IAR NU NI S-A DAT NOBELUL PENTRU LITERATURĂ

Satisfacțiile noastre, ca români, sunt doar parțiale ?i nu numai cu Nobelul pentru literatură. Parțiale, pentru că, de pildă, când a luat George Emil Palade pentru medicină, el era demult departe de România, unde, dacă ar fi rămas e foarte probabil că ar fi putrezit în pu?căriile comuniste, sau pentru că a luat Herta Müller, dar ea doar s-a născut ?i a trăit puțin în România, scrie ?i scria ?i-atunci în germană, iar când a primit Nobelul plecase ?i ea de destul de multă vreme, tot din cauza fericirii care o pândea în comunism ?i din care a ?i primit o mostră-două, a?a cum poveste?te, de fapt, ?i în cărțile sale ?i mai ales în interviuri, cât timp a fost aici. 

Acum, când s-a dat premiul pentru fizică, surpriză, unul dintre cei trei cercetători distin?i cu Nobelul provenea, ?i el, ca să vezi, din România, dar plecase pe la vreo 17 ani, dacă am calculat eu bine. Stephan Hell (în engleză… infern!) a declarat că educația primită în România, la acela?i liceu din Timi?oara unde a învățat ?i Herta Müller, i-a prins foarte bine. A?adar, primii ani lucrurile merg bine, abia mai târziu intervine ceva, societatea sau politicul, sau mai ?tiu eu ce ?i lucrurile se schimbă. Întrebarea pe care mi-a pus-o cineva era: te-ai gândit ce ar fi ajuns oamenii ace?tia dacă rămâneau în România? Răspunsul meu este că nu a? putea prevedea nici un viitor ?i cu atât mai puțin al cuiva care ?i-a construit altul, dar că un lucru e sigur, ?i anume că n-ar fi ajuns să ia premiul Nobel pentru nimic în lume, nici unul dintre ace?tia, dacă rămânea în România. Când cercetarea este privită la noi cum este privită ?i privată de orice mijloace cum era să inventeze Stephen Hell nu ?tiu ce led nou? ?tiu:  banii, dragi tovară?i, trebuie cheltuiți pe altele. Adică să ajungă la baronii tâlhari. Apropo, ?tiți ce am aflat de la un fost ministru britanic, azi cutreierând lumea cu trenurile, dar în mână cu un ghid din 1913, despre castelele de pe Rin? Că ele au fost construite de a?a numiții baroni tâlhari, care le luau taxe celor ce-?i transportau mărfurile pe apă, pe la poalele castelelor lor. Baronii no?tri tâlhari au ?i ei castele, sigur de alt gust, dar însă totu?i, vorba lui Geo Dumitrescu. 

Dar să ne întoarcem la premiile Nobel, că e luna octombrie ?i se anunță în fiecare zi câte unu.  Liceul acela din Timi?oara unde au învățat Herta Müller ?i Stephan Hell o mai fi adăpostind ?i azi viitori premianți Nobel? Care, sigur, vor pleca imediat ce or să termine ?coala, ca să se plaseze pe orbita lumii civilizate, de pe care se poate spera într-o carieră intelectuală recunoscută, fie ?i numai cu premiul Nobel. Spun numai, pentru că ?i despre petele Nobelului, cel puțin ale celui pentru literatură, î?i aduce aminte foarte multă lume. Despre anii cât a avut de a?teptat Mario Vargas Llosa, un scriitor uria? despre care nu ?tiu ce ziarist speculează că a primit un premiu politic, argumentul fiind că a candidat ca liberal la pre?edinția țării sale. În necuno?tință de cauză poți specula orice, alți necunoscători te citesc ?i or să te aprobe ?i uite-a?a se na?te manipularea. Că opera de mare calibru a acestui imens scriitor îi rămâne necunoscută unui vai de el ziarist nu e de mirare, de mirare e cum de i se permite lui neica nimeni să facă presupuneri undeva unde, vorba ceea, nu-i fierbe oala. Despre faptul că Ernesto Sabato, un alt scriitor de talie mondială nerecunoscut de juriul de la Stockholm, a murit fără să fi primit această distincție, ca ?i Jorge Luis Borges de altfel, despre care, măcar în această revistă pentru cunoscători nu îndrăznesc să mai spun de ce valoare era. Dar despre cei mai vechi, Proust de exemplu, care nu a fost nici o clipă în vederile juriului suedez? Sau Kafka. Aceea?i persoană care se întreba ce ar fi ajuns premianții Nobel plecați din România dacă rămâneau aici observă că juriul acela ar putea să se dizolve ?i să dispară din ochii lumii pentru gre?elile pe care le-a făcut. Laurențiu Ulici a scos, prin 1987 sau mai devreme, o carte masivă, în două volume, intitulată Nobel contra Nobel, în care punea operele celor premiați în paralel cu cele ale posibililor premiabili, câte o pereche pe an, deseori cel nepremiat fiind de o mai evidentă valoare decât norocosul. Titlul său ?i metoda am auzit că ar fi fost chiar reproduse în spațiul iugoslav, fără citarea sursei fire?te, de cineva care ?i-a petrecut stagii în România. 

