile (primită cu nemulțumiri a fost taxa pe văcărit), a dus o politică externă abilă, reuşind să păstreze relații bune cu toate marile puteri imperiale învecinate, a favorizat boierimea, în special rudele apropiate, şi-a înlăturat fără ezitare adversarii, şi-a sporit fabulos averea (turcii îl numeau Altân-Bei – Prințul Aurului), a inițiat intrigi, pentru a-şi păstra tronul, dar şi pentru a-şi asigura domni loiali în Moldova, iubea luxul curtenesc (de la Viena, îşi procurase timpane şi trâmbițe de argint), era un fin diplomat, înconjurat de numeroşi consilieri.
Pe de altă parte, Constantin Brâncoveanu a susținut biserica şi cultura, cum foarte puțini au făcut-o. S-a opus, alături de patriarhii Bizanțului, desprinderii Transilvaniei de Mitropolia Ungro-Vlahiei şi de Patriarhia de la Constantinopol, precum şi unirii acesteia cu Roma, eveniment proclamat în 1701 de mitropolitul de Alba Iulia, Atanasie Anghel, anatemizat. Cu atât mai mult cu cât a ctitorit şi a făcut numeroase danii mânăstirilor Făgăraş, Sâmbăta de Sus şi Ocna Sibiului şi, după desprinderea transilvănenilor, a continuat să le trimită cărți, preoți şi să-i susțină financiar. A purtat o bogată corespondență cu personalități politice ale vremii. A sprijinit bisericile creştine orientale. În Tomosul Patriarhal şi Sinodal al canonizării (emis în 20 iunie 1992), se argumentează decizia prin: „faptele virtuoase ale binecredinciosului Voievod Constantin, cel care a cârmuit cu creştinească înțelepciune vreme de 25 de ani Țara Românească, întemeietor de artă şi cultură românească, ridicând, înnoind sau înzestrând multe biserici, mănăstiri şi alte aşezăminte, miluind pe cei săraci, ajutând cu prisosință Sfintele Biserici Ortodoxe surori de aproape sau de mai departe şi mai presus de toate acestea învrednicindu-se a primi moarte mucenicească pentru dreapta credință, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache”.
Momentul răscumpărător pentru destinul lui Constantin Brâncoveanu l-a constituit, fără îndoială, martiriul. Domnitorul fusese privit continuu cu suspiciune de Înalta Poartă, demnitarii turci bănuindu-l de trădare şi, mai ales, râvnindu-i bogățiile. În martie 1714, este detronat şi, împreună cu familia, este dus la Constantinopol (chiar în ziua de Paşte). Îşi primeşte osânda ca venită din voia lui Dumnezeu, iertându-i pe vrăjmaşi. Anton Maria del Chiaro, după ce prezintă supliciile la care este supus domnitorul şi fiul cel mare, îndurate cu demnitate şi bărbăție, notează cuvintele acestuia rostite chiar înainte de execuție: „Fiii mei, fiți curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Decapitarea sfetnicului şi a fiilor, pe 26 august, de Adormirea Sfintei Fecioare (voievodul, lăsat la urmă, asistând la această cumplită scenă), este, de fapt, adevăratul lor act martiric (mărturisitor). Trupurile şi capetele Brâncovenilor, batjocorite, au fost culese de creştini din apele mării şi au fost înmormântate pe ascuns la mânăstirea cu hramul Sfântului Ioan şi al Maicii Domnului, din ostrovul Halki, din Marea Marmara, nu departe de Constantinopol. Văduva domnitorului, Doamna Maria, eliberată din surghiun, în 1716, s-a îngrijit să aducă moaştele martirilor în țară şi să le găsească loc de veci, tot într-ascuns, în biserica Sfântul Gheorghe Nou, din mijlocul Bucureştiului (în 1720).
