Memorii. Amintiri
Dumitru Tepeneag
LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SCRISORI (VII)
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
OPTIMISMUL MEU RĂBDĂTOR...
Ce bine era pe vremea aceea când nu aveam calculator! Băteam la maşină, bineînțeles. Iar mai înainte, de cele mai multe ori, încropeam o ciornă. Sau nu băteam la maşină, ci copiam ciorna, îmbunătățind-o, o treceam pe curat. Corespondența încă mai păstra un caracter cât de cât literar.
Nu mai găsesc scrisori de-ale lui Sorin Mărculescu din toamna aceea, deşi sunt sigur că au fost... çn schimb, am dat de o ciornă care e atât de îngrijit transcrisă încât mă gândesc că poate e chiar scrisoarea”finală”: cine ştie din ce motive n-am mai expediat-o. Oi fi găsit-o prea admirativă ? E într-adevăr plină de elogii la adresa prietenului meu pe care, în perioada aceea, nu numai că-l citeam dar îl traduceam de zor şi-l publicam prin reviste, pe unde apucam...
Dragă Sorine,
Paris, noiembrie 1988
Artroza mea s-a mai calmat, ori m-am obişnuit eu cu juvățul ei: nu-i o metaforă, ci traducerea liberă a termenului ortopedic de minervă ale cărui conotații intră într-o oarecare rezonanță cu cele ale cuvântului universal jug (vezi toate (?!) limbile indo-europene, variantele fonice sunt nesemnificative).
Introducerea asta poate să pară ca nuca în perete (ca şi preludiul tău „capricios” despre post-modernism – un termen care va dispare în curând) față de ce are să urmeze. Dar trebuie să încep cu ceva, cu o informație; să plec de la nişte cuvinte, la care să adaug apoi altele: şi poate chiar se leagă!...
Am făcut corectura la „Sâmburele bolnav”, în PO&SIE; într-un mic rapel de subsol am afirmat răspicat că tu eşti unul din puținele puncte de consens între țară şi exil.
Pentru că aşa cred. Chiar dacă încă nu ştiu bine de ce!? Acolo, în micul text, am scris despre valoarea poetică excepțională şi integritatea ta morală care o concurează pentru a te cocoța (atât de sus / oare de ce, soldate rus?) pe un piedestal vizibil din toate părțile. Dar astea sunt vorbe: adevărate, desigur, dar pompoase şi superficiale. Abia după ce le-am scris cu naivitatea celui îmbătrânit în admirație, mi-am pus serios întrebarea: dar de ce, domnule, de ce?
Cum ai făcut, cum de-ai avut timpul să creşti atâta în ochii de toate culorile?
Să-l citez pe Gracian (intoxicat cum sunt de literatură hispanică din cauza eseurilor tale – felicitări!) vorbind de ” nordul prudenței „care ar fi adaptarea la împrejurări, n-ar fi deloc just: tu n-ai vrut niciodată să obții nici un avantaj de nici un fel şi nici n-ai încercat să profiți niciodată de nimic. Portretul moral pe care i-l faci lui Noica e de fapt un auto-portret.
Ceea ce poate părea prudență ori măcar chibzuință (fie şi numai în comparație cu gustul sinucigaş pentru risc şi pentru sfidare care m-au caracterizat pe mine) e de fapt un soi de încremenire mioritică, de cioban pierdut într-un orizont de mister (cu capul în nori!) care în cele din urmă obligă pe celălalt, mai precis pe ceilalți, de pe cele două maluri (ori dealuri), să-şi ațintească privirile asupra acestei nemişcări şi în acelaşi timp să iasă pentru o clipă din realitatea nărăvaşă, conflictuală, din mâzga socială.
