SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL UN MEMORIALIST BINE PLASAT: PAMFIL ŞEICARU

 

Dacă atît timp cît a scris în România, Pamfil Şeicaru a fost considerat un gazetar redutabil, pentru activitatea publicistică desfăşurată în exil şi întinsă în mai multe direcții, acelaşi calificativ poate fi aplicat memorialisticii sale. Autorul ar fi intenționat chiar să-şi adune amintirile într-un volum pe care să-l intituleze Fuit quondam Illioneum, pentru a reface cu ajutorul lor imaginea României de pînă la 23 august 1944. O Românie regală, cu meritele şi defectele ei. Nu i-au lipsit nici talentul şi nici experiența de viață necesară unei asemenea întreprinderi. Dimpotrivă. A fost un gazetar înzestrat cu o memorie prodigioasă, cu o remarcabilă uşurință a scrisului şi cu numeroase relații nu numai în lumea oamenilor politici, pe care i-a cunoscut ca pe buzunarele sale, dar şi a unor importanți scriitori alături de care a traversat una dintre cele mai zbuciumate perioade din istoria modernă a țării. Pe scurt, omul a văzut, a trăit şi a făcut şi desfăcut multe. S-a numărat printre eroii Marelui Război, aşa încît pentru faptele sale de vitejie a fost distins cu Ordinul Mihai Viteazul şi împroprietărit cu o bucată de pămînt la Ciorogîrla. În amintirea sacrificiilor pe care țara le-a adus ca să se întregească, a înzestrat cu două impresionante sculpturi realizate de Oscar Han monumentele celor căzuți pe cîmpul de luptă de la Mărăşeşti sau în lagărele de prizonieri din Alsacia. Iar lîngă Orşova, în locul în care moartea a trecut pe lîngă el, a ctitorit o mînăstire. Ca parlamentar s-a aflat în primele rînduri şi în politică, şi cu toate că n-a aparținut niciunui partid, a fost ales ca deputat în toate legislaturile perioadei interbelice. Ca gazetar a întemeiat sau a participat la întemeierea cîtorva reviste şi ziare extrem de combative, între care Hiena, Gândirea, Cuvântul şi mai ales Curentul pe care, după ce l-a condus pînă spre sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, l-a reinventat în exil, şi care, la concurență cu Universul lui Stelian Popescu, a trasat în vremuri grele principalele linii de orientare ale întregii opinii publice româneşti. Pentru redacția şi tipografiile Curentului a ridicat un masiv bloc în inima Bucureştilor, dotat cu numeroase birouri şi maşini de tipar, între care şi o rotativă germană de 224 de tone, capabilă să tragă 24.000 de mii de foi pe oră, în trei culori, pentru un ziar de 64 de pagini. Averea considerabilă pe care a reuşit s-o acumuleze şi care i-a îngăduit destule acte caritabile, dar şi răsfățul de a-şi fi cumpărat în fiecare oraş al țării cîte o casă, din acest gen de activitate s-a născut, împreună cu faima rea de care probabil că nu va mai scăpa niciodată. „Şantajul şi etajul“ a fost vorba grea pe care a pus-o în circulație, după unii, Iorga, după alții, Nichifor Crainic, atunci cînd Şeicaru s-a apucat să construiască blocul Curentului, iar autorii noştri de romane, începînd cu Rebreanu (în Gorila) şi terminînd cu Marin Preda (în Delirul), n-au scăpat ocazia de a-l imortaliza ca personaj mai degrabă nefrecventabil, adică negativ. Adversarii din timpul vieții i-au contestat pînă şi Ordinul Mihai Viteazul, despre care au scris că ar fi fost obținut prin fraudă, iar legionarii l-au înscris pe lista lor neagră, decişi să-l suprime în 1940, după apariția unui articol în care autorul acestuia (presupus a fi Şeicaru) reclama deportarea lor în Insula Şerpilor. Ceea ce n-au reuşit legionarii n-au reuşit nici comuniştii, cu toate că l-au condamnat la moarte într-un proces al ziariştilor criminali de război, instrumentat în 1945. De legionarii ajunşi în septembrie 1940 la putere, Şeicaru a scăpat stabilindu-se pentru cîteva luni în Italia, iar de comunişti l-a salvat mareşalul Antonescu, trimițîndu-l în străinătate cu numai două săptămîni înainte de arestarea sa, pentru a face în Vest propagandă proromânească. A rămas acolo pînă la sfîrşitul vieții. Mai întîi în Spania, la Palma de Mallorca şi Madrid, dar şi în Franța, la Paris, iar din 1974, în R.F. Germania, la Karlsfeld şi la Dachau, unde a închis ochii. Comuniştii s-au răzgîndit după 20 de ani de la condamnarea lui, l-au grațiat şi chiar l-au convins să vină în țară, pentru a-i da posibilitatea să constate la fața locului amploarea realizărilor noului regim. Mai mult, speculîndu-i naționalismul şi, în strînsă legătură cu acesta, rusofobia, sau înverşunarea cu care i-a taxat pe ultimii doi regi ai României, Carol II şi Mihai I, comuniştii l-au şi utilizat prin serviciile lor secrete în cîteva din campaniile propagandistice desfăşurate în străinătate.

