PALATUL BOMBOANĂ ŞI HOTELUL-CĂMIN (Elif Shafak, Palatul Puricilor; Simona Sora, Hotel Universal)

 

În primul deceniu al noului mileniu, în literaturi diferite au apărut romane ce reînviau o vogă a romanului antebelic şi postbelic, în care cronotopul devenea hotelul, loc populat şi plin de viață, unde se intersectau destinele unor oameni din lumi diferite, uneori de etnii diferite şi chiar din țări apropiate sau depărtate. Succesul formulei romaneşti se datora lui Vicki Baum (1888-1960), scriitoare de limbă germană, care s-a născut în Austria, dar s-a format în Germania, din 1938 s-a stabilit în SUA, cu o remarcabilă carieră de scenaristă la Hollywood. O autoare neobişnuit de prolifică, destinată muzicii, dar atrasă de literatură şi captată în final de Hollywood. 

Romanele ei au devenit bestseller, succesul a crescut odată cu ecranizările. Romanul Menschen im Hotel, apărut în 1929 a fost ecranizat în 1932, regizat de Edmund Goulding, cu titlul Grand Hotel, cu o distribuție strălucită (Greta Garbo, John Barrymore şi Joan Crawford), care a avut şi un remake în 1945 – Weekend at the Waldorf în regia lui Robert Z. Leonard, iar în 1959 a treia ecranizare îi aparține ca regie lui Gottfried Reinhardt. Interesant că în 1932, odată cu ieşirea filmului pe ecrane, era publicat şi în limba română, Grand Hotel, în traducerea lui Felix Aderca, la Editura Librăriei Socec.

Romanul Hier stand ein Hotel din 1943, ecranizat în 1945, cu titlul Hotel Berlin în regia lui Peter Godfrey, fusese deja tradus din 1944, de Yvonne Kellman, la Editura Danubiu, cu acelaşi titlu ca filmul. În literatura noastră, tot în 1944, apărea Carlton de Cezar Petrescu, inspirat din tragedia provocată de cutremurul din 1940. Alt roman de Vicki Baum combina două mode literare, hotel şi Orient: Shanghai ’37, apărut în 1939, ajuns pe ecran târziu, în 1996, cu titlul Hotel Shanghai, în regia lui Peter Patzak. Filmul era semnul clar că opera prolificei scriitoare începe să iasă dintr-un con de umbră ce dura de câteva decenii, şi au urmat reeditări în limbile de circulație.

În 2002, romanul Blocul Iakubian de Alaa al-Aswani (traducere din arabă de Nicolae Dobrişan, Editura Polirom, 2008) devenea rapid bestseller în Egipt: o investigație în viața locatarilor unui bloc din centrul oraşului Cairo, de la figuri pitoreşti ca fiul pios al portarului, aristocratul scăpătat şi intelectualul homosexual până la vagabonzii pripăşiți pe terasă ori afaceriştii veroşi. În acelaşi an, a apărut în Turcia Palatul Puricilor de Elif Shafak, scrutând prin ficțiune pe locatarii unui imobil din Istanbul. Romanul a apărut în limba română în 2014, tradus de Ada Tănasă, după versiunea autoarei în limba engleză. 

Peste un deceniu, în 2012, debutul Simonei Sora cu romanul Hotel Universal (Editura Polirom, 2012, a doua ediție – 2013) atrăgea atenția tuturor, cititori şi critici, jurnalişti şi universitari prin noutatea subiectului şi a formulei alese: relatare despre istoria Hotelului Universal, începând cu întemeierea şi cu destinele neobişnuite ale oamenilor care au trăit într-un asemenea imobil supus mai multor schimbări, provocate de istorie, inclusiv cea a transformării lui în cămin studențesc, după decembrie 1989.

