Cronica literară
Simona-Grazia Dima
RITURI DE TRECERE ŞI DE PURIFICARE
Articol publicat în ediția Viața Românească 12 / 2008
În alcătuirea antologiei sale de autor (Roua plural, ediția a doua, adăugită, prefață de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura Vinea, 2007), nu evoluția motivelor, o progresie poetică, oricare ar fi ea, pare să fi contat pentru Constanța Buzea, ci simpla coexistență, atemporală, a poemelor considerate finite. Stau în echilibru somptuozitatea sonetelor din primele etape şi descărcarea sublimată a scurtelor, epifanicelor poeme din ultimii ani. O dialectică imponderabilă uneşte registrele stilistice, modalitatea de structurare stă sub semnul unei anumite circularități a devenirii lirice. Piesele poematice sunt expuse, în exemplaritatea lor de etalon lăuntric, spre a vădi o autonomie a realizării de sine, într-o strălucire pro se, datorată fidelității față de razele primordiale, nealterate, ale intenției inițiale. Revelatoriu este însuşi titlul, de sorginte biblică, de o deschidere semantică nelimitată.
Tensiunea internă, aproape de implozie, este trăsătura definitorie a universului liric al Constanței Buzea, unul omogen, în diversitatea lui stilistică şi tematică. O tensiune răbufnind titanic sub smalțul imagistic, dând impresia viețuirii nedezmințite în preajma unui reactor nuclear ferecat cu grație şi cu infinite precauții, izvorâte dintr-o decență funciară: „materia sacrificiului şi focul/ naşterea înăuntrul tenebrei/ privirile lîngă ascuns pîndind” (Pelerinaj, 48). Poemul de astăzi exprimă în cheie austeră acelaşi lucru pe care-l evidenția odinioară imagismul profuz: forța spirituală croindu-şi drum prin vers, capacitatea viziunii închise în verb de a se decanta lent, de la sine, printr-o depersonalizare fecundă, prin lepădarea de sinele inferior, de ego, în favoarea principiului luminos aflat în clarificare alchimică, fără intervenția vreunor factori exteriori: „un semn că Dumnezeu/ te părăseşte din iubire/ un semn în care trebuie să suferi/ un înțeles cu sîmburele tare/ eşti singura lui ploaie/ plîngi/ rugîndu-te vei învăța să chemi/ vei învăța să ierți să intri/ vei învăța să fii primit cu daruri” (Roua plural, 3).
Pentru poetă, rostirea este neobosită investigație dramatică, întreprinsă ascensional, în unghiuri insesizabile, în trepte infinitezimale, în raporturi diafane, ce conturează un ermetism foarte personal. Demersul psihanalitic este depăşit, în favoarea unei quête spirituelle, ținta fiind cu totul alta şi mult mai înaltă decât simplul psihologism: „de-ți va fi dat să vezi un munte-rege/ venind la tine în statornicie/ fii înțeleptul fără de trufie/ lasă-l de vrea să stea de vrea să plece/ strălucitoarea lui străinătate/ în mintea ta de om trăit la şes/ poți s-o gîndeşti ca pe un rău ales/ dar n-o apropia de bunătate/ din toate cîte nasc din el imagini/ priveşte frigul liniilor lui/ citeşte-n el ca-n ferecate pagini/ despre sublimul marilor statui/ care umblînd preschimbă în paragini/ sufletul tău sub cerul nimănui” (de-ți va fi dat să vezi un munte rege).