Pe lîngă tot ce a trăit, Şeicaru a mai posedat şi o suficient de solidă experiență a lecturii, care a cuprins atît literatura propriu-zisă (mai ales cea franceză, şi în cazul acesteia, mai ales poezia de la cumpăna secolelor XIX şi XX), cît şi literatura de specialitate (politică, economie, istorie).

A fost, prin urmare, un milionar nu doar în lei, ci şi în amintiri neprețuite, altfel spus, posesorul unui bogat filon memorialistic, pe care s-a priceput să-l exploateze cu folos, chiar dacă, din păcate, doar în parte. 

Prin forța lucrurilor, amintirile lui Pamfil Şeicaru au rămas mult timp pierdute în paginile unor publicații periodice ale exilului (Înşir’te Mărgărite, Carpații, Vocea libertății, Almanachul Pribegilor Români, Curentul). Doar cîteva texte din această categorie au apărut în broşuri separate, tot în exil, pentru ca abia după 1989, Nicolae Florescu, odată cu volumul Rechizitorii (1996), I. Oprişan, cu Scrieri din exil (2 vol., 2002) şi Victor Frunză, cu seria de Scrieri începută în 2001, dar neîncheiată, să inițieze şi în România editarea lor mai mult sau mai puțin sistematică. De fapt, mai toate articolele lui Şeicaru sînt împănate cu numeroase fragmente memorialistice şi acelaşi lucru poate fi constatat şi în cazul cărților cu caracter istoric şi politic pe care le-a publicat în străinătate. Volumul intitulat La Roumanie dans la Grande Guerre (Editura Minard, Paris, 1968), de exemplu, e plin de informații memorialistice referitoare la unii oameni politici români, iar Istoria partidelor național, țărănist şi național țărănist (Editura Carpații, Madrid, 1963) este o îmbinare de studiu istoric al temei şi de memorialistică anecdotică, cu trimitere mai ales la Casa Regală română şi la Regele Carol II. Despre moravurile proaste ale acestuia din urmă Şeicaru a scris un articol nimicitor („Ofițerul cu bereta bască“), publicat abia postum, în ediția de Scrieri întocmită de Victor Frunză. Sau un întreg roman, Vulpea roşcată, în care însă prim-planul este ocupat de Elena Lupescu, metresa viitorul rege („un priapic sentimental“). Şi în acest caz, experiența şi amintirile personale ale autorului au jucat un rol decisiv. 

Exclusiv memorialistice sînt paginile referitoare la primul război mondial, la retragerea trupelor şi autorităților româneşti în Moldova sau la scriitorii şi oamenii politici pe care i-a cunoscut îndeaproape, Octavian Goga, N.D. Cocea, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Aron Cotruş, Panait Istrati, Alexandru Busuioceanu sau Cezar Petrescu, din prima categorie, A.C. Cuza, Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu, I.G. Duca, George Tătărăscu sau Titel Petrescu, din cea de-a doua. Între care se întinde şiragul de mătănii al unor medalioane dedicate unor figuri de scriitori, de gazetari sau de oameni politici dacă nu cu totul uitați, atunci în orice caz prea puțin cunoscuți. Artistul nerealizat D. Alexandrescu-Tololoi, profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, „de o cultură juridică fără egal în România“, gazetarul Ghiță Rădulescu-Archibald, coleg de redacție cu Eminescu, I.L. Caragiale şi Slavici la Timpul, D. Karnabatt, autor al unei Vieți a Sf. Francisc din Assisi, Mitică Golfineanu (Jean de Mitti), fondatorul revistei Cri de Paris, dramaturgul I. Vasilescu-Valjean, dispărut în închisorile comuniste, Alfred Hefter, fostul director al ziarului Le Moment, condamnat şi închis şi el, Constantin Xeni, „Nestorul exilului românesc“, scăpat în străinătate, şi mulți-mulți alții. 

Dedicate unor celebrități sau unor cvasi-anonimi, toate aceste amintiri au ca fir roşu simțul istoriei şi orgoliul de a fi participat la făurirea României Mari, într-un cuvînt, naționalismul de tip iorghist, care a atîrnat foarte greu mai ales în periada interbelică a istoriei noastre. Iar ca laitmotiv des repetat, amintirile memorialistului sunt punctate de încrederea fermă a exilatului într-o iminentă întoarcere acasă. „Eu sunt sigur că mă voi întoarce în România liberă“, scrie Şeicaru în 1958.

Din păcate pentru el, în timpul vieții a trebuit să se mulțumească cu mult mai puțin. În vara anului 1976 a vizitat incognito o Românie care era foarte departe de a fi liberă. A fost luat în primire, cazat şi plimbat pînă la Mangalia de către doi ofițeri ai Securității. Ar fi vrut să-l întîlnească pe Nicolae Ceauşescu, dar nici dorința aceasta nu i-a fost îndeplinită. În schimb, în Bucureşti i s-a pus la dispoziție un televizor la care să poată urmări în direct defilarea de 23 august a oamenilor muncii. A fost (probabil) ultima lui întîlnire cu România. În octombrie 1980 a coborît scările modestei sale locuințe din Dachau („o cameră şi jumătate, la etajul I al unui bloc mic“, după cum ține să precizeze Vasile Iliescu într-o notă introductivă a romanului Vulpea roşcată) şi a fost secerat de un fulgerător atac de cord, în momentul în care o maşină particulară urma să-l transporte la un medic. Totuşi a murit aşa cum a trăit. În mişcare. Şi nu s-a oprit decît la mînăstirea Sfînta Ana, pe care a ctitorit-o, pentru a fi reînhumat acolo, în octombrie 2005. „Eu sunt sigur că mă voi întoarce în România liberă.“   

