NE ÎNVÂRTIM ÎN JURUL COZII

Articol publicat în ediția Viața Românească 9-10 / 2014

La întrebarea: „Mai e nevoie de ediții critice?” – adresată unui om care, spre regretul său, şi-a pierdut jumătate de veac cu publicarea operelor integrale ale lui Liviu Rebreanu – în 23 de volume –, dați-mi voie să contez pe umorul dumneavoastră şi să râd. Am subliniat cuvântul „integrale”, întrucât serii de ediții critice – nu totuna cu ediții de autor, lipsite de note, comentarii şi variante – s-au mai văzut. Ciupite de vărsat, din pricina unei triple cenzuri, cu multe paranteze drepte, cunoscute în textologie cu numele de „croşete”, ele îşi merită denumirea de „ediții croşetate”, sau, mai aspru: „criticabile”. V-o poate spune şi ultimul redactor al Editurii Minerva, care, în istoria cărții româneşti, rămâne adevărată Academie de profil, depăşindu-le, ca volum de apariții şi acuratețe filologică, pe toate suratele ei, inclusiv producția prestigioasei edituri a Fundațiilor Regale, cu renumitele „ediții definitive”.

Întrebarea ce mi-o puneți repetă altele de aceeaşi factură, formulate de-a lungul ultimelor decenii, astfel încât răspunsul riscă să completeze un dialog între surzi.

Pe deplin îndreptățită, ea invită pe alții să-şi spună cuvântul. „Adrisantul cunoscut”: Ministerul Culturii şi cei care, la alcătuirea bugetului de stat, nesocotesc cerințele cercetării ştiințifice, necesitățile culturale şi artistice ale unei nații civilizate. Trăim într-o țară – am mai spus-o – cu kilometri de dosare securizate ale turnătorilor români, opisate cu atenție şi întreținute cu sume imense de un personal ultracalificat, bine retribuit, în timp ce la Biblioteca Națională sau a Academiei Române n-a fost clasată creația marilor noştri oameni de cultură din oceanul de periodice aflate în custodie. Ceea ce, cu aprobări speciale, poți găsi la CNSAS despre un turnător sau turnătoare dintr-un bloc sau altul, cu informări despre colocatari – cine cu cine trăieşte, dacă se îmbată, ce face cu banii, de unde-i fură etc. – nu vei afla niciodată la bibliotecile noastre de tip academic despre scrierile din periodice ale unui Bacovia sau Hortensiei Papadat-Bengescu, fără de care alcătuirea unor ediții de „Opere complete” e imposibilă. Un patrimoniu național, de inestimabilă valoare, zace în arhiva presei româneşti, în special a celei interbelice, cu peste 10.000 de periodice. În schimb, la Ministerul Culturii şi Cultelor se poate găsi evidența monumentelor istorice, aflate la vedere – ceea ce nu-i rău – cu multe lăcaşuri bisericeşti deteriorate, deşi întreținerea lor parcă n-ar fi rău să cadă în grija celor care mai dispun şi de-o cutie a milei. Lipsa instrumentelor bibliografice de tip analitic anulează din start realizarea edițiilor critice. În mod greşit, povara lor a fost preluată, „de amorul artei”, de cercetători răzleți precum Alexandru Zub, Dimitrie Vatamaniuc, Ion Bălu ?.a., existența biobibliografiilor alcătuite de ei facilitând cursul unor ediții precum „Kogălniceanu”, „Slavici”, „Agârbiceanu”, „Blaga” sau „Călinescu”.

Algoritmul politic a ucis şi criteriul competenței în aparatul administrației culturale de stat şi nu numai. N-ai cu cine să discuți. Personal m-am adresat unui prim-ministru (Radu Vasile), şef de departament (Ion Caramitru), parlamentar, şef de comisie culturală (Gabriel Țepelea) ş.a. Terminasem două volume cu scrieri inedite ale autorului lui Ion, fără putința de a le edita. Rezultatul? Dumnezeu cu mila… Dintre pământeni, mai atent avea să fie ministrul Finanțelor, Traian Remeş, căruia m-am adresat în calitatea sa de ardelean, amintindu-i că opere necunoscute ale consângeanului Rebreanu, „nemuritor şi rece”, zac pe catafalc, fără a putea fi tipărite. Ca guvernant, îl întrebam dacă-şi închipuie c-aşa ceva s-ar putea petrece la Berlin, Moscova sau Paris, cu opere inedite ale lui Thomas Mann, Dostoievski sau Balzac. Spre cinstea lui, mi-a răspuns direct, într-o primă zi de Paşti:

– Dom’le Gheran. Ieri, la revizuirea bugetului, i-am mai dat lui Caramitru două miliarde. Nu-mi cere însă să fac şi ordine în curtea confratelui de guvern. E treaba lui cum îşi gospodăreşte banii.

