DISPARIȚIA LUI "AFARĂ"

Pe de altă parte, deşi veți găsi doar câteva persoane care să declare răspicat că sunt cu totul şi cu totul implicate în lumea virtuală, sunt, totuşi, şi unii care se apropie de acest deziderat. Am cunoscut doi tineri care îşi petrec mai bine de paisprezece ore pe zi cufundați în ceea ce s-ar putea numi M.U.D. – „Multi User Dungeon” – (un soi de „Penitenciar pentru utilizatori multipli”) adică, o lume imaginară creată de un anumit număr de jucători cu identități diferite şi aflate în permanentă schimbare, dintre care numeroase sunt parțial umane şi parțial animaliere. Aceşti doi mari pasionați de spațiul virtual se uitau în pământ în timp ce le vorbeam, iar când i-am întrebat dacă se simt bine în societatea umană, amândoi au clătinat negativ din cap. Iar atunci când am vrut cu tot dinadinsul să aflu exact ce anume îi face să se simtă astfel, unul dintre ei a murmurat: „E limitată.”

Acest lucru m-a surprins, deoarece eu aş fi zis că tocmai opusul afirmației lor e adevărat. Să petreci paisprezece ore lipit de un ecran, punându-ți prea puțin în mişcare corpul, asta mi se părea mie limitat. Nu-s un mare sportiv, însă îmi face mare plăcere activitatea efectivă a unui trup care, aşa consider, îşi oferă, astfel, propriul tezaur de informație şi descoperă lucruri care nu sunt imediat cuantificabile. Dar pe urmă am mai descoperit şi că cei doi urmau cursuri ale unui program de doctorat în studii culturale. Erau postumanişti.

Şi, după câte se vede, cei doi beneficiau şi de toate elementele necesare, care le vor oferi mai târziu o carieră universitară de succes. Căci erau dependenți de o maşinărie care – asemenea universității – le satisfăcea toate nevoile fizice; aveau o ideologie care era, virtual, sfidătoare, însă era astfel doar din punct de vedere virtual; îşi puteau pune identitatea sub semnul întrebării sau chiar şi-o puteau schimba, prin apăsarea unui singur buton; şi intrau în relație cu alte asemenea entități care le împărtăşeau ideile şi ideologia. Puteau forța sau chiar depăşi limitele, orice limite, inclusiv pe cele biologice; erau în stare să ia în posesie tot ceea ce fusese marginalizat şi exclus de curentul dominant de opinie; depăşeau frontiere culturale şi sociale; erau interdisciplinari, nomazi şi liberi din punct de vedere spiritual, şi toate astea erau cuprinse în dimensiunile de doar câțiva centimetri ale ineditelor acvarii virtuale în care îşi duceau viața. Şi abia de le mai rămânea timp să mănânce şi să doarmă.

Majoritatea celor pasionați de computere cu care am vorbit în Seattle mi-au spus că petrec, în medie, cam zece-paisprezece ore pe zi în lumea virtuală. Ziua de lucru de opt ore nu mai există pentru cei mai mulți dintre americanii dependenți de computer. Prietena mea Linda Stone proiectează medii virtuale, pe care apoi le studiază căutând indicii ale comportamentului uman ce a început să se dezvolte în cyberspace. Propriile sale principii etice o opresc de a se manifesta în această lume virtuală sub masca unei persoane diferite fundamental de ea însăşi, care este reprezentată de un avatar. Principiile Lindei sunt lucru rar în cyberspace – majoritatea utilizatorilor fiind spirite postmoderne care se află acolo exact pentru a scăpa dintre granițele care îi definesc în mod obişnuit. Sau, după cum s-a exprimat scriitorul ceh Robert Gal, „Codul meu moral mă împiedică să fiu eu însumi.”

Linda şi-a creat avatarul cu gândul ca acesta s-o reprezinte cât mai exact: un soi de portret ca de desene animate al unei femei tinere, cu ochelari, purtând un taior de serviciu. N-am vrut să scot în evidență faptul că acest avatar era mai suplu şi cumva mai vioi, şi nici că avea să rămână neschimbat de-a lungul întregii perioade în care ea va încerca să stabilească relații virtuale, în vreme ce ea însăşi avea să arate mult mai puțin vioaie după vreo paisprezece ore petrecute în fața monitorului. Singura problemă nerezolvată încă în acest moment în ceea ce priveşte existența virtuală este aceea că o ființă fizică continuă să fie prezentă în mod singular, atât înainte, cât şi după încheierea experimentului. Dar nu cred că asta are să mai fie o problemă pentru prea mult timp. 