Cele două romane semnate de Elif Shafak şi de Simona Sora se întâlnesc în mai multe zone ale epicii, pornind de la existența suprapersonajului care dă şi numele romanului: Palatul Puricilor se ridică pe Bosfor, Hotel Universal se înalță în buricul Bucureştiului, pe strada Gabroveni. Ficțiuni bine înşurubate în realitate, doldora de istorii şi de istorie, cele două romane anunță două autoare în căutare de sine, de la care porneşte o carieră strălucită – cazul lui Elif Shafak, şi o promisiune serioasă – cazul Simona Sora.  

 

Totul începe cu o întemeiere

Ca în cunoscutele balade populare, locul căutat sau ales pentru a ridica un lăcaş se recunoaşte după semnul unei alte zidiri ce-l precede, ce indică un centru al lumii. Astfel, Hotel Universal îşi are temeliile în hanul cunoscut ca al lui Teodoraki, aflat în mijlocul Bucureştilor, la distanțe egale între Mahalaua Calicilor şi Târgul Cucului, între gârlele Mahalalei Tăbăcarilor şi Casa Apelor. Palatul Bomboană fusese construit în 1966, pe locul celor două cimitire, proprietarul fiind Pavel Pavlovici Antipov, care a ajuns cu soția lui în Istanbul în 1920, cu valul de ruşi albi care-şi căutau scăparea fugind din Rusia intrată sub tăvălugul bolşevic.

Hotel Universal are trei întemeietori – Tudorache, Leon Manoach şi George San Marin, cei trei frați masoni se supun unui ritual: coboară în pivniță, şi călătoresc în întuneric. Ei hotărăsc ca pivnița să rămână neatinsă, nepietruită şi neglijată, colcăind de lighioane şi mustind de noroaie. Pivnița păstrează legătura cu pământul, împacă astfel intervenția oamenilor cu ordinea naturii, a elementelor, preexistentă oricărui act civilizator. Frații rămân legați pe viață, fiecare se dedică unei cariere şi ei reapar în jurul lui Vasile Capşa, eroul al cărui traseu se interesectează cu al clădirii.

Aici, în Hotel Universal o aduce Vasile Capşa pe Rada bulgăroaica, după lunga peregrinare cu mărfuri până la Sevastopol, care îl împinge chiar pe pragul morții de unde îl întoarce bulgăroaica din Topoli, înzestrata cu darul tămăduirii şi al clarviziunii. Legătura lor nu este una erotică, ei par mai degrabă suflete pereche, pentru că o ia pe Rada în călătorii ca să-i meargă bine, iar când nu o poate lua îi trimite mereu scrisori, ele seamănă cu nişte fire ce păstrează legătura lor şi totodată cu un ritual de apărare şi de salvare. Scrisorile alcătuiesc o moştenire de familie pe care urmaşele bulgăroaice, purtând pe rând acelaşi nume, Rada, şi le încredințează de la o generație la alta.

Palatul Bomboană are o poveste într-un fel similară. La Istanbul soții Antipov coboară într-un fel de infern, pentru că îşi pierd fetița, iar pierderea declanşează un soi de autism al Agripinei, soția cea tânără, un impuls salvator pentru bărbatul vârstnic, care se smulge din inerție şi cere ajutorul fratelui său mai mic, stabilit în Europa. Soții Antipov ajung în Franța, lui îi surâde norocul şi face avere, îşi găseşte altă femeie care-i face un copil, devine tată iar la aproape şaizeci de ani, fără să divorțeze vreodată, având mereu grija soției internate într-un sanatoriu costisitor.

Agripina Pavlovici Popova îşi revine surprinzător, îşi regăseşte limba maternă, dar crede că este încă tânără şi se află la Istanbul. Miracolul trezirii din letargie îl datorează bomboanelor aduse de soțul ei, culorile lor formează un poem, iar violetul asociat cu Istanbulul determină dorința de a reveni în oraşul de pe Bosfor. Soțul ei acceptă întoarcerea la Istanbul şi după zece zile, şi printr-o întâmplare, află de o casă de raport ridicată al cărei proprietar se ruinase pe neaşteptate. Casa nu se ridicase, ci avea fixat doar locul, o groapă unde urmau să se pună temeliile.  