Pentru amintirile legate de război, pe care Şeicaru le reia în repetate rînduri, dar şi pentru naționalismul său centripet, în contratimp cu sentimentele centrifuge ale multor români ai zilelor noastre, impresionant e fragmentul inclus în volumul (altfel improvizat) Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen (Oradea, 2002), în care viitorul Rege Carol II face din nou figură specială, dar în sensul rău pe care această expresie îl poate avea :

 

Strânşi pe un platou din apropierea Sovejei, în acea zi de sfârşit de August [1917], ofițerii delegați de la toate regimentele care luaseră parte la eliberarea Vrancei, şi câteva regimente în linie au dat onorurile prințului Carol, întovărăşit de suita lui. Prințul înalt, zvelt, părea emoționat de solemnitate şi, timid, căuta să-şi dea o contenență. Generalul Averescu, comandantul armatei I-a, a făcut prințului o expunere a luptei, ținând o hartă în mână. […]

Interesul inițial, apariția prințului pe front, slăbise, iar postura de figurație în acea recepție ne cam plictisea. Când credeam că festivitatea luase sfârşit, privirile ne-au fost atrase de o stranie procesiune care înainta spre noi, venind din Soveja. Câteva sute de femei îmbrăcate în costume naționale, păşeau încet, ca într-o ceremonie măreață, impresionantă. Când au ajuns la o distanță cam de o sută de metri, toate s-au oprit şi au îngenunchiat, nemişcate ca nişte stane de piatră. Scena era zguduitoare ; nu era ofițer sau soldat care să nu aibă ochii plini de lacrimi. Părea că acele Sovejane se smulseseră din epoci legendare şi poposiseră înaintea noastră. Peste realitatea prezentă, un întreg trecut se ridica în fața noastră, dând vieții, instituțiilor, un conținut de spiritualitate, un accent de emotivitate pe care noi îl pierdusem. […]

Priveam când spre prințul moştenitor, când spre grupul de Sovejence care aşteptau în genunchi. Tăcerea era grea, dând sensul acelei clipe solemne. Prințul era încurcat, evident impresionat, sau aşa cel puțin ne închipuiam, neştiind ce să facă în fața acelei scene neprevăzute. Deodată, în liniştea în care prezentul era îmbibat de trecutul legendar, auzim un strigăt strident, repetat cu un accent de enervare : Flash, Flash. Prințul moştenitor îşi chema câinele, un fox neastâmpărat care se tot zbenguise, şi speriat, probabil, de tăcere, o luase razna, creind o mare preocupare odraslei domneşti, aşa de mare încât uitase de femeile care aşteptau în genunchi să iasă, din altarul mitului regal, fiul domnului cu sfintele taine.

Un sentiment de umilință, de chinuitoare tristețe, de amară dezamăgire ne-a cuprins pe toți. […]

Lângă mine, locotenetul de rezervă Iancu Vulturescu, doctor în filosofie şi ştiințele economice din Germania, la 46 de ani voluntar pe front, refuzând orice serviciu în spatele frontului, îmi şopti: „Între țară şi tron stă câinele Flash, şi mereu va fi aşa“.

 

Însă cel dintîi motiv pentru care memorialistica lui Şeicaru reuşeşte să ne surprindă şi să ne cîştige nu numai interesul, ci şi simpatia, decurge din faptul că autorul ei nu cade în păcatul de a vorbi în primul rînd despre sine. Iar dacă totuşi o face, atunci nu la superlativ şi nici cu falsă modestie. În eseul despre „« Anii de ucenicie » ai lui Mihail Sadoveanu“, atitudinea aceasta e ridicată la rang de principiu : 

 

Mărturisesc slăbiciunea pe care o am pentru „Memorii“ şi „amintiri“, precum şi deasa mea desamăgire când observ lipsa de sinceritate, grija memorialistului de a-şi face o cât mai măgulitoare prezentare pentru posteritate ; o asemenea auto-linguşire scade din valoarea documentară a amintirilor. 

 

Ca atare, atenția lui Şeicaru e îndreptată înainte de toate asupra celor pe care i-a cunoscut, şi din această perspectivă amintirile despre scriitori (bogate şi extrem de interesante) pot fi grupate în două mari categorii. Cele scrise din prietenie, din admirație şi chiar din dragoste, şi cele puse pe hîrtie pentru a sancționa.

În cea dintîi serie intră articolele despre Panait Istrati, Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu, de care a fost legat printr-o lungă şi pînă la urmă statornică prietenie şi căruia i-a închinat un cald eseu monografic în Almanachul pribegilor români (1962). Cu un punct de plecare proustian în marea pasiune pentru flori a prozatorului :

 

Prin Octombrie anul trecut, la Madrid, cărucioarele florăreselor erau încărcate de dumitrițe albe, galbene, vinete. Parfumul lor amărui, sugerându-mi o nostalgică tristeță, mi-a amintit de Cezar Petrescu, pe masa căruia nu lipseau florile. Dintre toate prefera aceste flori de toamnă. Am luat buchete mari de dumitrițe şi prezența lor în casă mi-a dat iluzia că prietenul pe care nu-l voi mai revedea era prezent. Evocatorul parfum amărui a răscolit în sertarele memoriei atâtea amintiri, a stimulat acel dialog mut cu prietenul Cezar, dispărut dintre noi. După 43 de ani, ca odinioară la Copou sub teiul lui Eminescu, ne-am confruntat bilanțul vieții. Trist bilanț. Sub dărămăturile atâtor iluzii stau strivite orgolioasele visuri ale începuturilor noastre. 

