Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
Breviar editorial
Articol publicat în ediția Viața Românească 7-8 /2014
Fragmente continue. Poeme live, de Tudor Crețu, Printpress, MediaThor, CDPL, 2014, 152 pag. Lui Tudor Crețu nu îi e teamă de nimic. Nici că nu ar scrie ca majoritatea congenerilor săi. Nici de cuvinte (oricât de diferite ar fi ele şi familile lor). Nici de o posibilă receptare deviată (fie ea chiar fulminantă). Nici de aerul desuet al fontului maşinii de scris, dar nici de cele mai năzbâtioase experimente: „nu se sfieşte să ia cu bucata de pâine/ de pe fundul cazanului şi să răzuie/ munții i se întind uneori până la poartă/ blocuri ascuțite de granit/ zimți uriaşi// „nu se termină aici”/ sunt doar nişte pete care se şterg/ nişte amprente care se evaporă/ de pe un strat ca de sticlă/ de pe fereastra captivului/ e intrarea în audiul negru/ într-un pardesiu prealung/ cuvintele accelerează creşterea/ vlăstarelor/ precum muzica aerul pur// apropie-te de mine copil cu moroiul în/ mâini/ dovleacul cel mai verde/ verdele cel mai/ crud/ - aceleaşi desene le avem pe tricouri/ aceleaşi modele pe şlapi - / ridică brațele/ întinde-mi-l ca pe ce ai mai bun/ este greu apasă ca două capace de canal/ ceva mai moi exact după cap/ te oploşeşte/ trecutul e mirosul/ de şpais/ strada perpendiculară// se va lăsa gardul acesta încet-încet/ e o liturghie o litanie/ şi treaptă şi plan înclinat va fi/ pantă pe care urci cu plăcere/ o plimbare de gentilom cu umbrelă”.
Henriette Yvonne Stahl între mistică şi mondenitate, de Constanța-Valentina Mihăilă, col. Aula magna, Editura Muzeul Literaturii Române, 2014, 266 pag. O biografie romanțată. O repunere în drepturi - şi ceva peste - a unei autoare importante, HYS, care a avut parte şi de 2 mari iubiri (cel puțin) la granița cu irealul, dar şi de suferință la extrem: o încarcerare pe motive politice. Cam acestea au fost coordonatele inițiale ale lucrării Constanței-Valentina Mihăilă, cartea de acum fiind recomandată cu entuziasm de către Elena Zaharia-Filipaş, Eugen Negrici, Vasile Spiridon. Devotamentul, acribia şi consecvența autoarei au fost deplin răsplătite printr-o întâmplare de bun augur: găsirea unui exemplar din volumul (de negăsit) de poeme al HYS pe un site al librăriilor de ocazie din Franța - vezi cap. VIII. Poezia. Orizont. Linie severă şi Horizon, ligne severe. În finalul volumului sunt 20 de pagini cu documente din 7 (!) dosare din arhiva CNSAS. Cât de mult s-a temut Securitatea de Henriette Yvonne Stahl dacă nu a slăbit-o preț de atâtea şi atâtea dosare?!
Profunzimea suprafețelor, de Ilie Constantin, coperta Mircia Dumitrescu, Editura Muzeul Literaturii Române, 2014, 350 pag. Ilie Constantin găseşte cuvinte potrivite despre 52 de poeți şi poete, de la Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu, Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, până la Arghezi, Ben Corlaciu, Nina Cassian, Florența Albu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Nicolae Prelipceanu, Şerban Foarță, Adrian Păunescu, George Alboiu, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea. Eseurile despre poezie sunt grupate sub titlul Complicitatea fertilă, alte secțiuni fiind Autori în memorii (Basile Munteanu, Emil Cioran, Ştefana Velisar Teodoreanu, Miron Radu Paraschivescu, Victor Felea, Florența Albu, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Dumitru Radu Popa), precum şi un Dialog cu Mihaela Ioan, iar la final - o fişă de autor. Ilie Constantin ştie ce spune: „În poezie, umanitatea trăieşte într-un necontenit prezent. Viitorul nu este decât partea ce prelungeşte actualul dincolo de orizont. Iar acest azi fără vestejire al Poeziei înglobează şi trecutul. Atunci când actualul va deveni un trecut – apropiat, apoi mereu mai depărtat –, el va fi aspirat de prezentul continuu pe care-l numim acum viitor.”