Pavel Pavlovici Antipov alege stilul arhitectural Art Nouveau pentru clădire, dar trăsătura ei cea mai izbitoare era că nu avea două caturi la fel, construită fiind pe principiul asimetriei: la parter, ferestrele mult mai mari compensau lipsa balcoanelor, balcoanele se modificau de la un etaj la altul, decorațiunile se schimbau şi ele. Locatarii păreau să nu trăiască în acelaşi loc. Iar emblema imobilului este un păun, numele îl alege tot soția, aparent dintr-un capriciu legat de bomboanele colorate ce-i reînviaseră aminitirile: Palatul Bomboană.

Hotel Universal are o arhitectură şi mai stranie, care se schimbă odată cu trecerea timpului: două tuneluri formează o ieşire secretă, ele au formă de covrig, la parter erau pereți falşi, mansarda şi cele trei cămăruțe inexistente de deasupra administrației s-au construit în anii ’70, iar cotloanele ce apar astfel sugerează că imobilul fusese transformat într-un cuib al securității. Vietățile care colcăiau nevăzute în clădirea de pe Gabroveni, şobolanii, au drept corespondent gândacii casei de pe Bosfor şi mirosul pestilențial de gunoi.

 

Iubiri vechi şi afinități perpetuate

În ambele romane, triunghiuri conjugale pecetluiesc misterul locului prin iubiri ciudate, dacă nu chiar stranii. Antipov, soția lui Agripina şi fiica formează o familie care nu se destramă, în ciuda faptului că-şi pierd copilul la Istanbul, iar mai târziu, la Paris, bărbatul îşi ia o amantă, are şi cu ea o fată cu ochii cenuşii. Şi complicatelor „triunghiuri“ ce au ca vârf comun pe Antopov le corespunde în lumea românească un alt triunghi misterios, format din Vasile Capşa, sluga lui, Costache, şi Rada bulgăroaica, toți trăitori într-un trecut îndepărtat, în urmă cu aproape un secol, într-un Bucureşti marcat de legături misterioase cu oraşul de pe Bosfor şi cu cel de pe Sena.

Povestea lui Vasile Capşa are mai multe fire, trase toate de natura lui complicată. Are darul rar al bucătăriei rafinate, care-l transformă în creatorul unor cofeturi fără egal, de la care porneşte Casa Capşa, deşi aproape că-şi pierde viața în ambiția de a face negustorie ca nimeni altul. Are şi altă pasiune, a călătoriei, cu observații despre locurile străbătute şi impactul lor asupra lui, cum reies din scrisorile trimise Radei. Şi este hermafrodit, care şi-a găsit sufletul pereche în bulgăroaica din Topoli, pe care o instalează la Hotel Universal, dar se căsătoreşte cu Maria, cu care are copii.

Însă nimeni nu ştie precis al cui copil este fata Radei, probabil că a lui Costache, sluga lui Vasile Capşa. Copil adoptat de Nineka, mama lui Vasile Capşa, Costache îşi petrece toată viața însoțindu-l şi veghindu-l pe fiul salvatoarei sale. Acelaşi Costache se află de față şi când naşte Rada, în dureri, deşi cu toții credeau că se afla departe, cu Vasile Capşa într-una din călătoriile lor. Tot el se află aproape de Vasile Capşa când dispare, fără să reuşească să-l prindă, să-l oprească din alunecările primejdioase, aşa cum făcuse de atâtea ori.

Povestea lor încâlcită o află treptat Maia, a cărei bunică, Maria, era nepoata fiicei bulgăroaicei de la Topoli. Ea ajunge în Hotel Universal, cu sentimentul că ştie locul şi s-a întors acasă, aici leagă între ele istorisirile bunicii şi scrisorile trimise de Vasile Capşa Radei, în tentativă de a înțelege şi de a reconstitui trecutul. La rândul ei, Maia are parte de o întâlnire stranie, cu profesorul Pavel Dreptu, care se mută în Hotel Universal, fascinându-i pe toți, devenind un soi de mentor pentru studenții stabiliți aici.