Cadrul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în pofida vicisitudinilor, a fost deosebit de favorabil pentru împlinirea misiunii creştine şi culturale a străinului Antim Ivireanul. O teologie sumară a străinului face André Scrima în cartea sa Timpul rugului aprins, când vorbeşte despre Părintele Ioan cel Străin (Ioan Culâghin), transfug rus de la Mânăstirea Optina, stabilit în 1943 la Mânăstirea Cernica, devenit maestru spiritual al grupului. Străinul este din altă lume, putând fi un dezrădăcinat, dar şi un mesager. El ține de sacru, fiind învăluit în mister. Nu vorbeşte despre sine, este puțin comunicativ. Însăşi urmarea lui Dumnezeu este o înstrăinare de cele trecătoare. Călătoria este un parcurs de purificare. Străinul este întemeietor, aflându-se, ca şi orfanul şi văduva, sub ocrotirea lui Dumnezeu. Pelerinajul său este o întoarcere (la credință), sub presiunea nostalgiei Paradisului, a Canaanului. Pelerinul rus caută rugăciunea inimii. Nerecunoaşterea de către iudei a lui Iisus impune sacrificiul Străinului (Mântuitorului), preschimbat în iubire euharistică. Cauza străinului este, desigur, accederea la Împărăție.
Antim s-a născut în Georgia (Iviria), între 1640 şi 1650, având numele Andrei, din părinți, cu siguranță, creştini (Ioan şi Maria). Probabilitățile cu privire la prima parte a vieții sunt numeroase. Cert este că a avut o foarte bună educație şi că a fost răpit şi vândut ca sclav la Constantinopol. Multiplele sale aptitudini l-au făcut să se remarce. Del Chiaro notează că „ştia să facă în chip minunat orice meşteşug, mai ales sculptură, desene şi broderii”. Ştia mai multe limbi, greacă, turcă, arabă. Scăpând din robie, stă o vreme pe lângă Patriarhia ecumenică din Constantinopol, atrăgând atenția Patriarhului Dosithei al Ierusalimului (care se afla în exil, zăbovind mult timp, după aceea, şi la Curtea lui Brâncoveanu). Se pare că acesta l-a recomandat domnitorului român. Venirea lui Antim în Țara Românească a avut loc în jurul anului 1690, la scurt timp după înscăunarea lui Brâncoveanu. Şi-a dovedit imediat îndemânarea în arta tipografică. Dacă strălucitul domnitor s-a întrecut în ctitorii bisericeşti, pandantul său sacerdotal, Antim Ivireanul, s-a întrecut în tipărirea de cărți, amândoi dedicați unui sincretism cultural şi spiritual, menit să-i sublimeze până la treapta sfințeniei. La Mitropolia din Bucureşti, Andrei devine ieromonahul Antim. Epoca se arată generoasă în evenimente: uimitoarea tipărire a Bibliei în limba română (1688), înlocuirea limbii slavone cu limba română în biserici, fixarea unui stil architectonic sacru, intensificarea redactării şi tipăririi de cronici şi de cărți bisericeşti în limba română.
În scurt timp, străinul Antim învață perfect limba, dându-i, în scris, limpezime, expresivitate şi strălucire oratorică. Este, totodată, un om aplicat, iscusit în meşteşuguri artistice (tipografie, sculptură, pictură, broderie). Ca arhiereu, urmează cu statornicie urcuşul duhovnicesc, precum şi treptele ecleziastice (egumen, episcop, mitropolit). Ca străin, ca spirit universalist, a fost preocupat de toată aria ortodoxă, sprijinind bisericile orientale, precum şi Patriarhia Bizanțului, aflată sub turci. Moartea sa a fost martirică, fiind arestat, umilit, caterisit, ucis pe drumul exilului, în sudul Dunării şi aruncat în Tundja, un afluent al Mariței.