Oricine îşi poate crea propriul avatar, sau poate, la fel de bine, să aleagă unul dintr-o mulțime ce conține tipuri diferite, în funcție de mediul în care se hotărăşte să meargă. Cel pe care l-am vizitat noi era un bar numit Cheers, iar oferta de avataruri cuprindea un Popeye marinarul, o vulpe, un contabil cu trabucul în gură, un dandy, o cântăreață de romanțe şi alte câteva pe care nu mi le mai amintesc. Aceste creaturi comunicau prin intermediul unor mesaje asemănătoare celor în formă de balon, cunoscute din filmele de desene animate, care le apăreau deasupra capetelor, şi care se umpleau cu cuvinte pe măsură ce le scriai. Era, de asemenea, posibil, să ai o conversație particulară doar cu o singură altă persoană: în acest caz, cuvintele apăreau înscrise într-un balon al cărui contur era marcat cu o linie discontinuă, în locul uneia continue. 

Comportamentul în spațiul virtual mi-a fost demonstrat în două moduri: cântăreața le spuse, fără legătură, celor cinci sau şase persoane din încăpere: „Prietenul meu e homosexual. Ce mă sfătuiți să fac?” La care, vulpea răspunse: „Chiar eu sunt un bărbat homosexual. Ce vrei să ştii?”  În acelaşi timp, Popeye i se adresă Lindei: „Ce faci vineri seara?” Linda făcu clic pe profilul lui Popeye şi descoperi că acesta era un soldat aflat în Bosnia. Îi răspunse doar lui: „Cum e în Bosnia?” Surpriză. „De unde ştii?” În vreme ce Linda şi soldatul începeau o conversație particulară, grupul dezbătea problema femeii cu prietenul homosexual. Plutind parcă la mare distanță, la capătul cel mai îndepărtat al barului se vedeau două arcade ce semănau cu acelea de la McDonald’s. „Ce-i acolo?” am întrebat eu. „Aceea”, îmi răspunse Linda, „e poarta către o altă lume.”

Toate aceste întâlniri, cu întreaga lor complexitate, se petreceau în timp real. Granița ce despărțea lumea virtuală de cea reală era extrem de vagă: după un timp, am început să adopt eu însumi obiceiul Lindei de a renunța la cuvântul virtual şi să descriu ce se petrecea dincolo de ecran în exact aceiaşi termeni cum aş fi făcut-o pentru a descrie relațiile noastre de dincoace de el. Şi, în fond, deosebirea era mică. Abia de ne mai dădeam seama de existența vreunei granițe între interior şi exterior: eram implicați, în cea mai mare măsură, în schimburile stabilite între acestea. Singura diferență era că, dacă ne plictiseam de ceva, puteam oricând evada de acolo şi ne puteam îndrepta către o altă lume, un alt univers, de preferat unul mai puțin legat de problemele posibil reale ale acestuia de aici – posibil – lumea reală. 

Am cunoscut un mare număr de mari luminați într-ale lumii virtuale, inclusiv doi creatori de jocuri care lucraseră pentru armata americană şi care acum îşi îndreptau atenția către domeniul comercial. M-au făcut să-mi pun nişte căşti şi am coborât printr-un tunel unde diferite creaturi trăgeau în mine şi eu mă apăram trăgând în ele. Sau, cel puțin, aşa am crezut eu, până când mi-au spus că, de fapt, eu trăgeam în mine însumi – făcând parte „din vechea paradigmă”, nu eram în stare să-mi dau seama cine eram în lumea virtuală. Mă identificam cu duşmanul. În orice caz, câtă vreme oricum nu aveam să mor, mi-a fost, totuşi, greu să înțeleg de ce duşmanul era duşman, deşi, fără îndoială că aş fi ştiut asta instinctiv dacă aş fi fost un adevărat internaut.