În Palatul Bomboană nu lipsesc nici în prezent triunghiurile conjugale, există iubiri complicate şi afinități ciudate. Unul dintre personaje, care îşi asumă şi rol de narator, a venit aici în urma divorțului de soția lui Ayshin, care îl părăseşte, deşi el o înşelase constant cu prietena ei cea mai bună, pe care o numeşte „Pizda de Ethel“. Divorțul nu-i aduce eliberarea, nici nu-l fericesc noi întâlniri amoroase cu Ethel. Se vede interesat brusc de una dintre locatarele Palatului Bomboană: Amanta Tristă.

Într-un fel, profesorul de filosofie are posibilitatea să înțeleagă triunghiul conjugal din interior – din propria experiență, şi din exterior – din confesiunile Amantei Triste, vizitată periodic de negustorul care o întreține şi căruia-i pregătea delicii culinare. Vede aşadar triunghiul conjugal din perspectivă masculină, a celui ce înşală şi este părăsit, din perspectiva feminină, a amantei care aduce nefericire altei femei. 

 

Faună pestiță pe Bosfor şi pe Gabroveni

Foarte interesante sunt corespondențele dintre personajele celor două romane, ele se explică prin faptul că o asemenea formulă centrată asupra unui imobil locuit reuşeşte să cuprindă în mozaic lumea. Palatul Bomboană reuneşte personaje pestrițe cu etnii diferite, turci şi armeni, ruşi, chiar apatrizi, reuneşte şi vârstele, de la bătrânii pretinşi înțelepți ca Hadji Hadji, la tineri ca Sidar şi la copii ca Su ori Muhammet, reuneşte pe cei sortiți izolării – ca Amanta Tristă, pe cei captivi ai vieții de familie, ca Musa şi Meryem. Similar, în Hotel Universal trăiesc cupluri – Georgică şi finlandeza Ulla, Vasile şi Aliona, singuratici ca Maia, grupul puternic ca turnenii.

Trăieşte în fiecare imobil un tânăr cu obsesia sinuciderii. Sidar s-a întors în Turcia, după o viață petrecută în cea mai mare parte în Elveția, însoțit de câinele său uriaş, Gaba, vizitat din când în când de o fată. Îl fascinează de timpuriu moartea, odată stabilit în Istanbul alege pentru plimbare cimitirele oraşului şi le compară între ele. Cămăruța unde locuieşte traversată de o țeavă uriaşă îi garantează siguranța sinuciderii, dacă-l va tenta vreodată că-şi curme viața. Perechea lui în Hotel Universal este Mohicanu, studentul care a încercat să zboare dintr-o cameră de cămin şi a ajuns în scaunul cu rotile, dar îşi împlineşte gândul sinucigaş mai târziu, după ce a emigrat în America.

În Palatul Bomboană trăieşte o familie cu nume ciudat – Fiii-cei-Iuți, al căror fiu este delicvent, în hotelul-cămin se pripăşesc turnenii, care au ca trăsătură comună faptul că sunt din Turnu, ei alcătuiesc un grup obişnuit să-şi găsească surse de venit ilicit, ajung să manevreze repartițiile în camere, nu pătrunde nimeni în cercul lor închis, ca în clanurile mafiote. Şi perechea bizară formată din Metin Chetinceviz şi soția lui Nadia, cea adusă din Rusia, unde avea statut onorabil de cercetător ştiințific îşi are un corespondent: Vasile şi Aliona, adusă din Basarabia, înzestrată cu darul de a ghici viitorul în Tarot. 

Palatul îşi are bătrânul său înțelept, Hadji Hadji, al cărui nume de familie Hadji se dublează, când se întoarce din pelerinajul la Mecca. În fiecare zi le povesteşte întâmplări fabuloase nepoților săi – unul de şapte ani, altul de şase şi o fetiță de cinci ani. Hadji Hadji amestecă episoadele istoriei otomane cu basmele, le reinventează pentru cei mici, iar ororile narate le dau fiori sau îi sperie de-a binelea. Ei recurg zi de zi şi la ritualul ridicării unui cort în mijlocul sufrageriei în care se retrag ca într-un spațiu magic. 