Protagonistul poemelor este, în pofida raportării la diferite persoane, sufletul, entitate minată de singurătate şi aflată în perpetuă călătorie, dar şi în oculta nemişcare a maturării sale radioactive: „sufletul meu tremură/ în direcția aştrilor/ ca şi când s-ar grăbi într-acolo/ dar ar vrea amânând să şi rămână/ al meu pururea în acest loc” (Pelerinaj, 107). Eul liric viețuieşte când claustrat în spații nedefinite, în intermundii părăsite de arsura valului infernal, dar încă nevizitate de răcoarea învierii, în „ceață, pămînt, mlaştină” (Pelerinaj, 110), când într-un cosmos de simboluri, într-o natură transfigurată, a cărei percepție nu e livrescă, ci reflectă presimțirea unui fatum. Aici norii, aştrii nu sunt elemente materiale, stihinice. Trecerea lor învălmăşită indică o supunere, o împletitură semantică, o simbolistică interioară: „la unicul lumii intrînd/ noptatici sori-nuferi sori-nouri/ cortegii de stranii ecouri/ sori nordici narcişi navigînd” (cu ochii la cerul de ieri). Nici măcar perdeaua nu fâlfâie întâmplător în poemele Constanței Buzea, ea revelează, parcă, un semn esențial multaşteptat, în odaia, care, din microcosmos, devine marele arcan al Lumii: „perdeaua se umflă dinspre amurg/ fereastra se plimbă încet/ de pe un perete pe altul/ sub tîmplă s-a zbătut o venă transparentă, o hieroglifă” (Pelerinaj, 60). Suferința se derulează ca rit sacramental, cu accesoriile totdeauna la îndemână, camuflate în cele mai simple obiecte: pâinea, veşmântul de in, cana. Locul predilect al genezei poetice este, de regulă, unul cvasicarceral, în care procesul fatidic îşi urmează, ineluctabil, cursul: „îmi vine să plîng/ şi nu pot să plîng/ să plîng şi să nu fac nimic/ în căsuța cît litera/ plină de sufletul înecatului” (Pelerinaj, 55). În concentratul vital pur, focul trebuie să-şi desăvârşască lucrarea. De acolo nu răzbat mărturisiri, ci doar mărturia unei febre, spirala unui vortex magmatic, ce nu consimte să devină literă.
În mod paradoxal, poezia Constanței Buzea, saturată de meditația asupra cuvântului (aproape fiecare poem este şi o artă poetică), se sustrage exprimării, spunerea echivalând o ultragiere în plus, o prihănire a unui curs heraclitic ce nu se cuvine a fi deranjat. Există în jurul nucleului referențial straturi concentrice, cu un rol de protecție a interiorității sacre. Pletora imagistică, luxurianță înşelătoare, învăluie neantul, suferința stagnantă, în spatele ochilor închişi combustia naşte o cenuşă pacifică, un nimb al îndurării divine. În poemele deplinei maturități, este valabil şi fenomenul invers: cuvântul contractat substituie o pluralitate de lumi. În câmpul poematic timpurile se intervertesc, devenind valențe ale unui flux temporal unic: „dacă m-auzi/ ascultă-mă-n trecut” (argint de lacăt). Acum devine atunci, după cum astfel şi altfel decupează acel tipar strîmt unde ființa se purifică de ambiguitate: „acea teribilă relație/ între astfel şi altfel/ rostirea/ în care ți-este sete/ să afli dar nu până la capăt (...) în dedublare păcătoasă afli/ averile singurătății/ golul în care/ substanțele se amestecă” (Pelerinaj, 36).
O discuție aparte merită ciclul final, Netrăitele, absent din prima ediție a volumului, grupaj consistent de poeme, unitar şi plin de o densă atmosferă. El atestă puterea de reînnoire, fără ostentație, a poetei, de reinventare a modalităților sale expresive, fără a face rabat de la o statornică artă poetică. Prin poemul din incipit (1), veritabilă introducere, dar şi „descântec de nefacere”, se aşază întreg ciclul poematic sub cupola unei clădiri în duh, durată în mireasma păcii lăuntrice. Din ea, ființa, vai, trebuie să iasă în forfota lumii, fără să-şi piardă însă aspirația dintâi spre spontaneitate, puritate, inocență. Invocarea divinității e o constantă, calea poetică se mărturiseşte a fi fost cu putință doar prin rezistența conferită de credință: „cum te uiți Doamne la mine cea nefăcută/ plină de răni şi de păcatul făcutului” (6). Aventura poetică nu e câtuşi de puțin centrifugă, e o „stare pe loc sub care locul/ se risipeşte”, în vreme ce poetul e un „copil fără naştere”: „iertându-mă Tu vei întări/ sub mine locul mie cea fără de folos înainte/ de fapta pornirii”. Splendid acest mod arhaic de a concepe făptuirea poetică! – poetul e acel ins dez-lumit, care se simte tot mai desprins de posesivitate, singurul său „loc”, adică împământenirea, situarea sa în real, prin revendicarea unei poziții, este poezia, locuire-fără-de-loc, viețuire întru iluminare, ce invocă binecuvântarea supremă. Restul poemelor purced din această poziționare privilegiată: „cine se roagă într-adevăr/ dăruite sunt rugile lui cu putere/ (...) m-am rugat şi mi s-a trimis/ şi mi s-au dat în vedenie/ nesecate cuvinte de vis/ transcrierea lor mă ridică/ din amărăciune/ vindecătoare sunt ele/ Dumnezeule din rugăciune/ gura cuvintelor mele/ cele trăite închinate îți sînt/ în linişte cum se cuvine/ ci netrăitele care vin din cuvânt/ nu le lua de la mine” (7).