 

Pline de informații biografice, de aprecieri judicioase în legătură cu cariera literară a unuia dintre puținii noştri romancieri de profesie, precum şi de amănunte inedite (ca de exemplu cele referitoare la tirajele cărților prozatorului), paginile despre Cezar Petrescu se încheie cu cîteva considerații despre condiția scriitorului într-un stat care impune artiştilor supunerea totală şi prostul obicei de a minți. Întinse pe cîteva pagini, aceste considerații sînt dictate nu numai de sentimentele de afecțiune ale memorialistului față de un prieten devenit prizonier al unei puteri discreționare, dar şi de convingerea că atitudinea judecătorilor din exil nu poate face abstracție de constrîngerile adesea inumane la care au fost supuşi cei rămaşi în țară :

 

Am citit prefața la romanul „Aurul negru“ […] publicat în 1949 de Editura de Stat. Prefața este semnată de un necunoscut, probabil critic „emerit“ al regimului, Ov.S. Crohmălniceanu, care stabileşte situarea „ideologică a lui Cezar Petrescu în raport cu concepția comunistă asupra vieții sociale“. […] „Eroul lui Cezar Petrescu e un intelectual mic burghez care nu l-a citit pe Lenin şi care stă departe de mişcarea muncitorească. Adevărații eroi ai proletariatului nu vorbesc de loc în carte.“ […] Era un avertisment destul de clar şi cu atât mai mult era Cezar Petrescu în măsură să înțeleagă sensul acestei catalogări în raport cu ideologia marxisto-leninistă, cu cât cele patru surori ale lui şi fratele erau în închisori ; una dintre surori, călugăriță la institutul „Notre Dame de Sion“ din Iaşi [condamnată] la 12 ani de închisoare, alta, profesoară de liceu, la muncă silnică pe viață. O familie cu totul străină de politică ; fratele lui Cezar Petrescu era pasionat doar de problemele în legătură cu chimia. Ce vini grozave abătuseră urgia asupra lor ? Nici o vină ; era un mijloc doar de sinistru şantaj asupra scriitorului Cezar Petrescu, silindu-l să-şi arate „capacitatea lui de adaptare“. […]

Ce uşor ne este să luăm aere de intransigență ideologică în exil, unde nu riscăm nimic! Mă gândesc adesea, cu o infinită milă, cu un sentiment de ertătoare înțelegere, la toți aceşti îngenunchiați, la nenorociții forțați să abdice. […]

Ca să-şi scoată din închisoare pe sora lui condamnată la muncă silnică pe viață, şi să dea mamei lui mângâierea de a-şi vedea fata cu o lună înainte de a închide ochii, putem noi bănui câte dureroase, umilitoare abdicări a fost obligat Cezar Petrescu să facă? Cu ce desgust va fi înmuiat pana în călimara slugărniciei? Toată mândria lui de scriitor – şi sunt în măsură să i-o cunosc cât era de mare – i-a fost călcată în picioare ; dar el nu se mai preocupa de ceea ce scria, obsedat fiind să-şi libereze surorile şi fratele din închisori. Ce valoare mai poate avea o producție literară realizată în asemenea condiții ? Şi ce condamnare morală i se poate aplica ?  

 

Dacă la explicațiile pe care ni le-a furnizat Pamfil Şeicaru vom adăuga şi ceea ce i-a relatat la un moment dat Laurențiu Fulga lui Titus Popovici, vom începe să aproximăm cît de cît dimensiunea presiunilor de toate felurile la care a fost suspus şi Cezar Petrescu în anii ’50. În perioada în care a fost prizonier de război în U.R.S.S., NKVD-ul l-a interogat pe Fulga în legătură cu cei mai importanți prozatori români, între care şi Cezar Petrescu. Dar ceea ce îi interesa pe anchetatori nu era literatura acestora (cum naiv şi-a imaginat în primul moment prizonierul), ci obiceiurile, gusturile şi mai ales slăbiciunile lor.

Prețioase amintiri dictate de o admirație necondiționată sînt şi cele inspirate de E. Lovinescu, pe care Şeicaru l-a întîlnit cu puțin timp înainte ca acesta să se stingă din viață. În lungul eseu cu caracter monografic, publicat în Almanachul pribegilor români (1961), accentele grave cad pe marile nedreptăți care i s-au făcut omului, mai ales pe acelea prin care unui desăvîrşit critic, reputat prin hărnicie şi familiarizat cu cîteva mari culturi, începînd cu cea greco-latină, i s-a blocat accesul la o catedră universitară. Ca altădată Caragiale în dialog final cu fiul său Luca, E. Lovinescu e asistat de Pamfil Şeicaru în momentul dramatic al celui din urmă bilanț :

 

– Zilele acestea voi intra în clinică. A stăruit Ionel Petrovici. Eu ştiu că operația este inutilă şi am presimțământul că-mi va fi fatală. […] Amân de o lună operația, vrând să termin corecturile la ultimul volum din „Istoria Junimismului“. Este consacrat ultimilor junimişti. Şi cu acest volum am terminat întreaga mea activitate. Poate că generațiile viitoare, eu fiind plecat, vor fi mai obiective cu ceea ce am produs în lungul existenței mele. Contimporanii au fost nedrepți, chiar excesiv de nedrepți.