Am cunoscut un cercetător medical care proiectează medii şi situații pentru practica doctorilor. El m-a plasat în sala de operație cu un asistent virtual şi o diagramă interactivă a organului operabil. Am ucis un pacient virtual pefect sănătos urmând instrucțiunile hărții unei operații pe inimă. Acest mediu virtual era, fără îndoială, util, la fel cum sunt utile şi simulatoarele de zbor, numai că acesta e un mediu ştiințific, nu unul cultural. Cere, din păcate, o educație pe viu.

L-am cunoscut şi pe profesorul Brickman, unul dintre inventatorii Realității Virtuale (VR), care lucra tocmai la generația următoare de sisteme generatoare de astfel de realități. Prof. Brickman găsea atât internetul, cât şi Realitatea Virtuală în forma sa actuală ca fiind de domeniul trecutului. Pasul următor era cel al virtualității totale, o tehnologie capabilă să creeze o imersiune senzorială completă, şi, cel mai probabil, portabilă. Am avut impresia că amestecul total al sistemelor cibernetice şi umane nu e departe deloc, şi că definiția „ființelor umane” avea să devină cu mult mai dificilă în viitorul apropiat. Dr. Brickman e opus „imersiunii” totale, ?i dedică o bună parte a sistemelor unor contradicții „umane”, care sunt de fapt probleme logice rezolvabile prin A.I. (Artificial Intelligence), dar suficient de complexe pentru o trimitere la versul lui Whitman: „I am human/ I contradict myself.” („Sunt om/ mă contrazic.”)

Unii pot privi această lume virtuală ce se apropie ca pe o oportunitate de a face cercetări mai profunde şi de a beneficia de şanse de învățare cu ajutorul programelor inteligente. Deja mulți dintre noi devin pe zi ce trece adepții tot mai înflăcărați ai folosirii internetului şi ai învățării limbajelor interactivității cu scopul de a deveni noi înşine mai eficienți.

Dar mai eficienți în ce scop? Există deja maşini care ne pot scoate din loc într-o clipă, televizoare pentru a ne calma mințile agitate, reclame care să ne integreze într-o largă comunitate, nevoi ale consumului ce implică serioase foraje în chiar inima capitalismului, relații personale care reclamă terapia şi drogurile, şi probleme de competență ce au legătură cu salariile necesare pentru a menține în stare de funcționare complicațiile oferite de trai. Oferă, oare, lumea virtuală un sistem de sprijin pentru marile dificultăți de a determina un animal social să trăiască în timp ce mediul deconstruieşte societatea şi face imposibilă mişcarea fizică?

Oare cum contribuie lumea virtuală la eforturile noastre de a înțelege un secol de-a lungul căruia ființele umane au făcut, practic, tot ce-au putut pentru a extermina oamenii? În primul rând, avem mai multă informație. Avem înregistrări pe bandă magnetică sau filme cu mărturiile supraviețuitorilor Holocaustului, de exemplu. Avem tone de informație ce necesită doar autoritatea unei analize înțelegătoare pentru a produce o încărcătură morală. Dar vă provoc să găsiți chiar şi un minibyt dintr-o astfel de autoritate înțelegătoare pentru fiecare milion de megabyți de informație. „Autorul” având autoritatea de a produce o asemenea încărcătură morală a fost distrus de diferite ideologii. E uimitor să vezi cum, la cincizeci de ani de la Holocaust şi la un deceniu de la căderea comunismului, ideologiile tehnologice, şi nu acțiunile etice sunt încă tendințele dominante în lumile noastre pe tărâmurile de nicăieri.

Cei mai mulți dintre noi văd încă noua tehnologie ca pe ceva ce poate fi utilizat ca suport al textualității, un soi de „ajutor vizual”, după cum sună vechea sintagmă. Dar atunci când purtăm mereu cu noi computere în stare să ne țină în legătură cu câteva medii sau lumi diferite în acelaşi timp, ar trebui, poate, să acceptăm faptul că reprezentăm un singur „canal” într-un meniu ce oferă mii. Iluzia unei „alegeri” într-o puzderie de oferte este „utopia” par excellence. Nu există.