Netrăitele au intensitate, forță fascinatorie, altitudine emoțională şi mentală, construindu-se parcă de la sine, ca joc al dezvăluirii şi al ascunderii, al pătimirii şi al redempțiunii. Într-o lume a deconstrucției şi a fragmentarului, Constanța Buzea îşi face un crez din întoarcerea la sursă, la unitate, pacificând ciclurile existenței într-un vitraliu eterat şi luminos ce emană distincție, dar şi o profundă religiozitate. Este mesajul tonic al unui spirit apt să aşeze toate lucrurile vieții, bune şi rele, sub aripa protectoare a poeziei. De aici emoția intensă degajată de unele poeme în proză, ce se integrează firesc în filosofia înaltă a ansamblului: dezvăluirile dramatice ale unei copilării chinuite de sărăcie, de traumele refugiului şi ale războiului, de personalitatea aspră a tatălui sunt ritmate poetic, sugerând misterul nedesluşit, în care e greu de disociat net binele de rău, fiecare contribuind la edificarea celuilalt. Memorabilă este poezia 15, cea a înfruntării dintre fiică şi tată, soldată cu uciderea aproape demonstrativă a unei pisici. Câtă finețe psihologică în frazele aparent obiectualizate: „Din acel/ ceas nenorocit nu m-am mai simțit copil. Îmi/ inventează suplicii. Mă trimite după căderea/ serii să-i cumpăr țigări. Mă loveşte, dar/ loveşte ca un înfrânt”.
Rostirea poetică îşi revelează rădăcinile adânc înfipte într-un humus al incantației imemoriale – de sorginte fie folclorică, fie arhaic-cărturărească: „Cer de calcar pentru/ blestemat! Apă de uscăciune, lui/ Lumi/ rostogolindu-se, roua să se ascundă de el/ în subțiori, în lăcrimare, în golul ghearelor!” (16). De o certă noutate în creația poetei este coabitarea între această rostire litanică şi un grad zero al scriiturii, care alternează: „Departe de mine a mă fi crezut vreodată/ un bun exemplu. ¥in enorm la stările mele/ sterile, la ceasurile când nu pot lucra” (20), spre a integra cu finețe multiplele – adesea disjunctele – niveluri ale realului: „Stau/ nemişcată în vreme ce un fascicol de raze/ strecurat prin canat se deplasează imperceptibil/ pe covor de-a lungul bridelor. şi trec secole/ până ce lumina alunecă de la cele roşii la/ cele negre. Iar eu am răbdarea şi norocul să/ urmăresc această minune-n odaie.// Sau îmi las sufletul ca o algă în valuri,/ în voia mişcării aerului parfumat dintre două ferestre deschise. Sunetele amplificându-se/ noaptea în linişte, ca şi când ar rămâne un/ gol misterios după o ridicare a lucrurilor la cer” (ibidem). Chipuri din trecut se reanimă: cel al bunicii, al părinților, al prietenilor de joacă, al preotului şi, mai pregnant, cel al poetului-copil, unul periculos, pe care „şiretenia îl apără de singurătate” (33), unde prin şiretenie ar trebui să înțelegem fidelitatea față de propriul sine. Memoria, prețios dar, este generatoare de poezie, dar şi stimulatoare a răbdării, a înțelepciunii, rodind în rugăciune: „şi îndelung netrăitele tale, cu gloria lor nicăieri,/ cu liniştea lor către nimeni. şi nimănui,/ Aliluia. Amin” (44); „Dar cîtă iluzie pui în efortul de a ascunde./ Viața ta a fost în aşa fel condusă,/ că n-ai avut de ales. Şi pînă la urmă/ nici n-ai mai vrut să ai de ales” (48). Iar miniaturi grațioase vin să purifice noxele realului: „ca pentru a înveli în literă îngerească realitatea/ cu practicile ei haotice” (64).
