Ancheta VR
Ion Bălu
O PROPUNERE
Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014
Edițiile critice – formă definitivă a creației unui scriitor situat deasupra mediei valorice – sunt realizări esențiale în cultura unei țări. Ele restituie versiunea definitivă şi imaginea integrală a omului şi a operei lui. Edițiile critice alcătuiesc un corpus inestimabil de referințe, despre truda zilnică a scriitorului, în confruntarea cu materia verbală. Ele constituie prototipul reeditărilor parțiale, în anii ce vor veni, ale textului original, deformat de reeditările anterioare şi, adesea, mutilat de intervențiile cenzurii ideologice.
Ediția consacrată lui Macedonski de Tudor Vianu, reluată şi abandonată de Adrian Marino, a lui Caragiale, de Paul Zarifopol, încheiată de Şerban Cioculescu, reluată după trei decenii, cu aparat critic nou, de Al. Rosetti, Şerban Cioculeocu, Liviu Călin, Eminescu, ediție critică a primelor şase volume, întemeiată de Perpessicius şi încheiată sub coordonarea lui Petru Creția, cu volumul al XVI-lea, – sunt edificatoare exemple de pasionantă dăruire şi competență profesională.
Lor li s-au adăugat, în ultimele decenii, edițiile critice D. Bolintineanu, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Liviu Rebreanu, redactate succesiv de T. Vârgolici, D. Vatamaniuc, Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Nicolae Gheran.
Din cauza dezinteresului constant al miniştrilor culturii, de după anul 1990, ediția Sadoveanu a fost sistată. E. Lovinescu, editat de Alexandru George, Mircea Eliade, de Mihai Dascăl, Lucian Blaga, de George Gană au rămas neîncheiate prin decesul editorilor.
Ediția critică este realizată de un specialist, critic şi / sau istoric literar. Pentru a restitui contemporanilor şi generațiilor viitoare un text de riguroasă acuratețe ştiințifică, editorul îşi asumă responsabilități multiple, ce presupun cercetări textologice, desfăşurate frecvent de-a lungul multor ani. George Gană, de pildă, a publicat primul volum din Opere de Lucian Blaga, în 1982, iar ultimul, al şaselea, în 1997.
Realizarea în cincisprezece ani a numai şase volume este explicabilă nu doar prin trudnica dificultate a muncii, dar şi precaritatea remunerării pecuniare, efectuate numai la predarea fiecărui volum. George Gană era şi profesor la Universitatea din Bucureşti. Îndatoririle profesionale nu-i îngăduiau munca de cercetare decât înafara programului profesional, ce-i asigura existența materială.
Pentru volumul al V-lea, Poezii postume, din ediția Eminescu, tipărită în 4.800 de exemplare, Perpessicius a solicitat, în 1958, şi a primit, din partea Academiei Române, 200.000 lei. Era anul în care un profesor de liceu avea salariul de 325 lei lunar, în 20l3, pentru ediția critică, Opere, I, de Nicolae Labiş, Ministerul Culturii a subvenționat un tiraj de ...o sută de exemplare. Mircea Coloşenco, realizatorul ediției, a primit procentul minim din prețul de vânzare al volumului. În acelaşi an, profesorul de liceu avea un salariu de 1.300 lei, lunar. În asemenea circumstanțe, puțini sunt temerarii care, din pasiune, îşi dedică un segment din existență elaborării unei ediții critice.
Propun o variantă. Poate, privirea unui funcționar superior din Ministerul Culturii o va reține. Printr-un contract încheiat între specialistul angajat în efectuarea ediției critice şi Ministerul Culturii, să i se asigure celui dintâi un salariu lunar decent. Cu obligația asumată de a preda integral un volum definitiv, în medie de cinci-şase sute de pagini, pe durata unui singur an calendaristic. Şi datoria celui de al doilea de a finanța imprimarea. „Decentă”, suma ar echivala, aproximativ, cu o mie de euro, parte nesemnificativă din salariul lunar al unui parlamentar.
Pentru a sugera celor în drept dificultățile inerente unei activități atât de ingrate, sintetizez componentele specifice unei asemenea ediții.
Regula generală a editării este textul de bază, manuscrisul rămas definitiv. Când acesta lipseşte, este preluat ultimul text antum. Însă procedeul nu poate fi aplicat totdeauna. Din cele unsprezece versiuni ale poemului Glossa, Maiorescu a selectat pentru ediția princeps de Poesii eminesciene, varianta a VIII-a, aceea existenta astăzi, în toate manualele şcolare. Opțiunea era justificată. Începând cu varianta a X-a, Eminescu a destructurat textul, căutând alt tipar ideatic şi lexical.
În 1998, editând romanul Enigma Otiliei, Nicolae Mecu nu a publicat ediția antumă, aceea „definitivă”, din 1961. Sub presiunea cenzurii, G. Călinescu a operat în text numeroase modificări de conținut. De aceea, a folosit ediția din 1946, necenzurată politic, versiune superioară celei din 1938, „în privința limbii şi [a] stilului” confruntată cu manuscrisul definitiv.
Textul stabilit conform normelor ortografice în vigoare, păstrează particularitățile de exprimare ale scriitorului. Ele se referă la fonetisme, alternanțe vocalice, neologisme, substantive proprii, nume geografice.
Conținutul ediției se structurează în secțiuni adecvate, pe genuri literare. În interiorul fiecăreia, textele antume se succed cronologic, postumele la fel. Aparatul critic presupune refacerea „biografică” a redactării inițiale, necesară pentru înțelegerea specificității procesului.
Stabilirea variantelor presupune colaționarea textului definitiv cu textele olografe, cu versiunile dactilografiate, cu fragmentele apărute, eventual, în presa literară, şi atenta confruntare cu edițiile anterioare ediției critice. Procesul are două componente. Reliefează efortul scriitorului de a obține expresivitate superioară şi oferă editorului posibilitatea de a înlătura greşelile de tipar, succesiv perpetuate.
În sfârşit, reperele istorico-literare presupun înregistrarea şi comentarea ecourilor operei editate, în volume de critică şi istorie literară şi în alte câteva sute de periodice, de-a lungul câtorva zeci de ani.
Instrumente perene de lucru, edițiile critice rămân un izvor pururea viu, de apă veşnic proaspătă, spre care specialistul se va întoarce mereu, pentru a readuce în prezent omul, creația lui şi lumea prin care a trecut!