Pe urmă, pe acelaşi ton, trist, calm, a făcut recapitularea unei vieți în care cele mai implacabile vrăjmăşii l-au pândit la tot pasul. […] Ştiam de conspirația permanentă a „Vieții Româneşti“ – recte G. Ibrăileanu – şi puteam să verific cât de dureros adevăr cuprindeau spusele lui Lovinescu.

Un om singur, refuzând cu o splendidă îndărătnicie, orice adeziune politică, spre a-şi menține o orgolioasă independență, neacceptând nici un patronat, toată viața; aşa cum a debutat la „Epoca“ în 1904, s’a păstrat până în pragul morții. Nu a plătit tributul de ipocrizie pe care opinia publică îl cere în schimbul succesului, celui care nu are energia de a accepta lupta violentă obligatorie când cobori în Forum. […] S’a găsit singur, silit să înfrunte cercul indiferenței şi – perfid organizată – conspirația tăcerii. Omul care nu se încovoaie îşi face cu mare greutate un drum în viață şi numai dacă are energia necesară va putea învinge.

E. Lovinescu nu vorbea ca un om învins, avea sentimentul că şi-a îndeplinit, până la capăt, datoria, conform convingerilor lui ; a făcut cunoscut crezul lui estetic, însuşindu-şi principiul lui Goethe că important nu este să scrii cărți, ci să-ți desvolți gândirea în succesiunea cărților pe care le publici. A rămas neclintit pe poziția inițială, opunându-se celor două ideologii, semănătoriste şi poporaniste, pentru a păstra literatura neînfeodată curentelor social-politice, prin natura lor vremelnice şi schimbătoare. 

 

Dimpotrivă, severe, dacă nu de-a dreptul necruțătoare, sînt paginile referitoare la Sadoveanu şi la Arghezi. Articolul consacrat celui dintîi, tot în Almanachul pribegilor români (1961), e un lung inventar al cedărilor succesive la care s-a pretat prozatorul. Iar cel care şi l-a luat ca subiect pe Arghezi nu se sfieşte să-i pună sub semnul întrebării nu doar caracterul, ci şi poezia, lipsită, crede Pamfil Şeicaru, de o convingere adîncă. Pentru ambii scriitori, comună şi detestabilă fiind arghirofilia.

Cînd e vorba de oamenii politici pe care i-a cunoscut, simpatia memorialistului se îndreaptă spre apărătorii necondiționați ai unor idei de mare anvergură. Socialistul Constantin Mille, „un autentic reprezentant al scrisului neînfricat“, Constantin Stere, teoreticianul poporanismului şi luptătorul pentru cauza Basarabiei, Ionel Brătianu, „arhitectul României Mari“, Nicolae Iorga, animatorul din 1906 în bătălia pentru limba română, devotat țării sub lozinca : „Eu nu mă uit cine ține în mână steagul țării, eu steagul țării îl văd, eu steagul țării îl apăr.“ Iar dacă ideologia îi transformă pe unii dintre eroii amintirilor lui Pamfil Şeicaru în personaje detestabile, atunci interesul memorialistului poate fi trezit de talentul lor oratoric sau de pitorescul replicilor servite cu sînge rece unor interlocutori imprudenți. Acesta e cazul naționalistului antisemit A.C. Cuza care, „în dezbaterile Camerei, avea arta perfidă de a-şi exaspera adversarii prin calmul neclintit cu care multiplica înțepăturile, îndemânatic, insesizabil ca o viespe“. Printre victimele parlamentare ale lui Cuza, „cel care a cunoscut cea mai feroce execuție, povesteşte Şeicaru, a fost d[octo]rul N. Lupu“ :

 

Drul Lupu se găsea şi temperamental şi ideologic, la antipodul lui A.C. Cuza ; întreruperile lui neîncetate, erau uneori cam golăneşti. A.C. Cuza îl privea şi se mulțumea să întrebe politicos : „Dl Lupu a terminat ?“, după care îşi continua netulburat interpelarea. Într-o şedință, drul Lupu a întrecut măsura, brutalitatea apostrofelor a produs un fel de jenă în toată Camera. A.C. Cuza a dat replica :

– Domnul dr Lupu este o problemă.

– Da, sunt o problemă pentru bătrânii senili.

– Domnul dr Lupu este o problemă.

– Şi mai departe ?

– Domnul dr Lupu este o problemă, o gravă problemă : vorbeşte şi nu are talent, întrerupe şi nu are spirit, trăieşte şi nu are venituri, iar natura l-a făcut roşu la față ca să nu poată roşi niciodată.

Am avut impresia că drul Lupu va suferi o congestie, din roşu devenise violet şi depăşit de furie zvârlea în neorânduială insulte : paiață bătrână, maniac senil, tâmpit caraghios. A.C. Cuza asculta surâzător, mestecând o bomboană. Când drul Lupu s-a potolit crezând că s-a terminat, A.C. Cuza i-a mai aruncat o săgeată : „Drul Lupu este Marmorosch la față şi la portofoliu Blank“. A fost un moment de stupoare. Drul Lupu şi-a scos portofelul din buzunar şi l-a azvârlit spre tribună : „Calomniator murdar, nu am decât doi poli în buzunar“.