Instantaneele în proză, de o magie intrinsecă, sunt numeroase: cearta dintre părinți, stinsă prin împăcări pecetluite de măiestria muzicii paterne (69), vacanțele la bunicii de la Mărtineşti, cu scrierea ceremonioasă a unei ilustrate vestitoare (71, 80), primirea unui nume de la copiii din cartier (66), geniul patern al înjurăturii (65), momentul inaugurării jurnalului (68), întâmplările fabuloase din strada Colnicului, fostă Barzelai (81), pomenile oferite săracilor (87-89), pregătirile de Post (92), miracolul repetat al Crăciunului (90, 91, 93, 96, 97).
Cuvintele se succed într-un ritm alert, stenic: „Simt cum îmi scoate la nesfârşit şoşonii,/ hainele groase şi nesuferiții ciorapi de lînă/ țurcană, de beteală./ Nuci poleite, stele decupate cu foarfeca” (96), al cărui dinamism ridică lucid cotidianul auster până la starea de puritate. Suferința şi bucuria, alăturate, devin expresii ale coeziunii şi ale solidarității, de unde sublimul plânsului: „Căința-i botez/ şi e punte la cer/ cînd plîng în adîncul prăpastiei/ Cald bobul de lacrimă, unul singur de este,/ el umple tot hăul şi mă ridică pe sărătură,/ şi merg ca Petru pe mare, şi nu mă cufund,/ şi nu mă mai pierd (84).
O cumințenie de extracție superioară veghează cu severitate acest cosmos poetic devenit şi cale, şi învățătură: „Fac parte dintr-o generație care a îmbătrânit,/ dar nu s-a maturizat niciodată. Că am supraviețuit/ este, la urma urmei, un miracol, chiar dacă distruşi/ sufleteşte pînă la alienare şi handicap. Copii obosiți,/ captivi între iluzie şi dezolare, incapabili să uite/ dezastrele semnate apăsat de alții. Noi nu am trăit/ la capacitatea darurilor noastre. Puțini dintre noi/ se recunosc cu orgoliu învingători” (98). Emoționantă la culme este afirmarea continuității feminine, dintr-o serie practic infinită, a cărei enumerare albă, de o impersonală fadoare, conține, comprimată simbolic, istoria umanității: „Mă regăsesc în poveste împreună cu mama mea, una, cu soacrele mele, două, şi cu bunicile mele, tot două, şi cu străbunicile, patru la număr, şi cu toate strămoaşele ce mi-au amestecat zilele vieții în fel şi chip, printre mătuşi şi verişoare care au un cuvînt de spus în poveste.// Femei cu care semăn la chip, şi nu numai la chip. Femei de la care moştenesc şi păstrez, sau de la care am învățat tot ce ştiu. (...) Despre Viață şi despre viețile simple care/ se petrec între iluzorii limite/ numite început şi sfîrşit. Mă simt suma lor,/ în armonie cu lumea, în linişte” (90).
Miracolul poeziei Constanței Buzea constă în melanjul dintre cumințenia arhetipală şi curaj, dintre retractilitatea manifestată în exterior şi agitația din adâncurile sinelui, dintre captivitate şi conştiința predestinării, dintre simplicitate şi extrema ramificație speculativă, dintre dilemele intelectuale şi siguranța credinței pure. Este formula distinctă, poate unică, prin care poeta se delimitează net în peisajul liricii actuale, dominat de tendințe centrifugale, de imboldul pierderii în lume, în obiecte, în fapte. Ea ține cu blândă fermitate hățurile conştiinței, ale veghei ziditoare, făcând din discreție şi modestie o profesiune de credință ce nu micşorează perspectiva, ci, dimpotrivă, o amplifică, situând viețuirea în spațiul de început al bunei rânduieli cosmice, revelatoare a marilor adevăruri, veşnic statornice. Constanța Buzea forțează, printr-o rară curăție a trăirii poetice, deznădejdea, neantul ontologic, să îşi îndeplinească transmutația în câmp fertil. Substanța rezultată, cenuşă translucidă a cunoaşterii, devine sol fertil, destinat a nu mai rodi decât în spirit.