În Hotel Universal, Maia rememorează poveştile bunicii ei Maria, spuse la diferite vârste, când o lua părtaşă la ritualul cel tainic – pregătirea dulceții de trandafiri. Bătrâna este depozitara întregii istorii a familiei pe care i-o transmite nepoatei ei fărâmă cu fărâmă, relatând episoade petrecute cu multe decenii în urmă. Ea evocă prietenii vechi, măiestrii fără egal ale pregătirii cofeturilor şi ale ciocolatei, îndrăzneli feminine şi urmările lor în timp. De la fiica Radei, născută în Hotel Universal, toate femeile din neamul bulgăroaicei au moştenit o eczemă ce le acoperă spatele şi nu se poate vindeca, eczema formează un fel de hartă ce nu se poate decripta. 

Coaforii Cemal şi Celal au în urmă biografia gemenilor separați din copilărie, care se regăsesc cu aceleaşi trăsături şi aceleaşi pasiuni. În salonul lor se bârfeşte necontenit, aici vin locatarele casei şi se destăinuie, aici se discută despre cauzele mirosului insuportabil şi despre felul în care se tot adună gunoiul. Despărțirea celor doi prilejuieşte autoarei câteva pagini despre dramele fraților şi ale familiei şi despre misterele ce încojoară gemelaritatea. Le corespunde administratorul Dincă, şi el un atoateştiutor, în calitatea de informator al securității, cu biroul său de unde poate cerceta ce se petrece. 

Dar corespondența cea mai interesantă o relevă făpturile superioare care-i domină pe ceilalți: madam Auntie pare să aparțină aristocrației, se detaşează de cei din jurul ei prin eleganță şi stil, prin superioară detaşare, iar Pavel Dreptu îi domină pe cei din hotelul-cămin nu doar prin vârstă şi statutul de profesor la limbi clasice, ci şi printr-un tip de cunoaştere ce le impune respect, căci a fost în Anglia, la Balliol Colege, a asimilat o erudiție ce-i permite să păşească în zone interzise, să le ofere mici mostre ale înțelepciunii pe care o posedă. Ambele personaje incită pe cititor să le afle secretul, tot aşa cum generează în teritoriul ficțiunii o anumită emulație.

Dar simetria lor o dă moartea. Madam Auntie se sinucide, în urma descoperirii că apartamentul ei era sursa mirosului persistent, căci aduna şi depozita obiecte aduse de mare. Iar Pavel Dreptu moare, aruncat dintr-o cameră în curtea interioară, iar ancheta la care ia parte un ofițer şi o psiholoagă naşte ipoteze, bănuiala cea mare se îndreaptă spre Maia, căci între ei se înfiripase o relație aparentă de ucenicie spirituală. 

 

Istorii orientale şi corala vocilor

Ambele romane sunt impregnate de farmecul oriental al poveştilor. În Palatul Bomboană, Hadji Hadji le citeşte nepoților din cărțile sale, dar cum întrebările puse de băieți îl încurcă, alege altă cale care să-i țină cuminți pe cei trei copii: le povesteşte isprăvi eroice din istoria otomană, dar le conferă dimensiunile fabuloase ale basmului: povestea dervişului care l-a ajutat pe Mahomed să-şi împlinească ambiția de a cuceri capitala Bizanțului, povestea lui Suleyman pescarul, cel ce a găsit leşul unei frumoase cadâne, aceasta de fapt nu era moartă şi o duce înapoi sultanului fără să aştepte vreo răsplată.

Şi profesorul de filosofie are darul invenției, găseşte o soluție ingenioasă ca să pună capăt cumva depozitării gunoiului lângă zidul casei şi scrie într-o noapte, cu o culoare fosforescentă, pe zidul cu pricina, anunțul despre sfântul care ar fi îngropat acolo. Minciuna lui este luată în serios, mai ales că Palatul Bomboană se înălțase pe locul unde se aflaseră cândva două cimitire, mormintele fuseseră strămutate. Urmările minciunii însă vin pe neaşteptate, semn că orice născocire capătă viață proprie.