Poate că aici trebuie căutată explicația „succesului” tău de care bineînțeles puțin îți pasă.Cum puțin îți pasă dacă minervă e cuvântul medical pentru jug şi a dat naştere în capul meu unei adevărate parodii filozofice (Blaga?) din momentul în care n-am mai văzut-o (în oglindă) ca pe un vulgar juvăț, ci ca pe un subtil instrument de înşurubare în ontic: acceptându-l cu senină înțelepciune ar trebui să n-o mai iau razna cum fac chiar acum, şi nu cu piciorul – că nu mai am unde – ci cu condeiul...
Avantajele ciobăniei tale metafizice sunt, evident, morale, intelectuale. De pildă, chiar dacă nu sunt de acord cu tine în privința lui Noica (de fapt în linii mari, de ce nu?...) ori în privința esteticii mesajului (îl caricaturizez pe Domaso Alonso) îmi dau seama că oricât de Mitică palavragiu aş fi eu, oricând gata să despic firul în patru, cu tine n-am nici o şansă: nu pentru că tu ai fi mai bun dialectician decât mine, mă rog, asta nici n-ar conta din moment ce există plăcerea discuției, nu, e altceva. Poate mă înşel... Poate că nu e decât o simplă aparentă cum spui că este şi calmul tău. De fapt calmul tău pentru mine asta era: încremenire.
Numai cine cunoaşte poezia ta cum o cunosc eu ( gest energic de lovire a sternului cu falangele toate reunite!...) poate să înțeleagă că în eseul despre Domaso Alonso, în pofida erudiției conştiincioase de care faci dovadă şi a fineții de raționament, „mesajul” tău stă în (citez): flacăra uriaşă din spatele tău, căreia îi eşti necesar şi al cărui vânt impalpabil de lumină îți răscumpără partea de întuneric şi ți-o aruncă înainte”... Adică Spiritul devorator, cronofag care te obsedează ca o fantasmă infantilă ce te fascinează şi angoasează în acelaşi timp... Şi care îți îngăduie să fii un mare poet. Restul e într-un fel ca o mască a seriozității (prudentă?), e o mobilare înțeleaptă a vidului vieții.
Bineînțeles că tu crezi (iar pe Alonso îl iei drept martor) în poezie ca expresie, în unitatea limbajului şi în alte brânzeturi care penru mine n-au avut niciodată prea mare greutate axiologică. Şi deci aş putea înjgheba un dialog contradictoriu cu tine?... Nu. Pentru că tu crezi în toate astea de frică. Şi de frică aş vrea şi eu să cred: într-o valoare cât de mică, fie ea şi literară... Dar eu n-am ciobănie, n-am vale nici deal, n-am nor şi nici stea, biet nihilist ce sunt cu minervă ortopedică şi fără jug metafizic.
Te sărut, Puiu
Pentru venerabila vârstă de 52 te felicit de pe acum şi-ți urez La mulți ani!, premergătorule! (fug si eu şchiopătând în urma ta...)
O să-ți telefonez. La urma urmei ar trebui să mă învăț să vorbesc la telefon. E oricum mai post-modern decât epistolăreala.
Căutând cu perseverență prin zecile de sertare şi dosare, am dat peste câteva bruioane. çntr-unul din ele încercam să-l contrazic pe prietenul meu din România care apărase cu atâta convingere şansele literaturii române si viziunea răbdător naționalistă a lui Constantin Noica. Deşi aş fi vrut ca el să aibă dreptate, vă rog să mă credeți…
Dragă Sorine,
Paris, noiembrie 1988
Nu vreau să crezi cumva că tocmai acum când am reuşit să te scot din muțenie (relativă !) şi să te îmbrâncesc pe panta dialogului ( dar tu eşti în stare să te opreşti chiar şi la mijlocul unui derdeluş), mândru de isprava mea, ezit ori, mai rău, mă dau de-o parte şi renunț la pălăvrăgeala asta de la distanță (de pe un deal pe altul…), fac pe ocupatul, pe tăcutul.
Sau pe bolnavul. Din păcate chiar sunt, ți-am scris deja despre virtuțile medical-metaforice ale minervei, despre jugul înțelepciunii (prea târziu!) şi alte baliverne asemănătoare. Ca să evit discuția despre Noica?