Simona-Grazia Dima
Tensiunea internă, aproape de implozie, este trăsătura definitorie a universului liric al Constanței Buzea, unul omogen, în diversitatea lui stilistică şi tematică. O tensiune răbufnind titanic sub smalțul imagistic, dând impresia viețuirii nedezmințite în preajma unui reactor nuclear ferecat cu grație şi cu infinite precauții, izvorâte dintr-o decență funciară: „materia sacrificiului şi focul/ naşterea înăuntrul tenebrei/ privirile lîngă ascuns pîndind” (Pelerinaj, 48). Poemul de astăzi exprimă în cheie austeră acelaşi lucru pe care-l evidenția odinioară imagismul profuz: forța spirituală croindu-şi drum prin vers, capacitatea viziunii închise în verb de a se decanta lent, de la sine, printr-o depersonalizare fecundă, prin lepădarea de sinele inferior, de ego, în favoarea principiului luminos aflat în clarificare alchimică, fără intervenția vreunor factori exteriori: „un semn că Dumnezeu/ te părăseşte din iubire/ un semn în care trebuie să suferi/ un înțeles cu sîmburele tare/ eşti singura lui ploaie/ plîngi/ rugîndu-te vei învăța să chemi/ vei învăța să ierți să intri/ vei învăța să fii primit cu daruri” (Roua plural, 3).
Pentru poetă, rostirea este neobosită investigație dramatică, întreprinsă ascensional, în unghiuri insesizabile, în trepte infinitezimale, în raporturi diafane, ce conturează un ermetism foarte personal. Demersul psihanalitic este depăşit, în favoarea unei quête spirituelle, ținta fiind cu totul alta şi mult mai înaltă decât simplul psihologism: „de-ți va fi dat să vezi un munte-rege/ venind la tine în statornicie/ fii înțeleptul fără de trufie/ lasă-l de vrea să stea de vrea să plece/ strălucitoarea lui străinătate/ în mintea ta de om trăit la şes/ poți s-o gîndeşti ca pe un rău ales/ dar n-o apropia de bunătate/ din toate cîte nasc din el imagini/ priveşte frigul liniilor lui/ citeşte-n el ca-n ferecate pagini/ despre sublimul marilor statui/ care umblînd preschimbă în paragini/ sufletul tău sub cerul nimănui” (de-ți va fi dat să vezi un munte rege).
Protagonistul poemelor este, în pofida raportării la diferite persoane, sufletul, entitate minată de singurătate şi aflată în perpetuă călătorie, dar şi în oculta nemişcare a maturării sale radioactive: „sufletul meu tremură/ în direcția aştrilor/ ca şi când s-ar grăbi într-acolo/ dar ar vrea amânând să şi rămână/ al meu pururea în acest loc” (Pelerinaj, 107). Eul liric viețuieşte când claustrat în spații nedefinite, în intermundii părăsite de arsura valului infernal, dar încă nevizitate de răcoarea învierii, în „ceață, pămînt, mlaştină” (Pelerinaj, 110), când într-un cosmos de simboluri, într-o natură transfigurată, a cărei percepție nu e livrescă, ci reflectă presimțirea unui fatum. Aici norii, aştrii nu sunt elemente materiale, stihinice. Trecerea lor învălmăşită indică o supunere, o împletitură semantică, o simbolistică interioară: „la unicul lumii intrînd/ noptatici sori-nuferi sori-nouri/ cortegii de stranii ecouri/ sori nordici narcişi navigînd” (cu ochii la cerul de ieri). Nici măcar perdeaua nu fâlfâie întâmplător în poemele Constanței Buzea, ea revelează, parcă, un semn esențial multaşteptat, în odaia, care, din microcosmos, devine marele arcan al Lumii: „perdeaua se umflă dinspre amurg/ fereastra se plimbă încet/ de pe un perete pe altul/ sub tîmplă s-a zbătut o venă transparentă, o hieroglifă” (Pelerinaj, 60). Suferința se derulează ca rit sacramental, cu accesoriile totdeauna la îndemână, camuflate în cele mai simple obiecte: pâinea, veşmântul de in, cana. Locul predilect al genezei poetice este, de regulă, unul cvasicarceral, în care procesul fatidic îşi urmează, ineluctabil, cursul: „îmi vine să plîng/ şi nu pot să plîng/ să plîng şi să nu fac nimic/ în căsuța cît litera/ plină de sufletul înecatului” (Pelerinaj, 55). În concentratul vital pur, focul trebuie să-şi desăvârşască lucrarea. De acolo nu răzbat mărturisiri, ci doar mărturia unei febre, spirala unui vortex magmatic, ce nu consimte să devină literă.