Istoriile auzite de Maia de la bunica ei au turnură magică şi mitică: Rada bulgăroaica reuşeşte să vadă viitorul femeilor care vin la ea la Hotel Universal, pe unii îi ajută pur şi simplu ascultându-le necazurile, pe alții îi hrăneşte sau îi sfătuieşte. Ea însăşi are o poveste, ca tot ce ține de viața ei, atât în viața dusă în satul Topoli, cât şi în peregrinările îmbrăcată ca tânăr, ca să nu işte necaz pentru cei ce-o însoțesc, Vasile Capşa şi sluga lui Costache. Bunica îi dezvăluie şi  povestea ei, căci a moştenit darul vederii prin lucruri şi oameni de la străbunica ei – Rada bulgăroaica.

Romanele au tensiune şi dramatism prin mozaicul personajelor şi al destinelor. Palatul Puricilor cuprinde, în alternanță, drame şi istorii ale locatarilor din zece apartamente. În apartamentul 1 locuiesc Meryem şi Musa, cu fiul lor Muhamet, în apartamentul 2 Sidar şi câinele Gaba, coaforii ocupă apartamentul 3, iar Fiii-Cei-Iuți-din-Fire apartamentul 4. În apartamentul 5 vine zi de zi Hadji Hadji ca să aibă grijă de cei trei nepoți, iar în apartamentul 6 SoțialuiNadia îşi aşteaptă, oră de oră, bărbatul. Apartamentul 7 este ocupat de narator, profesorul divorțat, apartamentul 8 – de Amanta Tristă. În apartamentul 9 locuieşte Tijen Igienă cu fiica ei Su, iar în apartamentul 10 – madam Auntie.

Locatarii hotelului-cămin trăiesc într-un timp al zvârcolirilor, când țara iese din comunism, iar frământarea studenților atinge zonele de penumbră în care acționa Securitatea. Locuiesc în hotel şi studenți care vor face ulterior cariere strălucite de procurori, inşi care n-au legătură cu studiile, ca Vasile, care ştie să facă o afacere bănoasă din darul de clarvăzătoare a Alionei basarabeanca, cuplul Georgică – Ulla dedați pasiunii amoroase fără întrerupere.

În Hotel Universal, micile istorii personale se strecoară în povestea Maiei, doar ancheta despre uciderea profesorului Pavel Dreptu aduce un carusel al vocilor identificate sau nu care dezvăluie sau acuză faptele prea puțin cunoscute, ipoteze şi incriminări. Ele dau o tentă vag detectivistă, dar sensul lor pare să sugereze relativitatea lucrurilor, a cunoaşterii, care face adevărul aproape inaccesibil. Tot aşa, caruselul rotitor al epicii din Palatul Puricilor semnalează că lumea continuă să se învârtească, iar mişcarea lui centripetă sau centrifugă apropie sau desparte personajele.  

 

Ficțiune mai presus de toate

Romanul lui Elif Shafak are o „ramă“ narativă originală, cu incipit compus dintr-o confesiune-meditație despre adevăr desenat convențional ca linie orizontală, despre minciună ca linie verticală, despre absurd ce ia formă de cerc. Cel ce povesteşte porneşte de la „jocul gunoiului“ jucat de băieți şi de fete, când în Istanbul tomberoanele aveau capace de aluminiu, ce erau împărțite în patru cadrane, ca să dea patru răspunsuri la întrebările: „Când ?“ („Acum – Mâine – Curând – Niciodată“) şi „Cui ?“ („Mie – Iubitului – Celui mai bun prieten – Tuturor“). Întrebarea „Ce ?“ avea ca răspuns patru cuvinte cu noroc şi patru cuvinte cu ghinion („Iubire – Căsătorie – Fericire – Bogăție – Boală – Despărțire – Accident – Moarte“). 