Replica a venit fulgerătoare: „Şi pământul are doi poli şi se învârteşte, se învârteşte“.  

 

Dar poate că spațiul memorialistic în care Şeicaru se simte cu adevărat la el acasă este cel de evocare a gazetăriei şi a publicațiilor periodice care au apărut în perioada interbelică. De data aceasta, în centrul amintirilor sale stau chiar ziarele şi revistele, despre care memorialistul lasă impresia că ştie tot. Colaboratori, tiraje, durată de apariție, articole memorabile, culise, nimic nu lipseşte din inventarul atît de greu de alcătuit al acestui domeniu de activitate condamnat prin definiție la uitare. De altfel, solicitat la începutul anilor ’50 de Vintilă Horia, care intenționa să alcătuiască împreună cu mai mulți colaboratori expatriați o Biografie a culturii române în trei volume, care să apară în Argentina, Pamfil Şeicaru a scris în exil o extrem de vie Istorie a presei, rămasă în manuscris şi editată abia în 2007 la Piteşti.

Cum era de aşteptat, „copilul răsfățat“ al amintirilor din această categorie mai specială e revista Gândirea, la înființarea căreia memorialistul a contribuit din plin, alături de cel care se va impune ca protagonist al întregii întreprinderi, Cezar Petrescu. Şi dacă Vintilă Horia va reuşi să refacă în exil imaginea Gândirii lui Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru i-o va restitui, tot din exil, lui Cezar Petrescu.

Articolul despre Gândirea a fost publicat în 1952, tocmai în Brazilia, într-una din primele reviste ale exilului românesc, Înşir’te Mărgărite, şi este exemplar pentru întreg acest capitol. Desigur, destule detalii în legătură cu naşterea şi cu existența uneia dintre cele mai importante reviste literare româneşti sînt cunoscute. Însă şi ceea ce nu se mai ştie e la fel de important. Mai întîi, climatul politic şi personalitatea aristocratică şi cosmopolită a oraşului în care au apărut primele numere ale Gândirii :

 

Clujul în 1920 mai păstra încă aspectul aristrocratic de oraş al nobilimii maghiare. Restaurante luxoase, cafenele spațioase, străzi îngrijite, trăsuri elegante şi ritmul vieții potolit. Se auzea pe străzi „Servus ție, frate“ al Ardelenilor, „Ce faci, Mitică, când ai sosit“ al Regățenilor, sau frânturi de fraze ungureşti ; atmosfera era paşnică.

 

Apoi titlul revistei îndelung proiectate :

 

În toamna lui 1920 am fost la Cluj. Cezar Petrescu mi-a împărtăşit hotărârea lui de a scoate o revistă literară. Ne-am sfătuit îndelung asupra formatului, asupra atitudinii, asupra colaboratorilor. Ne-am trudit să-i găsim un titlu, şi, un moment, ne-am oprit la „Viața literară“, amintindu-ne de titlul revistei lui Ilarie Chendi. […] Când [Cezar Petrescu] mi-a comunicat printr’o scrisoare titlul „Gândirea“ pe care îl alesese, mie nu mi-a plăcut sonoritatea slavă (sic), dar el ținea aşa de mult la titlu, că am cedat.  

 

Urmează, la propriu şi la figurat, chinurile facerii, la care din nou travaliul maxim e prestat de Cezar Petrescu, imobilizat într-o copaie de ghips din cauza unor chinuitoare crize de coxalgie :

 

Cu o energie animată de marea lui pasiune literară, țintuit în pat, căznindu-se să scrie culcat, Cezar Petrescu a pregătit materialul pentru două numere ale revistei „Gândirea“ care a apărut bilunar, având ca secretar de redacție pe D.I. Cucu.

 

Nu lipsesc nici momentele de destindere:

 

De 1 Aprilie, Cezar Petrescu, preocupat să asigure succesul revistei, a publicat o bucată inedită de I.L. Caragiale cu titlul „1 Aprilie“. În reviste, în notele literare ale ziarelor s’a scris elogios despre schița lui Caragiale. Totul fusese o isbutită mistificare : schița era fabricată de Cezar Petrescu.

 

După un an, revista începe să se tipărească la Bucureşti, în tipografia Editurii Cultura Națională (finanțată de bancherul Aristide Blank şi condusă de Vasile Pârvan), iar redacția ei se fixează în Hotelul Astoria, care mai adăpostea la primul etaj şi sediul Partidului Țărănesc.

 

O cameră spațioasă, mese de scris la care nu scria nimeni, sofale, două garderoabe cu oglinzi şi mult fum de țigări. Era un azil de noapte al unor incorigibili boemi, colaboratori ai revistelor. Niciodată Cezar Petrescu nu ştia pe cine va găzdui. Leon Donici, N. Tonitza, Al.A. Philipide (sic), Gibi Mihăescu ocupau pentru o noapte sau mai multe una din sofale.