Visarea cu ochii deschişi a fost deja înlocuită în mare măsură de programare. Televiziunea a transformat efectiv visătorii cu ochii deschişi în umbre pe ecran – iar când spun că scopul programării era de a însoți textul mă refer numai la o speranță deja spulberată. Nu am avut nici şansa să devenim „ajutoare textuale” înainte de a fi transformați în parade vizuale cu o iluzie de interactivitate. Ceea ce spune această lume vizuală şi aparent interactivă devine infinit mai complex în mare viteză, pornind de la faptul că „textul” cibernetic  nu oferă nici un indiciu interpretării sau criticii. Sunt două cifre, zero şi unu, pur şi simplu. 

Cu cât trăim mai mult în lumea imaginii, cu atât suntem tot mai conectați la un prezent etern. În viitor, vor exista suficiente texte, desigur, dar texte pe care să le priveşti. Un „text” va fi mereu prezent, însă va fi doar unul dintre numeroasele procedee grafice ale unui univers referențial în declin. Acest univers referențial va fi plin până la refuz de imagini care vor lua locul povestirilor psihologice, sociale, morale şi religioase, în vreme ce va contribui la consolidarea manipulării politice. Sau a manipulării pur şi simplu. Textul fundamental al virtualității în devenire va fi Ghidul utilizatorului, care, împreună cu o addenda tip Instrucțiuni de utilizare va înlocui Constituția, Biblia, şi toate celelalte cărți ale noastre. Va fi scris într-un limbaj care să nu dea naştere interpretărilor multiple, ci unei logici clare a utilizatorilor dependenți. Nimeni nu va şti că strămoşul acestui limbaj n-a fost nimic altceva decât un cifru tradus într-o engleză empirică, apărută odată cu aparatele de radio ieftine fabricate în Hong Kong, o limbă care a învins-o pe aceea primordială a erei mecanice, cunoscută sub numele de Instrucțiuni de asamblare.

Politica, în era imaginii, e aproape complet virtuală. Spun „aproape” deoarece, din când în când, corpul politic reuşeşte să se surprindă pe sine însuşi la sursă, adică la televiziune, în căutarea inspirației, trecând cu totul peste întregul sistem politic de imagini plătit convențional – aşa cum s-a întâmplat atunci când locuitorii din Minnesota l-au ales guvernator pe Jesse „the Body” Ventura. Jesse era mult mai tele-organic decât celelalte produse de televiziune ce se reduceau doar la reclame. Jesse Ventura a fost ultravirtual, un „reality show” avant la lettre.

În cadrul virtualității politicii naționale se găseşte şi virtualitatea secundă a politicii academice care, fiind a priori textuală, se întoarce la noțiuni (textuale) de gen Stânga şi Dreapta, care sunt cam tot pe-atât de demodate ca şi maşinile de scris.

Fabricile de imagini nu țin seama nici de memorie şi nici de revizionismul misionar. În împărăția imaginii totul e egal. Politica a devenit arta de a manipula imagini care sunt impermeabile la critica textuală. Politica lipsită de memorie tinde să se transforme în regim autoritar, sau, aşa cum se întâmplă acum, în sistem corporatist... Interacțiunile şi rețelele pot să pretindă că ajută ideile să circule într-un fel de apărare împotriva propagandei vizuale, dar însuşi mediul de care se folosesc le face ineficiente. Marshall McLuhan avea dreptate. Mediul este mesajul.

Ceea ce reprezenta odată, nu foarte demult, dacă ne raportăm la timpul narativ, procedeul artistic în spirit  de alarmă, cântecul unui canar într-o mină. Exista speranța, în zilele de glorie de la sfârşitul anilor ‘50 şi de pe la mijlocul anilor ’60, că imaginea ar putea duce un trai autonom, dar înrudit benefic cu gândirea critică. Se punea, de exemplu, problema picturii abstracte, care a fost prezentată drept o modalitate de gândire în acțiune, o gândire, e drept, aflată în dezagregare, dar bazată pe vitalitate. Produsul final, niciodată prea important pentru activitatea artistică, era o imagine ce invita mai degrabă la acțiune decât la contemplare, o acțiune ce presupunea extragerea unui anumit procent de libertate dintr-o serie de contexte tot mai opresive, inclusiv traducerea şi tehnologia. Această perioadă a fost echivalentul unei vacanțe, un simplu vis în contextul accentuatei crize de producție pe bandă rulantă a tuturor fanteziilor. 