Însă, opera cea mai importantă a Sfântului Antim, care începe aici, pe pământ, şi se termină în cer, este mănăstirea care îi poartă numele, cu hramul Tuturor Sfinților, biserică, s-ar putea spune, testamentară. A fost gândită şi edificată prin participarea direct a mitropolitului. Prin moartea violentă a acestuia, şi prin batjocorirea trupului său, nu au rămas moaşte. Observăm că amândoi sfinții au fost martirizați prin botez de sânge şi prin botez de apă. Biserica mitropolitului, în sine, în întregime, împreună cu toată edificarea ei, ar putea constitui moaştele străinului, alcătuite din planul făcut în peniță de mâna ierarhului (arătat de Duh), pridvorul şi uşa sculptată, catapeteasma, icoanele, stema sculptată (cuprinzând melcul, raza, steaua), clopotele, podoabele, cărțile. El face, astfel, început unui lanț al sfințeniei, Antimul devenind spațiu sfânt, menit să susțină Rugul Aprins. Mânăstirea, însă, a avut o istorie dificilă, chiar de la început fiind încălcat legământul lăsat de ctitor, devenind dependentă de factori exterior, de monahi sau arhierei, transformându-se în metoh al Episcopiei de Argeş, ruinându-se, lăsată la voia intemperiilor, a cataclismelor, suferind modificări. S-au pierdut frescele originale şi obiecte prețioase cu care fusese dotată. Şi-a pierdut chiar calitatea de mânăstire, devenind biserică parohială. În 1937, Patriarhul Miron Cristea i-a redat statutul mânăstiresc. Prin studenții teologi găzduiți în cămin s-a reactivat viața monahală, slujbele şi cântările. Comunitatea a crescut şi prin refugiații din Basarabia. În această conjunctură, a apărut în cadrul mânăstirii şi a funcționat între 1945 şi 1948, apoi, între 1953 şi 1958, gruparea de reînviere spirituală Rugul Aprins, la care participau numeroşi intelectuali creştini, luând parte la slujbe, susținând conferințe şi dezbateri pe teme religioase, practicând Rugăciunea lui Iisus. Mentorul a fost un străin, călugărul rus Ioan Culâghin. Inițiatorul, însă, şi sufletul mişcării a fost impetuosul Daniil Sandu Tudor, monah de la Antim. Ioan Culânghin va îndeplini fără abatere rolul trimisului, izgonit de la Optina de comuniştii sovietici, stabilit la Cernica, inițiindu-i pe antimişti în rugăciunea inimii, deportat de comuniştii români şi sovietici în Siberia, unde, cu siguranță, a avut sfârşit martiric. El este numai o trecere luminoasă, ca un fulger, lăsând (ca moaşte) urme duhovniceşti asupa martorilor săi.
Grupul de la Antim a reunit personalități din domenii diferite, monahi, teologi, oameni de ştiință, filosofi, medici, profesori, însuflețiți de mărturisirea credinței. A fost cea mai puternică şi mai solidară mişcare de rezistență spirituală românească, opunându-se reprimării şi obnubilării gândirii. Aproape toți participanții au fost arestați, maltratați, chiar suprimați. Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a fost omorât în închisoarea de la Aiud. Deținuții îi spuneau Daniil Sfântul: îi împărtăşea pe cei bolnavi şi le împărțea din hrana şi bunurile sale. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună din cimitirul Trei Plopi. Iată cum, peste timp, s-a făcut succesiunea martirajului, de la Sfântul Antim la sfinții închisorilor comuniste. Eroul principal, reperul de neclintit peste timp rămâne însă Biserica. Ea este cu adevărat Rugul Aprins.