Nicidecum. Şi iată-mă că revin. Mai întâi ca să-ți spun că eşti un avocat excelent (trebuie să fie ereditar!) şi n-aş ezita să-ți dau pe mână şi o cauză mai gravă şi mai apropiată mie. N-ai decât un singur defect, ca avocat: te investeşti într-atât în pledoaria ta încât în loc să faci portretul clientului, te trezesti făcându-l pe al tău. (Ceea ce e un fel de program în cartea ta de eseuri, e aici, poate, o scăpare din vedere. Eu n-am nimic împotrivă să vorbim mai degrabă despre tine (ori despre mine) decât despre Noica. Morții cu morții...
Tu zici “marginea are propria-i productivitate deloc inferioară”. Dar cine decide? Cine omologhează? çn absolut, Eminescu n-o fi inferior lui Baudelaire, iar dacă luăm în consideratie postumele refuzate de “cenzura” lui Maiorescu sau de-a dreptul auto-cenzurate e tot atât de modern (ori premodern). Iar prin Miradoniz e comparabil cu Poe. Dar valoarea literară trimite oare la un absolut ? Poate că de aici ar trebui să începem discuția şi
mi-e teamă că pe mine nu prea mă țin baierile, mi-e frică să nu cad, bâldâbâc, în nihilism, ori că frica asta o să-mi falsifice judecata.
Dar poate că ai să spui că Noica a produs un alt tip de valoare decât cea literară şi are deci dreptul la un alt statut. Valoare filozofică? Nu prea ştiu ce-i aia.Cu ce criterii se stabileste. Eu citesc filozofie pentru că n-am răbdare să mai citesc romane şi-mi interzic să mai joc şah. Nu caut adevărul. Trec de la Duns Scott la Wittgenstein şi înapoi la Sfântul Augustin ori chiar la Platon (aici e literatură!) ca să-mi exersez creierul înainte de-a rugini de-a binelea. Adevărul…
De fapt, recitind scrisoarea ta îmi dau seama (ca să vezi cât sunt de ramolit…) că bat apa în piuă. Căci tu (în aceeaşi mişcare autoportretistică pe care văd acum c-o şi recunoşti: „proiecție a sensibilității mele”) priveşti cultura, gestul „cultural” (nu creator?) al individului ca pe o atitudine aproape mistică de înşurubare în ontic, de factură „inițiatică”. çn acest caz e şi imnul tău.
Dar atunci înseamnă că vorbim de două lucruri diferite. Statutul axilogic e, în perspectiva ta, lipsit de orice importanță. Sau e legat de un tip de valoare omologată la un mod platonic.Valorile sunt idei, parcă spune Noica (dar trebuie să verific).
Cât priveşte paraculturalul, de acord. Ba eu merg chiar mai departe: cultura decade în paracultural, nevoia de omologare, de ierarhizare duce la „masificarea” culturii, deci la punerea ei în conserve.
Textul se întrerupe. În josul paginii, încă două trei rânduri care conțin ideea la care vroiam să ajung: asta mă interesa mai mult decât filozofia lui Noica...
...de fapt eu vreau să înțeleg ce se întâmplă (ce s-a întâmplat după plecarea mea) în cultura română şi ce şanse aş avea să-i calc încă o dată peste răzoare (în fond nostalgia după tinerețea pierdută...)
çn toamna lui 88, s-a întâmplat ceva la care nu mă mai aşteptam: Adrian Marino a pomenit în câteva rânduri de „Cuvântul nisiparniță”, publicat în 1983 la Paris. çn „Tribuna”. Numele meu nu figura, fireşte. Doar titlul, în franceză: „Le Mot sablier”.
