ÎN CĂUTAREA CUVÂNTULUI PIERDUT

Mult mai aproape de intenția poetului este primul traducător al Melancoliei eminesciene, principesa Elisabeth von Wied, care la nici doi ani de la apariția poeziei în „Convorbiri literare” a publicat sub pseudonimul E. Wedi o traducere germană în revista berlineză „Die Gegenwart” (Bd. XIV, No. 29/ 20 Juli 1878, p. 1). Aici, „un aiurit de jale” devine „ein wimmernd Klagen (un vaiet de jale)”, formulare care schimbă fundamental sensul lui ‘aiurit’. De semnalat că toate edițiile care au glosat sensul de ‘vaiet’ sau ‘tânguire’ pentru „un aiurit de jalet”, precum ediția Călinescu (1938: 68), au trecut sub tăcere nu doar contribuția principesei, dar şi orice referire etimologică. 

În opinia noastră, originea înțelegerii lui ‘aiurit’ ca ‘bocet, vaiet, tânguire’ se cere căutată în spațiul ecleziastic, acolo unde trimite întreg contextul poetic în care apare folosită sintagma la Eminescu: „Clopotnița trosneşte, în stâlpi izbeşte toacă,/ Şi străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale./ Biserica-n ruină/ Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână”.

O altă dovadă că în vechiul glosar ecleziastic trebuie căutată această altfel de înțelegere a cuvântului ‘aiurit’ o aduce Ştefan Petică cu a sa Fecioară în alb VIII: „Pe note lungi şi triste cu glasuri aiurite/ Porneşte singuratec un tragic Miserere”. Unde, „glasuri aiurite” face o clară trimitere la himnologia bisericească, tânguitele voci spunând aici o lamentationem, o litanie precum Miserere mei (Ps. 51) sau Miserere nobis. Ultimul exemplu este un scurt cânt gregorian, o rugăciune dialogată cunoscută în bisericile catolice şi în cele greco-catolice sub numele de Aius hymnus sau Aius ritus. Este litania pe care două coruri o spun alternativ, în greacă, respectiv latină, în timpul procesiunii de Înviere: Corul I – Agios o Theos; Corul II – Sanctus Deus; Corul I – Agios ischyros; Corul II – Sanctus fortis; Corul I – Agios athanatos, eleison imas; Corul II – Sanctus immortalis, miserere nobis. Muzica polifonică a lui Palestrina a făcut din Miserere nobis o capodoperă a cântărilor bisericeşti.

În ritualul din Vinerea Mare, Aius hymnus beneficiază de o complexă punere în scenă, devenind un adevărat ritus, cu o procesiune „a celor şapte făclii”, figurând aici „cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apoc., 4, 5), şi cu reluarea de trei ori a lamentației Miserere nobis ca răspuns la „reproşurile lui Isus” (Properia). Reproşurile sunt cântate de cei doi cantori ai celor două coruri, ei figurând aici vocile îngerilor care îi mustră pe păcătoşii rămaşi în „valea plângerii” (Ps. 86). De subliniat că Aius ritus din Vinerea Mare a fost mereu o lamentație care „se psalmodiază (psallit)”, aşa cum recomandă încă din sec. VI Sf. Germanus, episcopul Parisului, în a sa Expositio brevis antique liturgiae gallicanae (în MPL 72, col. 90a). Spusă în două limbi de două coruri, jelania ritualică devenea adesea un vaier de neînțeles, fapt care a obligat Biserica să stăruie mereu ca „refrenul Aius să se cânte din nou într-un ritm clar (claro modulamine denuo psallet chorus Aius)”.

Curioasă este şi etimologia acestui Aius ritus, pe care Biserica romană o pune pe seama coruperii primului cuvânt din versul liminar al variantei greceşti (Agios o Theós – Sfinte Doamne). Este etimologia care a fost reținută şi de J. P. Migne într-o notă explicativă (vol. 72, col. 90a) din colecția Patrologiei latine. Explicația oficială ar fi că, încă de timpuriu, „în codexul merovingian din Bobbio, Agios se citeşte Aios”, cum sugerează părintele Le Brune în a sa Explicare literală, istorică şi dogmatică a rugăciunilor şi ceremoniilor liturgice (1860). Dar nicăieri în manuscrisul de secol V, cunoscut azi ca Missal de Bobbio (Mss. lat. 13246, Paris, BNF), nu întâlnim forma aios, iar trecerea lui ΑΓΙΟS în AIOS sau AIUS este de neînțeles pentru orice cunoscător al limbii greceşti. Mistificarea pare mai degrabă menită, opinăm noi, să ascundă un canticum şi un ritual mult mai vechi decât cel creştin. Dar iată mai întâi legenda instituirii troparului Aius sanctus (în gr., Trisagion), aşa cum apare ea consemnată de Papa Benedict IV în enciclica Allatae sunt, 28 (1755): în vremea Patriarhului Proclus (434-446), Constantinopolul ar fi fost zguduit de o serie de cutremure şi în timp ce populația se ruga cu ardoare pentru încetarea lor, un copil a fost ridicat la cer. Întors pe pământ, el a spus oamenilor că dacă vor cânta Trisagion-ul auzit de el în cer, cataclismul va înceta. 

Să reținem din această legendă originea miraculoasă şi forma de incantație a lui Aius. Ele amintesc izbitor de exact originea legendară a unui cult precreştin dedicat unui Aius Loquens (literar: spusa celui care spune), păgâna divinitate fără chip şi sex a lumii romane. Venerarea acestui genius locis se baza pe o legendă similară, semnalată de Cicero în De divinatione, I, 101. Conform legendei, cu puțin timp înainte de capturarea Romei de către gali, un om de rând a auzit o „voce trimisă din cer (vox caelo emissa)”. Vocea îi atenționa pe locuitorii Romei de un iminent atac al galilor şi îi îndemna să întărească zidurile cetății. Din cauza originii lui umile, mesagerul nu a fost luat în seamă şi astfel „marele dezastru (magna clade)” s-a produs.

Originarea lui Aius ritus într-o incantație dedicată păgânului Aius Loquens rămâne de discutat. Cert este însă că trecerea lat. ‘aius ritus’ în ‘aiurit’ s-a făcut prin coruptela ‘aiusritus’, semnalată de Du Cange în Glossarium ad scriptores mediae et infimae latinitatis (vol. IV, Parisiis, C. Osmont, 1733, col. 491). A rezultat cuvântul sintetic ‘aiuritus’, care a dat în lumea monastică occidentală pe fr. ahurit (zăpăcit), considerat de lingvişti cu etimologie incertă, iar în mediile greco-catolice din Bucovina pe ‘aiurit’, cu sensul inițial de ‘cântarea lui Aius’. Acest tropar a căpătat cu timpul sensul de ‘litanie, jelanie’, formă sub care a fost perceput Aius sanctus de toată lumea profană. 

Dovada că în Bucovina a rezistat un alt sens pentru ‘aiurit’ o aduce Dicționarul moldovenesc-român (ediția a II-a, Chişinău, 2011, p. 18), care reține (fără vreo explicație) în dreptul cuvântului „moldovenesc” aiurit sensul de ‘tânguit, geamăt’. Acesta este şi înțelesul de care s-a folosit Eminescu într-un vers încărcat de „vaier”, de „jale”, de tânguire, poate cel mai trist vers din lirica românească.