Învârtind capacul, se obțineau răspunsuri la întrebarea complexă: „Ce-o să se întâmple, cui şi când?“). Comentariul arată că „Jocul gunoiului“ se poate folosi eficient ca strategie narativă: 

„Astfel, dacă învârt un capac de tomberon imaginar de patru ori la rând, ar trebui să fiu în stare să construiesc o frază decentă. Mai ai oare nevoie de altceva decât de o frază decentă ca să începi o poveste care oricum n-are început ?“ Şi vine un exemplu de aplicare a strategiei: „În primăvara anului 2002, la Istanbul, unul dintre noi a murit înainte de vreme şi linia s-a închis într-un cerc complet.“

Finalul reia meditația asupra narațiunii, dezvoltă aplicarea adevărului ca orizontală în narațiune: fixând câteva spații ce ocrotesc lanțul de istorisiri –  un hol de hotel, un salon de spital, un centru de recuperare sau un compartiment de tren. Asemenea locuri creează vecinătate şi aliniere, toate supuse planului orizontal şi clipei trecătoare. Ambele îl împiedică pe narator să prindă rădăcini, căci „orizontalitatea e refugiul evanescenței.“. Spațiile inventariate fac trimitere, în mod implicit, nu explicit, la tehnica narațiunii în ramă a unui ciclu narativ, cu naratorii aflați într-un loc închis.

Profitabilă pentru epica amplă a romanului este însă minciuna ce poate înflori şi se poate înălța: „Minciunile sunt o linie verticală. De pildă, un bloc înalt, cu apartamentele aşezate unele peste altele, cu două straturi de cimitire dedesubt şi şapte ceruri deasupra. Aici poți să-ți întinzi rădăcinile şi să-ți lungeşti crengile. Verticalitatea e sălaşul permanenței, un tribut adus nemuririi.“. Naratorul îşi deconspiră ficțiunea: a scornit povestea Palatului Bomboană în zecile de zile petrecute în închisoare, ca să-şi domine fobia față de gângăniile care mişunau în jur, ca să supraviețuiască adevărului crunt reprezentat de orizontalitatea celulelor înşirate una lângă alta.

Hotel Universal are în „Epilog“ trei finaluri ale diferitelor poveşti: primul – corala vocilor care caută adevărul despre moartea profesorului, însemnările de psiho-terapeut, indicând-o pe Maia ca pacientă şi dispariția lui Vasile Capşa. Profitabilă naratologic este evaluarea întregului proces al psihanalizei, cu detalii privind cele 24 de şedințe, privind opțiunea Maiei pentru confesiune în scris şi nu prin celebra canapea, confesiune intitulată chiar Hotel Universal. Convenția pare aceeaşi în ambele romane: confesiunea din final explică resortul psihologic al scornelii.

Palatul Puricilor şi Hotel Universal etalează pasiunea orientală pentru poveste, grația arhitecturii narative mirobolante, o plăcere neobişnuită de a imagina personaje ieşite din comun, multe dintre ele chiar excentrice. Fiecare scriitoare a profitat de geografia mitică a propriului oraş, aşa că i-a îmbogățit substanțial harta fantezistă. Iar construcția este atât de rafinată, de bogată şi ramificată, încât simți mai apoape mirajul celor O mie şi una de nopți decât postmodernismul acaparator.

Palatul Puricilor este o carte magică a oraşului de pe Bosfor, nu este singura în literatura turcă de astăzi. Îşi aşteaptă de ani buni traducerea în limba română masivul roman al lui Mario Levi despre un Istanbul de poveste. Dar Hotel Universal îşi întinde mrejele spre un spațiu mai larg, ce duce din inima Bucureştiului până la Topoli ori Sevastopol, până la Braşov ori Viena. Simona Sora confirmă ceea ce descoperisem la Milorad Pavi?, că literatura noastră, ca şi cea a sârbilor, se află la granița celor două mari mitologii culturale, amândouă imperiale: Habsburgia şi Bizanț.