Îi mulțumesc şi acum pentru răspuns, nu însă şi colegului său care n-a catadicsit măcar să-mi răspundă la sesizare. În privința miliardelor…, Maica Domnului!

Ne învârtim în jurul cozii. Incompetența şi lipsa de urbanitate continuă să-şi spună cuvântul. Până şi un intelectual rasat ca Răzvan Theodorescu nu a reacționat altfel la „Scrisoarea-deschisă” pe care i-o adresam cu ani în urmă, în „Universul literar şi artistic”, propunându-i să convoace puținii editori specializați în editarea literaturii vechi, ca să discutăm măsurile ce se impun pentru redresarea activității paralizate. Pe el nu-l bănuiesc, Doamne fereşte, de nepricepere, ci doar de tolerarea unor ipochimeni din subordinea sa.

După opinia mea, jalea ce domneşte în domeniul edițiilor critice se datorează desființării Editurii Minerva, vândută pe mai nimic unor inşi ce n-aveau nimic comun cu valorificarea patrimoniului național. Când după ciondăneala din decembrie 1989 am fost readus la conducerea departamentului editorial din Ministerul Culturii – de unde fusesem „rotat” împreună cu vechi profesionişti, precum Alexandru Balaci, Mihai Şora sau Dumitru Trancă – l-am avertizat în scris pe domnul Andrei Pleşu, altminteri om subțire, că viitorul nu va aparține editurilor de stat, propunându-i să transferăm ministerelor de resort grija cărților tehnice, agricole, economice, sportive etc., păstrând din cele 16 unități patronate de noi doar două: una profilată pentru clasici, alta pentru promovarea creației contemporane. Copia epistolei o păstrez şi azi, iar martor îmi poate fi confratele Ion Vartic, adjunctul ministrului amintit, bine intenționat atunci, ca şi acum. Nu doar că nu mi s-a luat în seamă propunerea, dar nici măcar n-am fost chemat s-o discutăm. Deranjat, mi-am prezentat demisia după o lună, lăsând noilor culturnici să se descurce cum îi duce capul. Nici măcar al lor, fiindcă, în urma unor dispoziții „superioare” – trase la rindea – au privatizat toate editurile, deşi se putea prevedea că niciun viitor patron nu se va înhăma la o treabă de durată, ce presupunea finanțări pe parcursul desfăşurării ei şi, mai ales, lipsită de rentabilitate bănească.

De reținut: bani alocați de la buget erau şi, în bună măsură, mai sunt. Numai că, în loc să fie investiți în lucrări de interes național, s-au vărsat într-un soi de cutie a milei, gospodărită de o comisie de sponsorizări, a tuturor şi a nimănui. În privința editării operei lui Rebreanu, bomboana de pe colivă a fost refuzul comisiei de a aproba subvenția pentru publicarea tomului 23, care închidea seria ediției critice începute cu peste patru decenii în urmă -, pe motiv că s-ar suprapune cu mutu’ de la manutanță, că nu cunosc, pardon, cu cine s-ar fi putut încăleca.

În cele din urmă, volumul s-a tipărit la Râmnicu Vâlcea, sub auspiciile asociației „Nişte țărani”, ce s-au dovedit mult mai inspirați decât membrii comisiei de sponsorizare, Dumnezeu să-i ierte. O altă bomboană ar fi premiul pentru ediții critice. Înființat de Uniunea Scriitorilor prin 1981, când, pentru prima oară, mi s-a acordat cu prilejul publicării şi comentării creației edite a prozatorului şi dramaturgului Rebreanu – 11 tomuri – avea să fie desființat când acestora le mai adăugasem alte 12 volume, cu lucrări de sertar (cazul Jurnalelor) sau din periodice.

