Cartea de arhitectură
Augustin Ioan

GHIDUL RePAD

Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014

 Asociația Rhabillage, prin intermediul dnei arh. Loredana Brumă şi al unei echipe consemnate pe contrapaginile de început, a pus la dispoziția celor interesați, precum şi la dispoziția celor care nu sunt, încă, interesați, dar vor trebui să devină cât de curând, o publicație trilingvă (română, engleză, franceză) şi hibridă (căci nu e doar carte), numită Ghidul RePAD (sigla de la cuvintele cheie: reabilitare, patrimoniu, arhitectură, dezvoltare). 
Doamna Brumă nu este la prima abatere: în facultate, a iscat dezbateri cu proiectul Case care plâng, când, împreună cu colegii dumisale de echipă au scuturat oraşul spre a identifica şi aduce în atenția puțină a publicului acele construcții de patrimoniu aflate în diferite stadii de derelicție şi care aveau nevoie urgentă, disperată, de ajutor. Fire pozitivă, a oferit, imediat după aceea, exemple de bune practici de salvare a unora, prea puține, în proiectul Case care nu mai plâng. Prin urmare, ghidul de față, elegant tipărit (poate chiar un pic peste adresabilitatea temei acesteia, a puținătății mijloacelor de reabilitare, restaurare şi repunere la lucru a patrimoniului), încearcă să adune între numai două coperți frumoase cât mai mult din ceea ce este de ştiut pentru a salva o casă sau mai multe, de către o persoană sau mai multe, devenind o comunitate în timp ce fac asta. 
În primul rând, ghidul e o colecție de bune practici (primul şi ultimul capitol), apoi prezintă legislația la zi, comentată, din România (capitolul al doilea: În legea noastră); de unde se pot solicita (ba chiar şi obține) banii necesari pentru asemenea operațiuni de reabilitare; şi cum se pot face aceste reabilitări înglobând, în proces, acei termeni legați de sustenabilitate (numită, aici, bun simț: durabil, ecologic, verde). În fine, penultimul capitol laudă (fără să uite a face şi observații, când trebuie) acele exemple autohtone de reabilitare, de restaurare, de integrare a noului cu vechiul, de la o singură casă la castele şi palate şi la cetăți (Alba Iulia). În total, sunt peste 300 de pagini bine ilustrate, însoțite de un cdrom cu materiale video suplimentând informațiile din ghidul tipărit şi de un website (www.re-pad.ro), unde proiectul continuă. În ghid, găsim şi pagini dictando încă nescrise, unde eventualii participanți la ateliere de instruire să îşi poată face propriile însemnări sau schițe desenate, procedeu postmodern pe care cititorii revistei îl vor înțelege cel mai bine, devreme ce multe din poveştile din această carte sunt cu final deschis sau, oricum, trimit la altele, ca într-o rețea în continuă dezvoltare şi cu geometrie variabilă. Mai adaug doar informația că ghidul apare cu sprijin de la AFCN şi UAR (Timbrul de Arhitectură), cu diferiți parteneri, inclusiv media, cum se fac acum treburile.
Asemenea inițiative nu sunt niciodată lăudate suficient, aşa că mă adaug şi eu vocilor care deja o fac. Dacă aveți un minimum de voce în comunitățile voastre, dacă ştiți un primar sau o altă autoritate locală sau națională, obțineți de la Loredana Brumă o astfel de publicație şi dați-o mai departe, vă rog. 
 