În mod paradoxal, poezia Constanței Buzea, saturată de meditația asupra cuvântului (aproape fiecare poem este şi o artă poetică), se sustrage exprimării, spunerea echivalând o ultragiere în plus, o prihănire a unui curs heraclitic ce nu se cuvine a fi deranjat. Există în jurul nucleului referențial straturi concentrice, cu un rol de protecție a interiorității sacre. Pletora imagistică, luxurianță înşelătoare, învăluie neantul, suferința stagnantă, în spatele ochilor închişi combustia naşte o cenuşă pacifică, un nimb al îndurării divine. În poemele deplinei maturități, este valabil şi fenomenul invers: cuvântul contractat substituie o pluralitate de lumi. În câmpul poematic timpurile se intervertesc, devenind valențe ale unui flux temporal unic: „dacă m-auzi/ ascultă-mă-n trecut” (argint de lacăt). Acum devine atunci, după cum astfel şi altfel decupează acel tipar strîmt unde ființa se purifică de ambiguitate: „acea teribilă relație/ între astfel şi altfel/ rostirea/ în care ți-este sete/ să afli dar nu până la capăt (...) în dedublare păcătoasă afli/ averile singurătății/ golul în care/ substanțele se amestecă” (Pelerinaj, 36).
O discuție aparte merită ciclul final, Netrăitele, absent din prima ediție a volumului, grupaj consistent de poeme, unitar şi plin de o densă atmosferă. El atestă puterea de reînnoire, fără ostentație, a poetei, de reinventare a modalităților sale expresive, fără a face rabat de la o statornică artă poetică. Prin poemul din incipit (1), veritabilă introducere, dar şi „descântec de nefacere”, se aşază întreg ciclul poematic sub cupola unei clădiri în duh, durată în mireasma păcii lăuntrice. Din ea, ființa, vai, trebuie să iasă în forfota lumii, fără să-şi piardă însă aspirația dintâi spre spontaneitate, puritate, inocență. Invocarea divinității e o constantă, calea poetică se mărturiseşte a fi fost cu putință doar prin rezistența conferită de credință: „cum te uiți Doamne la mine cea nefăcută/ plină de răni şi de păcatul făcutului” (6). Aventura poetică nu e câtuşi de puțin centrifugă, e o „stare pe loc sub care locul/ se risipeşte”, în vreme ce poetul e un „copil fără naştere”: „iertându-mă Tu vei întări/ sub mine locul mie cea fără de folos înainte/ de fapta pornirii”. Splendid acest mod arhaic de a concepe făptuirea poetică! – poetul e acel ins dez-lumit, care se simte tot mai desprins de posesivitate, singurul său „loc”, adică împământenirea, situarea sa în real, prin revendicarea unei poziții, este poezia, locuire-fără-de-loc, viețuire întru iluminare, ce invocă binecuvântarea supremă. Restul poemelor purced din această poziționare privilegiată: „cine se roagă într-adevăr/ dăruite sunt rugile lui cu putere/ (...) m-am rugat şi mi s-a trimis/ şi mi s-au dat în vedenie/ nesecate cuvinte de vis/ transcrierea lor mă ridică/ din amărăciune/ vindecătoare sunt ele/ Dumnezeule din rugăciune/ gura cuvintelor mele/ cele trăite închinate îți sînt/ în linişte cum se cuvine/ ci netrăitele care vin din cuvânt/ nu le lua de la mine” (7).