Fără să stau mult pe gânduri i-am scris despre asta prietenului meu Sorin Mărculescu. Am regăsit copia scrisorii. S-ar putea ca scrisoarea să nu i-o fi trimis-o, să mă fi răzgândit în ultimul moment. Şi pe bună dreptate: trecând prin Cenzură, l-aş fi dat în vileag pe autorul articolului. Deşi poate nu e chiar aşa de simplu. çn anul acela, eram deja la spartul târgului. Securiştii se pregăteau să trădeze, complotau, mă rog unii dintre ei. Se apropia sfârşitul...
Dragă Sorine,
Paris, 27 noiembrie 1988
Am citit un articol al lui Marino în Tribuna („ Lecturile poetului”) care mi-a făcut fireste plăcere.
Ce, la o primă vedere, a putut părea în ochii celor mai mulți o problemă insolubilă pentru care n-ar fi avut rost să-ți pierzi vremea – necum să-ți rişti fie şi numai un fir de păr – ei bine, n-ar fi exclus ca în lumina articolului menționat să-şi piardă nițel din acest caracter utopic şi să devină, încetul cu încetul, doar o problemă foarte dificil de rezolvat. Să se ajungă deci, treptat-treptat, la o schimbare de statut: ceea ce ar constitui un pas mental uriaş!...
Pe esichier, primul pion a fost împins înainte, aşa cum se cuvine pentru a începe o partidă: care, ce-i drept, e foarte departe de-a fi câştigată; dar cel mai important, pentru cei care vor să participe la joc, nu e oare să joace, să încerce să câştige ?
Alte mişcări vor urma în mod necesar. Optimismul meu răbdător de jucător ( de şah?) se bizuie pe faptul că jocul e o trăsătură general umană şi, oricât de atrofiată ar fi ea în anumite condiții istorice, nu poate dispărea cu desăvârşire.
– Dar la ce bun să (re)înceapă partida asta?
– Ca să ne (pe)trecem vremea, să ne mobilăm aşpteptarea!
Se pot găsi şi alte răspunsuri, imagina şi alte întrebări : şi asta face parte din joc!...
M-a amuzat, în felul în care a fost publicat articolul, efectul recto/verso, rod (gustos!) al hazardului (obiectiv?), fireşte: pe prima pagină, rectoul foii conține, cum zic frantujii, un edito puternic iradiat de numele ce se cade să fie cel mai numit, pagina următoare, adică versoul (rimează cu „Verseau”: 20 I - 20 II) – articolul cu numele ce (încă) trebuie evitat, escamotat. E aici o „mise en page comme en abyme” a sistemului de nisiparniță care mă încântă. Cuvântul e ca nisipul. Dar numele ?
Poate că e un semn rău pentru optimismul meu: să aibă nevoie, pentru a fi comunicat, de atâta subtilitate: până la volatilizare ?
Dar optimismul meu socio-cultural e ca o grădină suspendată peste un deşert de pesimism existențial. E o ironie disperată. O floare a răului.
Te îmbrățişez,
Puiu
Semnele tale de carte îmi stau la căpătâi, ceea ce n-ar merita să-ți fie semnalat, dacă n-aş fi simțit nevoia (singură erudiția întinde asemenea capcane!) – pentru a înțelege cât de cât – să-mi reîmprospătez (eufemism destinat a mărturisi ignoranța) lecturile din literatura spaniolă: şi-atunci să mă servesc tot de robul culturii Sorin Mărculescu şi de traducerile sale. Am citit chiar şi Persiles (strămosul nisiparniței literare) pe care, nu ştiu de ce, îl cam ocolisem până acum. Şi nu mai am încotro, devin ditirambic, mai lingău decât ultimul editorialist ardelean: nu există traducător mai stăpân decât tine pe limba pe care stai călare ca un centaur – dacă pot să mă exprim astfel – adică încorporat ei. Şi cum să nu mă căciulesc în fața ta? Oricum, mi-e mai uşor decât le e lor, editorialiştilor!... Şi cum într-un secol de aur (dar nu şi pentru Poştă –aici în grevă sălbatecă şi greu de calculat) e bine să nu pierzi nordul prudenței, îți urez încă o dată La mulți ani!, Săgetătorule! Chiron al limbii româneşti.