Testamentul lăsat de Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Aşezământul mănăstirii Tuturor Sfinților, susține, în primul rând, virtuțile creştine, iubirea față de semeni (facerile de bine, milostenia, filantropia), fără de care credința se iroseşte. Pentru ca mânăstirea să poată funcționa deasupra voilor omeneşti (consacrându-se rugăciunii, funcțiilor liturgice şi altruismului), mitropolitul are grijă ca aceasta să fie administrată „cu frica lui Dumnezeu, cu înțelepciune, cu socoteală şi cu bună rânduială” (Predoslavie). Monahismul nu urmăreşte altceva decât redobândirea chipului lui Dumnezeu şi atingerea asemănării, precum şi câştigarea vieții de dincolo, a intrării în Împărăție. Singurătatea călugărului este, de fapt, o comuniune contemplativă. Antim urmăreşte să redea mânăstirii autonomia originară: „drept aceia, cu hotărâre, desăvârşit vom să fie slobodă, nesupusă şi nestăpânită de niciun fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul din boiari” (Cap. 1). Monahul trebuie să fie complet detaşat de lume, pentru a putea înainta pe calea ascetismului şi a misticii. El este menit să caute, într-o lume a formelor nesfârşite, unitatea lui Dumnezeu. De aceea, timpul monahului nu este unul istoric. El se goleşte de vanitatea lumii, fiind, concomitent, umplut de dumnezeire. În fond, mânăstirea este deşertul, pustia. Martiriul nesângeros, prin asceză, al monahului constă în a face ceea ce trebuie făcut de la Dumnezeu. Antim parcurge această fază, până la martiriul sângeros, prin fapte: tipărituri, ajutorarea fraților creştini, obligațiile arhiereşti, vrednicie, paradigma predicilor, grija față de năpăstuiți. Mânăstirea (pe care o ctitoreşte) nu trebuie să fie decât mânăstire, adică o cochilie a călugărului. Domnitorul este omul politic, cel dator să mențină măsura lumii. Egumenul şi epitropii vor avea sarcina purtării de grijă a mânăstirii, pe când monahii trebuie să aibă numai purtarea de grijă a sufletelor, manifestată prin iubirea față de semeni.
Antim stabileşte şi reguli precise cu privire la desfăşurarea vieții monahale (doi preoți de mir să cânte slujba rumâneaşte). Mânăstirea are obligația, urmând prescripția lui Hristos, să susțină financiar trei copii săraci care să învețe carte şi, eventual, să ajungă preoți, să suporte cheltuielile de înmormântare ale celor săraci, să-i miluiască pe cei închişi, să-i îmbrace pe cei goli, să dea zestre fetelor sărace care se mărită, să-i găzduiască pe străinii fără ajutor. Mai sunt hotărâte obligații legate de hram, de viața liturgică, de îngrijirea bolnavilor. O atenție specială priveşte tipărirea de cărți, precum şi protejarea vivliotecii. Într-un adaos, Hrisovul arhieresc din 20 iulie 1715, smeritul mitropolit clarifică relațiile dintre comunitatea monastică şi laicat: „Însă voesc ca această sfântă mănăstire care am înălțat-o şi am înfrumusețat-o cu a mea cheltuială să fie slobodă, singură ei şi legiuitoare, singură stăpânitoare şi nimănui supusă, fără numai lui Dumnezeu şi sfinților tuturor, cărora am şi închinat-o”.
În mânăstirea întemeiată de Antim, în chilia aflată deasupra intrării de sub clopotniță, unde îşi ținea depozitată şi biblioteca personală, a locuit, după aproape un sfert de mileniu, fratele Agaton, adică Daniil Sandu Tudor, destinat şi el răscumpărării prin sânge. Prin asceză, prin desprinderea de lume, viața monahală este şi ea martirică. Pe cei trei, Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul şi Daniil Sandu Tudor, îi uneşte moartea ca mărturisire a credinței. Fundarea unei mânăstiri este, în fond, întemeiere de pustie, oriunde s-ar găsi, retragere într-un mormânt viu. Toți Sfinții (hramul mânăstirii) sunt soborul martirilor. Diata mitropolitului conține iubire jertfită, iar iubirea este sentiment religios. Sacrificiul martirului duce la înviere, conform paradigmei hristice. Să mori pentru credință înseamnă victoria credinței, victoria ideii. „Dă sânge şi ia Duh”, spune avva Longhin.