Netrăitele au intensitate, forță fascinatorie, altitudine emoțională şi mentală, construindu-se parcă de la sine, ca joc al dezvăluirii şi al ascunderii, al pătimirii şi al redempțiunii. Într-o lume a deconstrucției şi a fragmentarului, Constanța Buzea îşi face un crez din întoarcerea la sursă, la unitate, pacificând ciclurile existenței într-un vitraliu eterat şi luminos ce emană distincție, dar şi o profundă religiozitate. Este mesajul tonic al unui spirit apt să aşeze toate lucrurile vieții, bune şi rele, sub aripa protectoare a poeziei. De aici emoția intensă degajată de unele poeme în proză, ce se integrează firesc în filosofia înaltă a ansamblului: dezvăluirile dramatice ale unei copilării chinuite de sărăcie, de traumele refugiului şi ale războiului, de personalitatea aspră a tatălui sunt ritmate poetic, sugerând misterul nedesluşit, în care e greu de disociat net binele de rău, fiecare contribuind la edificarea celuilalt. Memorabilă este poezia 15, cea a înfruntării dintre fiică şi tată, soldată cu uciderea aproape demonstrativă a unei pisici. Câtă finețe psihologică în frazele aparent obiectualizate: „Din acel/ ceas nenorocit nu m-am mai simțit copil. Îmi/ inventează suplicii. Mă trimite după căderea/ serii să-i cumpăr țigări. Mă loveşte, dar/ loveşte ca un înfrânt”.
Rostirea poetică îşi revelează rădăcinile adânc înfipte într-un humus al incantației imemoriale – de sorginte fie folclorică, fie arhaic-cărturărească: „Cer de calcar pentru/ blestemat! Apă de uscăciune, lui/ Lumi/ rostogolindu-se, roua să se ascundă de el/ în subțiori, în lăcrimare, în golul ghearelor!” (16). De o certă noutate în creația poetei este coabitarea între această rostire litanică şi un grad zero al scriiturii, care alternează: „Departe de mine a mă fi crezut vreodată/ un bun exemplu. ¥in enorm la stările mele/ sterile, la ceasurile când nu pot lucra” (20), spre a integra cu finețe multiplele – adesea disjunctele – niveluri ale realului: „Stau/ nemişcată în vreme ce un fascicol de raze/ strecurat prin canat se deplasează imperceptibil/ pe covor de-a lungul bridelor. şi trec secole/ până ce lumina alunecă de la cele roşii la/ cele negre. Iar eu am răbdarea şi norocul să/ urmăresc această minune-n odaie.// Sau îmi las sufletul ca o algă în valuri,/ în voia mişcării aerului parfumat dintre două ferestre deschise. Sunetele amplificându-se/ noaptea în linişte, ca şi când ar rămâne un/ gol misterios după o ridicare a lucrurilor la cer” (ibidem). Chipuri din trecut se reanimă: cel al bunicii, al părinților, al prietenilor de joacă, al preotului şi, mai pregnant, cel al poetului-copil, unul periculos, pe care „şiretenia îl apără de singurătate” (33), unde prin şiretenie ar trebui să înțelegem fidelitatea față de propriul sine. Memoria, prețios dar, este generatoare de poezie, dar şi stimulatoare a răbdării, a înțelepciunii, rodind în rugăciune: „şi îndelung netrăitele tale, cu gloria lor nicăieri,/ cu liniştea lor către nimeni. şi nimănui,/ Aliluia. Amin” (44); „Dar cîtă iluzie pui în efortul de a ascunde./ Viața ta a fost în aşa fel condusă,/ că n-ai avut de ales. Şi pînă la urmă/ nici n-ai mai vrut să ai de ales” (48). Iar miniaturi grațioase vin să purifice noxele realului: „ca pentru a înveli în literă îngerească realitatea/ cu practicile ei haotice” (64).