Ce bine era pe vremea aceea când nu aveam calculator! Băteam la maşină, bineînțeles. Iar mai înainte, de cele mai multe ori, încropeam o ciornă. Sau nu băteam la maşină, ci copiam ciorna, îmbunătățind-o, o treceam pe curat. Corespondența încă mai păstra un caracter cât de cât literar.
Nu mai găsesc scrisori de-ale lui Sorin Mărculescu din toamna aceea, deşi sunt sigur că au fost... çn schimb, am dat de o ciornă care e atât de îngrijit transcrisă încât mă gândesc că poate e chiar scrisoarea”finală”: cine ştie din ce motive n-am mai expediat-o. Oi fi găsit-o prea admirativă ? E într-adevăr plină de elogii la adresa prietenului meu pe care, în perioada aceea, nu numai că-l citeam dar îl traduceam de zor şi-l publicam prin reviste, pe unde apucam...
Dragă Sorine,
Paris, noiembrie 1988
Artroza mea s-a mai calmat, ori m-am obişnuit eu cu juvățul ei: nu-i o metaforă, ci traducerea liberă a termenului ortopedic de minervă ale cărui conotații intră într-o oarecare rezonanță cu cele ale cuvântului universal jug (vezi toate (?!) limbile indo-europene, variantele fonice sunt nesemnificative).
Introducerea asta poate să pară ca nuca în perete (ca şi preludiul tău „capricios” despre post-modernism – un termen care va dispare în curând) față de ce are să urmeze. Dar trebuie să încep cu ceva, cu o informație; să plec de la nişte cuvinte, la care să adaug apoi altele: şi poate chiar se leagă!...
Am făcut corectura la „Sâmburele bolnav”, în PO&SIE; într-un mic rapel de subsol am afirmat răspicat că tu eşti unul din puținele puncte de consens între țară şi exil.
Pentru că aşa cred. Chiar dacă încă nu ştiu bine de ce!? Acolo, în micul text, am scris despre valoarea poetică excepțională şi integritatea ta morală care o concurează pentru a te cocoța (atât de sus / oare de ce, soldate rus?) pe un piedestal vizibil din toate părțile. Dar astea sunt vorbe: adevărate, desigur, dar pompoase şi superficiale. Abia după ce le-am scris cu naivitatea celui îmbătrânit în admirație, mi-am pus serios întrebarea: dar de ce, domnule, de ce?
Cum ai făcut, cum de-ai avut timpul să creşti atâta în ochii de toate culorile?
Să-l citez pe Gracian (intoxicat cum sunt de literatură hispanică din cauza eseurilor tale – felicitări!) vorbind de ” nordul prudenței „care ar fi adaptarea la împrejurări, n-ar fi deloc just: tu n-ai vrut niciodată să obții nici un avantaj de nici un fel şi nici n-ai încercat să profiți niciodată de nimic. Portretul moral pe care i-l faci lui Noica e de fapt un auto-portret.
Ceea ce poate părea prudență ori măcar chibzuință (fie şi numai în comparație cu gustul sinucigaş pentru risc şi pentru sfidare care m-au caracterizat pe mine) e de fapt un soi de încremenire mioritică, de cioban pierdut într-un orizont de mister (cu capul în nori!) care în cele din urmă obligă pe celălalt, mai precis pe ceilalți, de pe cele două maluri (ori dealuri), să-şi ațintească privirile asupra acestei nemişcări şi în acelaşi timp să iasă pentru o clipă din realitatea nărăvaşă, conflictuală, din mâzga socială.
Poate că aici trebuie căutată explicația „succesului” tău de care bineînțeles puțin îți pasă.Cum puțin îți pasă dacă minervă e cuvântul medical pentru jug şi a dat naştere în capul meu unei adevărate parodii filozofice (Blaga?) din momentul în care n-am mai văzut-o (în oglindă) ca pe un vulgar juvăț, ci ca pe un subtil instrument de înşurubare în ontic: acceptându-l cu senină înțelepciune ar trebui să n-o mai iau razna cum fac chiar acum, şi nu cu piciorul – că nu mai am unde – ci cu condeiul...