 

Printre boemii în trecere pe la Gândirea, Şeicaru se opreşte cu oarecare simpatie asupra lui Al. Philippide, însă fără să recunoască în el pe viitorul mare poet :

 

Tuns chiulug (sic), avea aerul unui recrut în haine civile. Când sosea de la Iaşi, după ce colindase toate cârciumile cu conştiinciozitatea unui inspector de la monopolul alcoolului, îşi făcea apariția în redacția „Gândirii“. Bagajele le avea la hotel, dar el prefera să doarmă pe una din sofalele redacției. Totdeauna expunea, în şoaptă, lui Cezar Petrescu o teorie asupra poeziei ; pretindea că pregăteşte un studiu. Nu se înțelegea nimic din ceea ce spunea, doar din când în când, țâşnea luminoasă câte o idee din confuzia unei înşiruiri de fraze ce păreau şarade.  

 

În fine, nu sînt uitate nici şezătorile Gândirii, începute în vara anului 1923, desfăşurate cu mare audiență în toată România Mare şi încheiate cu o concluzie oarecum neaşteptată :

 

Dacă câştigul material a fost iluzoriu, în schimb revista a beneficiat de o largă publicitate, recrutându-şi noi abonați, lărgindu-şi sfera de influență. Bârlad, Huşi, Vaslui, Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Bacău, Piatra-Neamț, Roman, Fălticeni, Cernăuți, R. Sărat (sic), Braşov, Craiova, Râmnicul Vâlcii, oraşe care ne-au prilejuit să luăm contact cu cititorii, să stabilim o legătură sufletească, studiind, în acelaşi timp şi aderența literară a fiecărei provincii. Concluzia : ținutul cel mai îndrăgit de poezie cu o mai aleasă sensibilitate este fără discuție Moldova şi cea mai opacă, oricât s’ar părea de neverosimil, este Muntenia, dominată – cel puțin aşa era acum treizeci de ani – exclusiv de preocupări politice.  

 

Vedetele acestor şezători literare : Topârceanu, Al.O. Teodoreanu (Păstorel) şi, surpriză de proporții, la petrecerea cu care se încheie şezătoarea de la Rîmnicu Vâlcea, „încuiatul“ Alexandru Busuioceanu :

 

Pe Alecu Busioceanu îl ştiam reținut, puțin ironic şi oarecum refractar exuberanței unei petreceri. La Râmnicul Vâlcea era un taraf de lăutari pentru care nu exista cântec românesc [pe] care să nu-l cunoască. La început, Al. Busuioceanu, morocănos, zeflemisind tot timpul, nu participa la petrecere, făcând o notă discordantă în veselia generală. A intrat în grădina restaurantului o vânzătoare de flori, ținând un coş de garoafe roşii. Şi tăcutul, morocănosul Al. Busuioceanu şi-a înfipt o garoafă roşie la butonieră, a luat vioara lăutarului şi a început să cânte. El ne-a antrenat până în zori.

 

Justițiare adesea şi marcate printr-o dublă încărcătură nostalgică – cea provocată de distanța în timp şi cealaltă, mai apăsătoare, datorată distanței în spațiu – amintirile lui Pamfil Şeicaru justifică ambiția autorului lor de a se realiza aşa cum a debutat : ca scriitor.

 

§ Nu acelaşi lucru se poate spune despre romanul Vulpea roşcată, păstrat la München de Vasile Iliescu, medicul lui Şeicaru, şi publicat în 1996 la Bucureşti, într-o versiune prelucrată (nu ştim cît de mult) de editorii lui.

Aşa cum o sugerează titlul, cu Vulpea roşcată ni se propune o biografie romanțată a Elenei Lupescu, urmărită de la vîrsta de 11–12 ani, pînă în momentul în care aceasta devine amanta de cursă lungă a prințului Carol, viitorul Rege Carol II. Este biografia unei curtezane înnăscute, care atunci cînd va descoperi cartea lui Arsène Houssaye, Histoire de Théodore, se va proiecta în figura ambițioasei împărătese a Bizanțului, şi care, înşelînd pe toată lumea, va avansa în decurs de numai cîțiva ani pînă la îndeplinirea unui proiect fixat încă din copilărie : „O țigancă îi ghicise în ghioc, la Sulina, că se va căsători de două ori şi a doua oară va fi cu un om foarte important, ca un rege.“ Iar în cazul ei, nu doar proiectul e fixat de la bun început, ci şi mijloacele prin care va putea fi atins, dacă e să ne luăm fie şi numai după faptul că autorul îşi pune eroina să le cînte unor ofițeri de marină, la vîrsta de numai unsprezece ani, „o şansonetă“ deochiată, care le provoacă acestora „urlete de entuziasm“ („Fetița mea era făr’ de noroc / Şi se topea drăguța stînd pe loc, / Căci norocul ei era / Sub picior, sub picior, / Unde avea ceva fermecător“). De unde şi principalul defect al întregului roman, pentru că Şeicaru îşi concepe mai toate personajele conform unor scheme artificiale, din care acestea nu mai au cum ieşi. Aşa de exemplu, dacă Elena Lupescu reprezintă întruchiparea absolută a prostituatei cu ambiții înalte, tatăl ei, farmacistul Wolfescu, este evreul în care îşi dau întîlnire toate clişeele negativ-imagologice ale timpului său (clişee de limbaj sau de comportament) şi acelaşi lucru se constată şi în cazul contelui Robert de Briche (francezul exemplar) sau al prințului Vladimir Dolgoruki (rusul paradigmatic), întîlniți de Elena la Iaşi, în timpul primului război mondial.