Ceea ce Gilles Deleuze numeşte „forțele falsului” nu mai pot fi divizate, aşa cum a făcut Deleuze însuşi, în „organice” şi „cristaline”, sau imagini ce reprezintă o realitate preexistentă – organicul – şi acelea care „îşi constituie propriul obiect”, referindu-se la „situațiile pur optice şi auditive detaşate de extensiunile lor motorizate”. Imaginea organică presupune o punte narativă între real şi imaginar, în vreme ce cea cristalină subminează această narațiune, deoarece ea „înlocuieşte obiectul, îl creează, dar, în egală măsură, îl şi distruge”. Imaginea cristalină, iar aici Deleuze îl citează pe Alain Robbe-Grillet, reprezintă „un cinematograf pentru privitor, iar nu unul al agentului” („de voyant, non plus d’actant”).

Cererea constantă de „creativitate” şi „conținut” izvorând acum din burțile mereu flămânde ale noilor mijloacelor de informare nu-s decât cererile pentru transformarea întregii noastre societăți în scopul scrierii unor programe, sau, dacă preferați, pentru a produce realități în forme permanent reînnoite. 

Siegfried Giedion, în lucrarea sa de-acum clasică, Mecanizarea la conducere, descrie cucerirea treptată a lumii prin intermediul mecanizării şi preconizează sfârşitul brusc al epocii mecanice. Vedem bine că, acum, lumea virtuală a preluat conducerea, dar e greu de ghicit ce se găseşte dincolo de nesfârşirea sa imaginată. Cert este că ceea ce numeam realitate în trecut, inclusiv în era mecanică, este alimentul necesar creației de energie pentru cifrul care produce virtualitate.

Sunt şi tineri cărora le place să folosească tehnologia pentru un scop opus: pentru a spori acuitatea simțurilor, pentru a exacerba dimensiunea fizică, pentru a provoca tocmai ceea ce e mai uman şi netehnologic în ei înşişi. Pentru a-şi imagina cât mai puțin cu putință. Technoraves şi Ecstasy sunt două asemenea forme de dependență de virtualitate, necesare pentru a accede la un soi de lume superfizică. Cred că acest nobil program social o să eşueze din cauza mult-prea-umană a decăderii fizice: tinerii îmbătrânesc. Bătrânii nu-s înlocuiți de alți tineri, ci de virtualități parentale cu reacții vitale tot mai slabe.

Ceea ce mă face să revin la cei doi pasionați utilizatori de computere pe care i-am cunoscut în Seattle. Existența lumii reale îi speria. Şi pe bună dreptate. La intrarea în cel mai mare complex comercial al Americii – mall-ul din Minneapolis – am găsit alți doi învățați într-ale studiilor culturale cufundați cu totul în maşinării producătoare de Realitate Virtuală. Acestor doi internauți le treceau pe chipuri un număr uimitor de expresii, în vreme ce aveau de-a face cu pericole, se luptau cu forțele răului şi, în general, triumfau într-o manieră eroică asupra unor programe indescriptibile. Uitându-se cu atenție la ei de la o depărtare de vreo câteva palme, erau şi trei tineri Chicano, cu o înfățişare extrem de dură, îmbrăcați în culorile bandei lor şi încruntându-se amenințător asemenea unor motani care ar fi dat peste doi curcani captivi. 

Scena aceasta mi-a dat o mare speranță – să-i mulțumim lui Dumnezeu că mai există barbari. Ne e dor de barbari, nu-i aşa ? Kavafis a spus-o, şi pe bună dreptate: „Ce aşteptăm, întruniți în Forum?/ Azi trebuie să sosească barbarii./ [...] Dar fără barbari, acum ce-o să ne facem?/ Aceştia, totuşi,  erau, poate, o soluție.”

 

În române?te de Rodica Grigore

 

Textul este prefața la noua ediție ( Rumminator Books, 2001) 

a volumului The Disappearance of the Outside. A Manifesto for Escape