Avantajele ciobăniei tale metafizice sunt, evident, morale, intelectuale. De pildă, chiar dacă nu sunt de acord cu tine în privința lui Noica (de fapt în linii mari, de ce nu?...) ori în privința esteticii mesajului (îl caricaturizez pe Domaso Alonso) îmi dau seama că oricât de Mitică palavragiu aş fi eu, oricând gata să despic firul în patru, cu tine n-am nici o şansă: nu pentru că tu ai fi mai bun dialectician decât mine, mă rog, asta nici n-ar conta din moment ce există plăcerea discuției, nu, e altceva. Poate mă înşel... Poate că nu e decât o simplă aparentă cum spui că este şi calmul tău. De fapt calmul tău pentru mine asta era: încremenire.
Numai cine cunoaşte poezia ta cum o cunosc eu ( gest energic de lovire a sternului cu falangele toate reunite!...) poate să înțeleagă că în eseul despre Domaso Alonso, în pofida erudiției conştiincioase de care faci dovadă şi a fineții de raționament, „mesajul” tău stă în (citez): flacăra uriaşă din spatele tău, căreia îi eşti necesar şi al cărui vânt impalpabil de lumină îți răscumpără partea de întuneric şi ți-o aruncă înainte”... Adică Spiritul devorator, cronofag care te obsedează ca o fantasmă infantilă ce te fascinează şi angoasează în acelaşi timp... Şi care îți îngăduie să fii un mare poet. Restul e într-un fel ca o mască a seriozității (prudentă?), e o mobilare înțeleaptă a vidului vieții.
Bineînțeles că tu crezi (iar pe Alonso îl iei drept martor) în poezie ca expresie, în unitatea limbajului şi în alte brânzeturi care penru mine n-au avut niciodată prea mare greutate axiologică. Şi deci aş putea înjgheba un dialog contradictoriu cu tine?... Nu. Pentru că tu crezi în toate astea de frică. Şi de frică aş vrea şi eu să cred: într-o valoare cât de mică, fie ea şi literară... Dar eu n-am ciobănie, n-am vale nici deal, n-am nor şi nici stea, biet nihilist ce sunt cu minervă ortopedică şi fără jug metafizic.
Te sărut, Puiu
Pentru venerabila vârstă de 52 te felicit de pe acum şi-ți urez La mulți ani!, premergătorule! (fug si eu şchiopătând în urma ta...)
O să-ți telefonez. La urma urmei ar trebui să mă învăț să vorbesc la telefon. E oricum mai post-modern decât epistolăreala.
Căutând cu perseverență prin zecile de sertare şi dosare, am dat peste câteva bruioane. çntr-unul din ele încercam să-l contrazic pe prietenul meu din România care apărase cu atâta convingere şansele literaturii române si viziunea răbdător naționalistă a lui Constantin Noica. Deşi aş fi vrut ca el să aibă dreptate, vă rog să mă credeți…
Dragă Sorine,
Paris, noiembrie 1988
Nu vreau să crezi cumva că tocmai acum când am reuşit să te scot din muțenie (relativă !) şi să te îmbrâncesc pe panta dialogului ( dar tu eşti în stare să te opreşti chiar şi la mijlocul unui derdeluş), mândru de isprava mea, ezit ori, mai rău, mă dau de-o parte şi renunț la pălăvrăgeala asta de la distanță (de pe un deal pe altul…), fac pe ocupatul, pe tăcutul.
Sau pe bolnavul. Din păcate chiar sunt, ți-am scris deja despre virtuțile medical-metaforice ale minervei, despre jugul înțelepciunii (prea târziu!) şi alte baliverne asemănătoare. Ca să evit discuția despre Noica?