Instantaneele în proză, de o magie intrinsecă, sunt numeroase: cearta dintre părinți, stinsă prin împăcări pecetluite de măiestria muzicii paterne (69), vacanțele la bunicii de la Mărtineşti, cu scrierea ceremonioasă a unei ilustrate vestitoare (71, 80), primirea unui nume de la copiii din cartier (66), geniul patern al înjurăturii (65), momentul inaugurării jurnalului (68), întâmplările fabuloase din strada Colnicului, fostă Barzelai (81), pomenile oferite săracilor (87-89), pregătirile de Post (92), miracolul repetat al Crăciunului (90, 91, 93, 96, 97).
Cuvintele se succed într-un ritm alert, stenic: „Simt cum îmi scoate la nesfârşit şoşonii,/ hainele groase şi nesuferiții ciorapi de lînă/ țurcană, de beteală./ Nuci poleite, stele decupate cu foarfeca” (96), al cărui dinamism ridică lucid cotidianul auster până la starea de puritate. Suferința şi bucuria, alăturate, devin expresii ale coeziunii şi ale solidarității, de unde sublimul plânsului: „Căința-i botez/ şi e punte la cer/ cînd plîng în adîncul prăpastiei/ Cald bobul de lacrimă, unul singur de este,/ el umple tot hăul şi mă ridică pe sărătură,/ şi merg ca Petru pe mare, şi nu mă cufund,/ şi nu mă mai pierd (84).
O cumințenie de extracție superioară veghează cu severitate acest cosmos poetic devenit şi cale, şi învățătură: „Fac parte dintr-o generație care a îmbătrânit,/ dar nu s-a maturizat niciodată. Că am supraviețuit/ este, la urma urmei, un miracol, chiar dacă distruşi/ sufleteşte pînă la alienare şi handicap. Copii obosiți,/ captivi între iluzie şi dezolare, incapabili să uite/ dezastrele semnate apăsat de alții. Noi nu am trăit/ la capacitatea darurilor noastre. Puțini dintre noi/ se recunosc cu orgoliu învingători” (98). Emoționantă la culme este afirmarea continuității feminine, dintr-o serie practic infinită, a cărei enumerare albă, de o impersonală fadoare, conține, comprimată simbolic, istoria umanității: „Mă regăsesc în poveste împreună cu mama mea, una, cu soacrele mele, două, şi cu bunicile mele, tot două, şi cu străbunicile, patru la număr, şi cu toate strămoaşele ce mi-au amestecat zilele vieții în fel şi chip, printre mătuşi şi verişoare care au un cuvînt de spus în poveste.// Femei cu care semăn la chip, şi nu numai la chip. Femei de la care moştenesc şi păstrez, sau de la care am învățat tot ce ştiu. (...) Despre Viață şi despre viețile simple care/ se petrec între iluzorii limite/ numite început şi sfîrşit. Mă simt suma lor,/ în armonie cu lumea, în linişte” (90).
Miracolul poeziei Constanței Buzea constă în melanjul dintre cumințenia arhetipală şi curaj, dintre retractilitatea manifestată în exterior şi agitația din adâncurile sinelui, dintre captivitate şi conştiința predestinării, dintre simplicitate şi extrema ramificație speculativă, dintre dilemele intelectuale şi siguranța credinței pure. Este formula distinctă, poate unică, prin care poeta se delimitează net în peisajul liricii actuale, dominat de tendințe centrifugale, de imboldul pierderii în lume, în obiecte, în fapte. Ea ține cu blândă fermitate hățurile conştiinței, ale veghei ziditoare, făcând din discreție şi modestie o profesiune de credință ce nu micşorează perspectiva, ci, dimpotrivă, o amplifică, situând viețuirea în spațiul de început al bunei rânduieli cosmice, revelatoare a marilor adevăruri, veşnic statornice. Constanța Buzea forțează, printr-o rară curăție a trăirii poetice, deznădejdea, neantul ontologic, să îşi îndeplinească transmutația în câmp fertil. Substanța rezultată, cenuşă translucidă a cunoaşterii, devine sol fertil, destinat a nu mai rodi decât în spirit.
Simona-Grazia Dima