Artificial e şi stilul în care e scris romanul, plin de citate pretențioase (în limba franceză), dar mai ales de lungi dizertații livreşti pe teme literare, muzicale sau sociale.

Nu lipsesc din Vulpea roşcată nici inadvertențele, care însă n-au de ce să ne surprindă la un autor cu structură de gazetar. În chiar primul capitol al cărții, un ofițer al marinei austriece, venit s-o revadă la Sulina pe fosta lui iubită de la Viena, devenită între timp soția farmacistului Lupescu, regretă că a uitat să ia cu el, pentru a le face cadou, cîteva jurnale de modă („În grabă să vin la voi am uitat să-ți aduc nişte jurnale de modă“). Însă puțin mai tîrziu, micuța Elena va răsfoi tocmai jurnalele în discuție („Luă revistele de modă aduse de Hans Frölich şi lăsă să-i alunece privirile pe paginile lor, ca să aibă un pretext de visare“). Alt exemplu. În ultimul capitol al romanului, cel în care comandorul Tăutu, unul dintre amanții Elenei Lupescu, îi mijloceşte acesteia, la el acasă, mult dorita întîlnire cu prințul Carol, vine vorba de pianul din salon al gazdei, pe care n-ar exista nici o partitură („are pian, dar n-are partituri“), pentru ca doar cîteva pagini mai departe, Elena Lupescu să fie invitată de acelaşi Tăutu să folosească partitura unei şansonete deochiate (cea cu Fetița fără de noroc). 

 

Dotla. Rien que des cendres, Ed. André Bonne, Paris, 1949 (traducere în limba română de Badea Nicolescu, Alba Iulia, Paris, 1996) ; Un junimist antisemit : A.C. Cuza, Ed. Carpații, Madrid, 1956 ; Răspuns „Glasului Patriei“ robite, Colecția C.R.A.B., Madrid, 1956 ; Un singuratic : C. Stere, Ed. Carpații, Madrid, 1956 ; Nicolae Iorga, Ed. Carpații, Madrid, 1957 (Bucureşti, 21991, 32001) ; Tudor Arghezi : tejgheaua cuvintelor, Ed. Carpații, Madrid, 1958 ; Istoria partidelor național, țărănist şi național țărănist, 2 vol., Ed. Carpații, Madrid, 1963 (tiraj : 600 + 50 ex. ; postfață de Victor Frunză, Bucureşti, 22000) ; La Roumanie dans la Grande Guerre, Ed. Minard, Paris, 1968(traducere în limba română de Adriana Iancu, Dan Radu Stănescu, Elis Buşneag şi Daniel Nicolescu, prefață de Ion Gh.I. Brătianu, Bucureşti, 1994) ; Scrisori din emigrație (ediție de Rodica Şerbănescu şi Nicolae Copoiu, schiță de portret de Vasile C. Dumitrescu), Bucureşti, 1992 ; Rechizitorii (prefață de N. Florescu), Bucureşti, 1996 ; Vulpea roşcată (roman, ediție îngrijită de Vasile Iliescu şi Virginia Şerbănescu), Bucureşti, 1996 ; Epistolar. Scrisori din exil (editor Mircea Coloşenco, text stabilit de Sergiu Coloşenco), Bucureşti, 2001 ; Politica aistorică a României : eseuri şi medalioane (ediție şi prefață de Mircea Coloşenco), Bucureşti, 2002 ; Scrieri din exil (ediție îngrijită şi prefață de I. Oprişan), I (Figuri din lumea literară), II (Portrete politice), Bucureşti, 2002 ; Balcanizare asasină. De la naționalism la extremism (articole ; ediție şi prefață de Mircea şi Sergiu Coloşenco), Bucureşti, 2004 ; Scrieri (selecția textelor, prefață şi note de Victor Frunză), I, Bucureşti, 2002, II, Bucureşti, 2003, III, Bucureşti, 2004, IV, Bucureşti, 2005–2006 (sic) ; Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen (prefață de Vasile Iliescu, ediție îngrijită şi note de Ioan Țepelea şi Virgil Bulat), Oradea, 2002 ; Istoria presei (ediție îngrijită şi prefață de George Stanca), Piteşti, 2007.

 

Referințe : Ştefan Florescu, Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 1929 ; Victor Frunză : Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2001 ; Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții şi a studiului (Cu Pamfil Şeicaru în exil), 3 vol., Rîmnicu Vîlcea, 2003 (pe coperta interioară : 2002) ; George Stanca, „« Şantajul şi etajul ». Pamfil Şeicaru, între legendă şi adevăr“, Bucureşti, 2012 ; Fănel Teodoraşcu, Pamfil Şeicaru, Bucureşti, 2014. Vezi şi Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre. Memorii, vol. I, Bucureşti, 1991 ; Justina Popovici, Mânăstirea „Sfânta Ana“ şi ctitorul ei Pamfil Şeicaru, Craiova, 2008 ; Gheorghe Buzatu, Nicolae Ceauşescu – Biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, „procesul“ şi execuția (capitolul „N. Ceauşescu intervine decisiv în cazul Pamfil Şeicaru“), Iaşi , 2011 ; Dinu Zamfirescu, Cârtițele Securității. Agenți de influență din exilul românesc, Iaşi, 2013.