Ce bine ar fi fost să mă opresc după prima treaptă! Câştigam 24 de ani din cei risipiți, după cum de mult aş fi terminat tetralogia „Arta de a fi păgubaş”. Numai că mintea de pe urmă a românului… la nevoie se cunoaşte!

Fac această afirmație gândindu-mă retrospectiv. Invitat de Augustin Buzura să preiau sectorul de literatură clasică la Fundația Culturală Română, i-am proiectat câteva serii, concepute enciclopedic. După realizarea unor exemplare-pilot şi alcătuirea unui plan de perspectivă pe cinci ani, am profitat de „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor” şi am părăsit Editura ICR, înainte ca Horia-Roman Patapievici să-şi instaleze cortul. Renunțam la un post de director bine retribuit, cu posibilități de participare la expoziții de carte peste hotare, contra unui post de muzeograf la Muzeul Județean Bistrița-Năsăud, cu angajamentul ca la un an şi jumătate să le pun pe masă un nou volum de „Opere”. Aşa am izbutit să pregătesc, de unul singur, şase volume, încheind ediția critică ştiută, plus câteva cărți de istorie literară. Mai mult, izbutisem să încropesc un colectiv redacțional cu mai tineri colaboratori, pentru predarea ştafetei. În program, continuarea ediției critice prin adăugarea unei serii anexe cu 5 volume de corespondență, adresată scriitorului (unul, „Intime” de familie, plus patru de la confrați, prieteni, oameni politici, în total cca 2.500 de epistole), o bio-bibliografie Rebreanu – aflată în fişe în sertarele mele – un dicționar de personaje, alcătuit, sub îndrumarea mea, de regretatul D.St. Rădulescu, şi, surpriză: proiectarea unei ediții Opera magna, unicat în bibliografia cărții: „opere scrise şi comentate de Liviu Rebreanu”. Din punct de vedere textologic, ediția o aveam revăzută, iar comentariile scriitorului despre propria operă la îndemână, atâta timp cât îi tipărisem toate jurnalele, interviurile, corespondența, pe scurt: toate scrierile cu caracter documentar. Cum publicasem o carte cu Andrei Moldovan (Rebreanu prin el însuşi), mă gândeam să-l asociez şi la redactarea acestui capitol. Ca să păstrez informația istoriografică a vechii ediții critice, îmi propusesem să preiau într-o Addenda caietele de creație şi variantele. Treabă migăloasă, dar care pleca de la o materie existentă. Ca să înțelegem ce ar fi însemnat o asemenea noutate în structura metodologiei mondiale a edițiilor critice, să ne închipuim cum ar arăta o ediție de opera Balzac, prezentată de Balzac, ori Dostoievski, prezentată de el ş.a.m.d.

La Bistrița, cu prilejul unui simpozion, la care participau rebreanologi şi universitari din principalele centre culturale ale țării, am prezentat în detalii proiectele editoriale de pe şantier, preşedintele Consiliului Județean angajându-se să suporte costurile, oricum reduse, întrucât de acoperirea cheltuielilor răspundea, ca şi până atunci, Editura Academiei Române.

După care, a urmat a treia şi ultima bomboană de pe colivă: la sfârşitul simpozionului, mi s-a dat un formular să-l completez, să optez între salariul ce-l primeam lunar (1601 lei net), ori pensia (2200). Trăitor aproximativ în noua democrație, am ales pensia (cât o voi mai avea şi p-asta). Spre dezamăgirea vârstei mele – cu care nu mă mândresc defel – economiile domnului Boc şi ale subalternilor săi județeni, obținute în urma neapariției cărților amintite, nu vor acoperi constructia unui closet în urbe, absolut necesar unor asemenea clienți. Cum între timp domnia sa a fost eliberat din funcția de prim-ministru, m-aş bucura să aflu că-şi va face timp să înfăptuiască personal ce n-am avut posibilitatea să realizez.

Îi doresc succes! Şi nu doar lui, ci si urmaşilor din opoziție, aflați în Consiliul Județean Bistrița-Năsăud, care au preluat cu sfințenie dispozițiile domniei sale, abandonând planul de cercetare ştiintifică al şantierului redacțional Rebreanu, deschis pentru susținerea noii serii de scrieri documentare, ataşată ediției de Opere, alcătuită în colaborare cu Editura Academiei Române.