Astăzi, pe lista de a?teptare a marelui ?i râvnitului premiu mai sunt cel puțin doi scriitori de mare valoare, Amos Oz ?i Philip Roth, ca să nu spun ?i de Ismail Kadare, despre care se spunea că anul acesta ar fi apărut brusc foarte în față pe listele de la Stockholm. 

Nu ?tie nimeni ?i nici nu poate deduce cu oarecare succes ce se ascunde în spatele deliberărilor unor jurii de talia aceasta, cu academicieni suedezi, dar ?i cu persoane evident subiective, chiar dacă nu e vorba de vreun a?a zis juriu din patria noastră, ale cărui preferințe se cunosc dinainte ?i care va juca exact cum bănuie?te fiecare dintre noi că i se cântă. Acolo, se presupune că se fac alte jocuri, dar se fac jocuri, se ?tie anul când ar trebui să mai ia un neamț ?i altele, de?i, iată, cu Patrick Modiano anul acesta, ca ?i cu Alice Munro anul trecut, nu s-ar putea spune nici chiar post festum ce considerente străine de valoarea literară ar fi putut determina alegerea juriului. 

Detest mărturisirile făcute când e vorba de un, măcar, pretins articol obiectiv, dar am fost impresionat de interviul pe care i l-a luat recentului premiant Nobel pentru literatură David Pujadas, la ?tirile de la televiziunea France 2, care la noi se transmit în fiecare seară, puțin decalat, pe TV5 Monde, de la ora 21,30. Am citit ?i auzit/văzut atâtea interviuri ale unor nulități care se lustruiau pe sine, vorba lui Eminescu, încât bâlbâiala emoționată a acestui scriitor, altfel retras, m-a emoționat ?i mi-a dat un indiciu al cuiva autentic, un creator care nu ?tie altceva decât să filtreze lumea ?i timpul prin scrisul său, spre care părea că vrea în fiecare clipă să se îndrepte. Ia să-l fi pus în locul lui pe…dar mai bine nu dau nume, să vezi atunci ce eu care ?i eu care ar fi țâ?nit pe ecranele mici ale lumii. În locul acestora, un scriitor bătrân, zâmbind timid ?i încercând, cam fără succes, să articuleze ni?te fraze, iar din toată ezitarea lui un lucru se desprindea, pe care a reu?it să-l ?i exprime ca atare la mai toate întrebările amuzatului, dar ?i cam disperatului, reporter: trebuie să continui să scrii (adică el)… ?i ?tiți ce emoționa mai tare la răspunsurile emoționatului scriitor? Faptul că acesta nu se punea în scenă, nu-?i juca rolul de geniu în fine înțeles, ci ?i-l asuma pe acela?i care ar fi fost ?i dacă îl întreba cineva a?a, fără nici un premiu, fără nici un Stockholm, doar din interes pentru literatură, pe stradă, la Paris. Or, asta se vede rar la scriitorii no?tri când apucă vreun interviu de coadă. 

Dar nu de aia n-avem ?i noi un Nobel pentru literatură.

 

 

 

 

 

 

ERATA la articolul acad. Solomon Marcus, O metaforă care a făcut istorie: corpul uman (Viața Românească, nr. 7-8 pe 2014, p. 5-10: la pagina 9, subtitlul De la Agrippa la componentele sale actuale se va citi: De la Agrippa la viziunea sistemică actuală.