Nicidecum. Şi iată-mă că revin. Mai întâi ca să-ți spun că eşti un avocat excelent (trebuie să fie ereditar!) şi n-aş ezita să-ți dau pe mână şi o cauză mai gravă şi mai apropiată mie. N-ai decât un singur defect, ca avocat: te investeşti într-atât în pledoaria ta încât în loc să faci portretul clientului, te trezesti făcându-l pe al tău. (Ceea ce e un fel de program în cartea ta de eseuri, e aici, poate, o scăpare din vedere. Eu n-am nimic împotrivă să vorbim mai degrabă despre tine (ori despre mine) decât despre Noica. Morții cu morții...
Tu zici “marginea are propria-i productivitate deloc inferioară”. Dar cine decide? Cine omologhează? çn absolut, Eminescu n-o fi inferior lui Baudelaire, iar dacă luăm în consideratie postumele refuzate de “cenzura” lui Maiorescu sau de-a dreptul auto-cenzurate e tot atât de modern (ori premodern). Iar prin Miradoniz e comparabil cu Poe. Dar valoarea literară trimite oare la un absolut ? Poate că de aici ar trebui să începem discuția şi
mi-e teamă că pe mine nu prea mă țin baierile, mi-e frică să nu cad, bâldâbâc, în nihilism, ori că frica asta o să-mi falsifice judecata.
Dar poate că ai să spui că Noica a produs un alt tip de valoare decât cea literară şi are deci dreptul la un alt statut. Valoare filozofică? Nu prea ştiu ce-i aia.Cu ce criterii se stabileste. Eu citesc filozofie pentru că n-am răbdare să mai citesc romane şi-mi interzic să mai joc şah. Nu caut adevărul. Trec de la Duns Scott la Wittgenstein şi înapoi la Sfântul Augustin ori chiar la Platon (aici e literatură!) ca să-mi exersez creierul înainte de-a rugini de-a binelea. Adevărul…
De fapt, recitind scrisoarea ta îmi dau seama (ca să vezi cât sunt de ramolit…) că bat apa în piuă. Căci tu (în aceeaşi mişcare autoportretistică pe care văd acum c-o şi recunoşti: „proiecție a sensibilității mele”) priveşti cultura, gestul „cultural” (nu creator?) al individului ca pe o atitudine aproape mistică de înşurubare în ontic, de factură „inițiatică”. çn acest caz e şi imnul tău.
Dar atunci înseamnă că vorbim de două lucruri diferite. Statutul axilogic e, în perspectiva ta, lipsit de orice importanță. Sau e legat de un tip de valoare omologată la un mod platonic.Valorile sunt idei, parcă spune Noica (dar trebuie să verific).
Cât priveşte paraculturalul, de acord. Ba eu merg chiar mai departe: cultura decade în paracultural, nevoia de omologare, de ierarhizare duce la „masificarea” culturii, deci la punerea ei în conserve.
Textul se întrerupe. În josul paginii, încă două trei rânduri care conțin ideea la care vroiam să ajung: asta mă interesa mai mult decât filozofia lui Noica...
...de fapt eu vreau să înțeleg ce se întâmplă (ce s-a întâmplat după plecarea mea) în cultura română şi ce şanse aş avea să-i calc încă o dată peste răzoare (în fond nostalgia după tinerețea pierdută...)
çn toamna lui 88, s-a întâmplat ceva la care nu mă mai aşteptam: Adrian Marino a pomenit în câteva rânduri de „Cuvântul nisiparniță”, publicat în 1983 la Paris. çn „Tribuna”. Numele meu nu figura, fireşte. Doar titlul, în franceză: „Le Mot sablier”.
Fără să stau mult pe gânduri i-am scris despre asta prietenului meu Sorin Mărculescu. Am regăsit copia scrisorii. S-ar putea ca scrisoarea să nu i-o fi trimis-o, să mă fi răzgândit în ultimul moment. Şi pe bună dreptate: trecând prin Cenzură, l-aş fi dat în vileag pe autorul articolului. Deşi poate nu e chiar aşa de simplu. çn anul acela, eram deja la spartul târgului. Securiştii se pregăteau să trădeze, complotau, mă rog unii dintre ei. Se apropia sfârşitul...