Arhitectură de urgență
Tot din zona arhitecturii pentru comunitate, semnalez aici două cărți care, împreună, au făcut de-o teză de doctorat, cea a colegului şi amicului arh. Sergiu Cătălin Petrea. Primul studiu, mai teoretic, ne pune în ambianța problemei acesteia, acute: el se cheamă Arhitectura de urgență. O abordare contemporană, în vreme ce al doilea volum este mai aplicat, ocupându-se de bunele practici în acest domeniu deopotrivă extrem de vast şi, din nefericire, deosebit de acut. Ambele studii au apărut la Editura Universitară Ion Mincu şi reprezintă o contribuție de luat în seamă de către oricine vrea să înțeleagă fenomenul. La noi, mai mult decât altundeva, ar trebui să fie atent studiat, devreme ce natura se supără anual pe câteva aşezări, pe care le devastează prin inundații, iar marele cutremur următor bate la uşă, cu devastările care vor veni în câteva mari oraşe româneşti, în frunte cu Bucureştii. Cât timp îngăduința deloc inocentă a autorităților va face posibile locuințe în albiile majore ale oricăror râuri necontrolate, dar şi a Dunării, vor fi plătite din banii tuturor pomeni electorale pentru refacerea aceloraşi case nelegiuite în aceleaşi locuri. Cât timp defrişările vor continua la fel de nesăbuit, la fel, sau mai violentă va fi clima. În fine, cât timp nu se vor face consolidările necesare, Bucureştii vor fi o seamă de killing fields la primul mare cutremur, mai cu seamă în centru. Apoi, mai este arhitectura de urgență cu componentă etnică şi/sau socială. Pudibonderia ne împiedică să spunem lucrurilor pe nume şi să găsim soluții acolo unde par să fie numai probleme. Din fericire, oameni precum Cătălin Berescu sau Lorin Nicolae şi a sa Asociație Arhipera fac câte ceva, fără autorități, la rădăcina ierbii direct şi implicându-i pe cei cărora le sunt destinate aceste adăposturi ce trebuiesc, apoi, urmărite în timp. Mă bucur că încet, chinuitor de încet, apare şi la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti o direcție de gândire căreia noi, cu un deceniu mai înainte, i-am dedicat, parțial, un master iar eu – o seamă de publicații pe care Sergiu are amabilitatea să le menționeze în bibliografiile celor două volume.
 
Computerele şi morfogeneza
În fine, semnalez aici un alt doctorat, al unui coleg şi mai tânăr. Este vorba despre Ionuț Anton şi a sa lucrare Arhitectură şi algoritmi (Tracus Arte, Bucureşti, 2012). Ionuț practică şi predică aproape tot ce este în această carte, inclusiv într-un seminar propriu, căci şcoala nu are, încă, un curs dedicat acestei noi dihănii, care îi sperie pe cei mai în vârstă. Este vorba, în esență, despre un număr de date de intrare, care acestea sunt proiectate de către noul arhitect. Acesta le dă acestor date de intrare un set de instrucțiuni prin intermediul cărora forma emerge, irumpe, fie că e vorba despre simple repetiții, fie de repetiții cu regulă de iterație la fiecare dintre paşi, fie că e vorba de reguli mult mai complexe, căci în paradigma complexității ne aflăm. Apoi, trebuie să dăm computerului şi criterii de performanță, pe care procesul, în dezvoltarea sa, să le îndeplinească pentru a se opri. Maşina odată oprită, forma care a rezultat este cea care îndeplineşte perfect cerințele inițiale şi regula de agregare a lor, aşa cum au fost ele definite de către arhitect. Dar, cu cât mai complexe regulile de morfogeneză, cu atât mai impredictibilă forma finală a obiectului sau a obiectelor care vor rezulta. În plus, nu avem, deocamdată, nici reguli prin care să evaluăm, estetic măcar, obiectul generat. 
În fine, teoria nu este uşor de înțeles şi îi sunt dedicate studii în toată lumea, în vreme ce mari şi mici echipe de arhitecți produc deja, în fel şi chip, prezente şi viitoare procese mai degrabă decât obiecte arhitecturale. Este un mod de a investiga o zonă a vizibilului care ne-ar fi fost , altfel, inaccesibilă, cum inaccesibilă vizual ne-a fost, până la venirea computerelor şi până la Mandelbrot, geometria fractală. Prin urmare, contribuția lui Ionuț Anton vine, pe o asemenea secetă conceptuală de la noi, ca fiind printre primele contribuții importante pentru înțelegerea acestui fenomen mondial, de schimbare la față în profunzime a arhitecturii contemporane. Între timp, nu mai e singur: mai mulți colegi de-ai săi studiază aceste procese de morfogeneză, predau softurile prin care ele capătă formă, la propriu şi scriu doctorate. Poate, nu peste multă vreme, voi avea bucuria să scriu descpre câteva noi astfel de publicații cu caracter academic, dar care pot atrage un public mult mai larg decât cel de specialitate. 
Oricum, cărțile de la EUIM nu sunt foarte difuzate, deci, dacă aveți dorința de a le citi pe cele mai bune dintre ele, mă tem că va trebui să faceți o călătorie aproape inițiatică până la subsolul universității, unde se află librăria care le şi comercializează...