Tâlharul cel bun, de Marius Dumitrescu, col. Poezie vie, Editura Karth, 2014, 85 pag. „atunci ființa va fi/ doar o stare un loc/ pentru ceară şi pentru lumină// o poartă închisă/ ieşind pe o poartă închisă”. În urmă cu vreo 20 de ani, asemenea versuri ar fi părut poate anacronice. Acum nu mai sunt. Poetul Marius Dumitrescu tinde spre o topică a întoarcerilor, a revenirilor, a găsirii de străpungeri ce înfruntă curgerea aparent liniară a timpului, oferind o neaşteptată izbăvire, o ieşire din timp (fie şi prin moarte - sau mai ales prin moarte): „Ionu lui Dilă auzea/ cum bat clopotele în pământ/ precis că e sărbătoare/ şi plecă la biserică// tot băteau clopotele/ dedesubt/ nu era sărbătoare/ iar el se oprise/ la poarta mare a bisericii/ pe unde intră morții/ şi lemnele pentru foc// stătea şi aştepta nu ştiu ce/ spunând orişicui:/ ce mai vreme faină mă/ ce mai de vreme!”.
Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securității. Volumul V: Mircea Vulcănescu, prezentarea, selecția şi îngrijirea documentelor de Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 800 pag. Cu lacrimi de sânge - aşa a fost alcătuit, pas cu pas, acest volum de 800 de pagini, nu ştiu dacă într-o măsură mai mare decât celelalte volume din seria Dorei Mezdrea... Sau poate mereu ultimul volum este o probă a jertfelniciei, mai mult decât cele anterioare. Cât de nedreaptă să fie Istoria pentru ca marele Mircea Vulcănescu să mai fie, în prezent, „Deținutul criminal de război Vulcănescu Mircea”?! Şi Istoria defectă cine şi când o repară, la ce atelier, sub ochiul cui, la cererea cui?
Să o ascultăm pe Dora Mezdrea: „În pledoaria sa din 10 ianuarie 1948, avocatul Hurmuz Aznavorian, citând dintr-un renumit sociolog, le aminteşte celor de față, mai cu seamă celor aflați în situația de a pronunța o condamnare, celebra frază: „un popor care îşi macină elitele implicit renunță la istorie”.
Ceea ce nu ştia atunci Hurmuz Aznavorian este că „învingătorul” nu fusese desemnat doar să pedepsească „criminalii de război”, ci că distrugerea elitei Țării, din care el însuşi făcea parte, era obiectivul acestui învingător.
Nu vreau să vorbesc aici despre lipsa de disponibilitate, în general, a societății româneşti față de elitele ei exterminate.
Ci vreau să mă adresez conştiințelor pe care, nu mă îndoiesc, le avem încă în justiția românească.
Şi aş vrea să întreb: nu s-a găsit nici una, dintre aceste conştiințe, care să-şi asume, fără gândul nici unui profit personal, sarcina, înaltă şi dureroasă, în acelaşi timp, de a înlătura de pe fruntea acestui ins de elită al spiritualității româneşti formula: „Deținutul criminal de război Vulcănescu Mircea”? Nu vă îngrijorează, nu vă cutremură această alăturare de cuvinte?
Nu se va găsi nici de aici înainte?
Eu tot aştept un om al legii care să-şi asume demersul unui recurs în anulare a sentinței de condamnare a lui Mircea Vulcănescu.
Altminteri, dacă vom continua să ne exterminăm elitele, vom renunța nu numai la istorie, vom renunța nu numai la ființa noastră, ci vom renunța pur si simplu să fim.”