Dragă Sorine,
Paris, 27 noiembrie 1988
Am citit un articol al lui Marino în Tribuna („ Lecturile poetului”) care mi-a făcut fireste plăcere.
Ce, la o primă vedere, a putut părea în ochii celor mai mulți o problemă insolubilă pentru care n-ar fi avut rost să-ți pierzi vremea – necum să-ți rişti fie şi numai un fir de păr – ei bine, n-ar fi exclus ca în lumina articolului menționat să-şi piardă nițel din acest caracter utopic şi să devină, încetul cu încetul, doar o problemă foarte dificil de rezolvat. Să se ajungă deci, treptat-treptat, la o schimbare de statut: ceea ce ar constitui un pas mental uriaş!...
Pe esichier, primul pion a fost împins înainte, aşa cum se cuvine pentru a începe o partidă: care, ce-i drept, e foarte departe de-a fi câştigată; dar cel mai important, pentru cei care vor să participe la joc, nu e oare să joace, să încerce să câştige ?
Alte mişcări vor urma în mod necesar. Optimismul meu răbdător de jucător ( de şah?) se bizuie pe faptul că jocul e o trăsătură general umană şi, oricât de atrofiată ar fi ea în anumite condiții istorice, nu poate dispărea cu desăvârşire.
– Dar la ce bun să (re)înceapă partida asta?
– Ca să ne (pe)trecem vremea, să ne mobilăm aşpteptarea!
Se pot găsi şi alte răspunsuri, imagina şi alte întrebări : şi asta face parte din joc!...
M-a amuzat, în felul în care a fost publicat articolul, efectul recto/verso, rod (gustos!) al hazardului (obiectiv?), fireşte: pe prima pagină, rectoul foii conține, cum zic frantujii, un edito puternic iradiat de numele ce se cade să fie cel mai numit, pagina următoare, adică versoul (rimează cu „Verseau”: 20 I - 20 II) – articolul cu numele ce (încă) trebuie evitat, escamotat. E aici o „mise en page comme en abyme” a sistemului de nisiparniță care mă încântă. Cuvântul e ca nisipul. Dar numele ?
Poate că e un semn rău pentru optimismul meu: să aibă nevoie, pentru a fi comunicat, de atâta subtilitate: până la volatilizare ?
Dar optimismul meu socio-cultural e ca o grădină suspendată peste un deşert de pesimism existențial. E o ironie disperată. O floare a răului.
Te îmbrățişez,
Puiu
Semnele tale de carte îmi stau la căpătâi, ceea ce n-ar merita să-ți fie semnalat, dacă n-aş fi simțit nevoia (singură erudiția întinde asemenea capcane!) – pentru a înțelege cât de cât – să-mi reîmprospătez (eufemism destinat a mărturisi ignoranța) lecturile din literatura spaniolă: şi-atunci să mă servesc tot de robul culturii Sorin Mărculescu şi de traducerile sale. Am citit chiar şi Persiles (strămosul nisiparniței literare) pe care, nu ştiu de ce, îl cam ocolisem până acum. Şi nu mai am încotro, devin ditirambic, mai lingău decât ultimul editorialist ardelean: nu există traducător mai stăpân decât tine pe limba pe care stai călare ca un centaur – dacă pot să mă exprim astfel – adică încorporat ei. Şi cum să nu mă căciulesc în fața ta? Oricum, mi-e mai uşor decât le e lor, editorialiştilor!... Şi cum într-un secol de aur (dar nu şi pentru Poştă –aici în grevă sălbatecă şi greu de calculat) e bine să nu pierzi nordul prudenței, îți urez încă o dată La mulți ani!, Săgetătorule! Chiron al limbii româneşti.